Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Istorie şi taină la Muntele Athos


Vasile Andru

31.08.2016
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vasile Andru
Istorie şi taină la Muntele Athos
Editura Herald, 2016




*****
Intro

Vasile Andru s-a născut la 22 mai 1942, în satul Bahrineşti, Bucovina, Regatul României. Studii universitare la Iaşi, absolvite în 1965. A fost profesor, a predat Cursuri la Facultatea de Filologie din Suceava (1967-1974) şi la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1991-1993). Bursă de studii în India: masterat în Vedanta, la Neyyar Dam (1996). Redactor principal la revista Viaţa Românească, peste două decenii, până în 2006. Rezidenţă efemeră în Noua Zeelandă, 1999, 2000. Cooptat în stafful Fundaţiei Internaţionale Balkanika, 2001-2013. Redactor, din 2007, la revista Lumină Lină / Gracious Light din New York. Întemeiază, în 1990, şi coordonează Centrul Român de Practică Isihastă. Retrageri spirituale pe Muntele Athos în 1997, 1998, 2002.

SCRIERI. A publicat 30 de cărţi; dintre acestea, selectiv:
a) romane şi povestiri: Iutlanda posibilă, 1970; Mirele, 1975; Arheologia dorinţelor, 1977; Noaptea împăratului, 1979; O zi spre sfârşitul secolului, 1983; Turnul, 1985; Progresia Diana, 1987; Muntele Calvarului, 1991; Păsările cerului, 1999; Grădinile ascunse, 2006; Veacul meu, fiara mea, 2011.
b) eseuri de antropologie culturală şi de spiritualitate: Viaţă şi semn, 1989; Terapia destinului, 1994; India văzută şi nevăzută, 1993, 2015; Yaatra, 2001, 2012; Mistici din Carpaţi, 1998, 2013; Istorie şi taină la Muntele Athos, 2001, 2014; Întâlniri cu maeştri şi vizionari, 2001, 2014; Isihasmul sau meşteşugul liniştirii, 2002, 2011; Exorcismele. De la origini până la Tanacu, 2004; Psihoterapie isihastă, 2010; Pustia se lumeşte, 2013; Geografia sacră şi profană a vieţii, 2015.

*
La Sfântul Munte Athos timpul pare încremenit. Nimic nu se schimbă în rânduiala locului. Nimic nu se schimbă în rituri şi ritmuri interioare, de secole...

E sărbătoare. Începem o nouă săptămână pe Sfântul Munte. Înainte de ora 3 dimineaţa, bate toaca. Urmează o simfonie de clopote. Te scoli într-o stare de trezie completă, de slăvire. Viaţa se înnoieşte toată. Clopotul este un generator de viitor bun. Dangătele rup legăturile somnului, ale ţărânei, îmbunează pe toată lumea, întrezăreşti că-n fiinţă este o zare de supra-fiinţă.

Aceasta mi-a rămas în amintire, mult timp după Athos, şi acum când scriu: bucuria de a te trezi, de a te naşte pe un pământ al slavei. Îmi aminteam cum tatăl lui Montaigne îl trezea pe el în muzici, când era copil, ca inima să i se înalţe şi viaţa să îi apară frumoasă. Dar aici este mai mult decât un artificiu pedagogic: aici este începutul unui dialog cu cerul, sensibilizarea legăturii între profunzimi umane şi ceruri; clopotul, "glasul exterior al bisericii", actualizează o amintire adamică.

La Athos am simţit mai intens bucuria locului excepţional; dar am simţit şi urgenţa lucrării noastre. Orice săptămână care trece, orice săptămână trăită lumeşte, îmi pare acut şi dureros una furată veşniciei.

În loc de prefaţă: o epistolă de la Ieromonah Petroniu Prodromitul
 

Drumul spre Athos. Probe, obstacole, vămi

Ca o călătorie iniţiatică, drumul spre Athos este presărat cu obstacole şi încercări. Trebuie să le consideri ca atare, adică să te sporeşti prin obstacole.

După ce ajungi în Grecia, la Salonic, te prezinţi la Departamentul special cu problema Athosului, în cadrul Ministerului Greciei de Nord. Aici trebuie să obţii o viză specială pentru Athos şi un permis de şedere în slăvita "Republică monahală".

Reglementarea intrării bărbaţilor pe Sfântul Munte este în grija unei femei. Unii ar zice că asta este o ironie a sorţii, sau poate o revanşă acordată femeilor care n-au îngăduinţa să păşească pe Sfântul Munte.

Este la acest departament o grecoaică plăcută şi aprigă, foarte vrednică, având calităţi mai curând de psiholog decât de funcţionar public. Ea reuşeşte să facă faţă nervilor şi lipsei de înţelegere a unor oameni din toată lumea - bărbaţi care uită, sau nu dau importanţă, că pe Athos pot intra foarte puţini mireni, ca să nu tulbure liniştea Grădinii Maicii Domnului. Acolo nu-i loc pentru destindere, ci pentru lucrare şi trăire mistică. Cum să stăvileşti fluxul sutelor, miilor de doritori? Cum să tratezi atitudinea modernă, turistică sau adesea arogantă? Sau chiar insistenţa unor grupuri feministe "emancipate" din Grecia în primul rând care fac presiuni contra regulii de interzicere a femeilor pe Athos? Dar mai ales impetuozitatea - uneori sinceră - a unor râvnitori ajunşi la porţile Grădinii. Eu mă mir că această grecoaică se descurcă atât de bine. Cei respinşi se supără, acuză de "balcanism" sau de birocraţie orientală.

Unii vizitatori sunt insistenţi, alţii nervoşi; altul încearcă să fie seducător; altul arată un teanc de bani pe care zice că vrea să-i doneze mănăstirilor athonite. Dar doamna de la Departamentul Athosului nu-i impresionată, ea cerne şi discerne. Numărul celor care pot primi viza de intrare este foarte mic. Un tânăr domn din Suedia, văzându-se respins, a început să vocifereze. Discuţiile au ajuns în clocot, omul şi-a ieşit din fire şi a răsturnat biroul la care stătea femeia, a spart nişte vitrine. Când acel suedez a făcut scena agresivă, doamna nu a fost impresionată, ci mai curând edificată că acel om nu avea ce căuta în "grădina liniştii", decât poate după ce se va trata la psihiatru - dacă asemenea personalitate dizarmonică poate fi tratată.

&

Am ajuns la acest departament devreme, dimineaţa. Am arătat hârtiile, mi-am spus numele şi ţara. Şi credinţa. "V-aţi anunţat vizita cu două luni înainte?" m-a întrebat. "Nu. Astăzi m-am prezentat direct aici". "Locurile pentru următoarele două luni sunt ocupate". "Este normal!" zic.

A cercetat, sumar dar suficient, hârtiile mele.
"Pentru ce vreţi să vizitaţi Sfântul Munte?"
"Pentru rugăciunea minţii, pentru isihia".

A format un număr de telefon, a vorbit cu cineva, apoi a dictat numele meu pe litere. Apoi a primit un fax pentru mine, destinat Protosului de pe Athos.

Aşteptam cu emoţie, ca la un mare examen. La uşă se formase deja un rând lung de bărbaţi care aşteptau nerăbdători, dar aici "trierea" se face foarte lent. În fine, consiliera de la Departamentul Athosului îmi zice:
"Veţi merge pe Sfântul Munte. Cu condiţia să luaţi primul vapor din Ouranopolis. Vaporul pleacă din Ouranopolis la ora 9.30 mâine dimineaţă. E obligatoriu să respectaţi această oră. Altfel nu mai plecaţi".
I-am zis: Evhariste poli! (Mulţumesc mult!)

Am primit documentul destinat Protosului de pe Athos: un act impresionant, pe o hârtie cu chenar şi cu parafe mari; semăna cu pergamentele voievodale vechi.

Am ieşit şi am luat primul autobuz spre Ouranopolis. Grozavă condiţie mi s-a pus: să iau primul vapor! Ziua era măreaţă. Am traversat toată depresiunea Halkidiki. Un ţinut minunat, munte pietros şi ţărm de mare, stânci albe şi flori roşii - tufe abundente de oleandru, floarea naţională a Greciei.

Se spune că oleandrul este singura floare care n-a plâns la răstignirea lui Hristos (în timp ce toată natura a plâns), şi de aceea a primit ca "penitenţă" să aibă un miros amărui. Dar bag de seamă că penitenţa plantei s-a terminat, pentru că mirosul florii de oleandru, deşi încă uşor amărui (prin uleiurile volatile specifice) bate tot mai mult spre mirosul mierii de pădure...

De la Împărăţiile trecătoare (seculare) la Cea netrecătoare

Tot drumul, am avut o bună stare de trezie, aproape de exaltare. Am trecut prin localităţi însorite şi vestite, ţin minte acum doar satul Stagira, locul de naştere al lui Aristotel, unde am făcut un scurt popas, trăind bucuria contactului intim cu legenda.

Am ajuns seara la Ouranopolis, am dormit la un localnic, s-a întâmplat să fie un aromân. Astfel îmi aminteam că pe aici a fost Imperiul Roman şi că mă aflu încă în Imperiul Roman, adică acasă, şi că aromânii, fraţii noştri din toţi Balcanii, vlahii (cum li se zice aici) sunt urmele fierbinţi şi persistente ale Imperiului secular. Durabil, dar trecător în cele din urmă.

Şi apoi, aveam să fac trecerea de la imperiul secular, pământean, la împărăţia netrecătoare, a cărei taină se dezvăluie mai bine pe Athos.

Dimineaţa, pe ţărmul Mării Egee, în port. Cald şi proaspăt. Simt că tot ce am sub ochi sunt daruri. Marile împliniri nu sunt pe merit, ci sunt pe dăruire. Ce poţi obţine "pe merit", sau pe muncă? Doar ceva ca să treci de la o zi la alta.

Îmi iau rămas bun de la aromânul care m-a găzduit, om foarte înstărit: are câteva vaporaşe cu care organizează curse pe mare pentru înconjurul Athosului, pentru cei care nu au îngăduinţa să pună piciorul acolo. Şi astfel, călătorii pot vedea Athosul de aproape, de pe mare, pot admira şi unele din mănăstirile athonite, pe ţărmuri stâncoase.

În port, pe o terasă, am aşteptat vaporul. S-a văzut venind, a ancorat. Ne-am îmbarcat. Un vapor de bărbaţi. O lume de bărbaţi. Călugări, pelerini, vizitatori. Pelerinii sunt în majoritate greci: ei primesc mai uşor îngăduinţa să viziteze. Străinii sunt foarte puţini. Mă aflu între ei. Simt că începe anonimatul cel bun. Xeniteia sau anonimatul este o virtute isihastă, este o asceză. Asceza începe prin renunţare la nume şi la lume.

Acum ştiu că în privinţa asta mă amăgeam. După ce voi ajunge pe Athos, mai târziu, voi afla că pe vapor mai exista un român, care mă observa - el mă ştia, eu nu-l ştiam.

De altfel, un ierarh prieten îmi spusese la plecare:
"Ia aminte că, chiar atunci când nu te vede nimeni, să fii sigur că tot te vede cineva!".

Este amuzant şi terestru, este vorba de acele "atacuri dinlăuntru" care, totuşi, nu clintesc marele laborator mistic care este Muntele Athos. În ce mă priveşte, eu simţeam mulţumirea stării de xeniteia, de anonimat bine lucrător.

Debarcarea în portul Dafne, care deserveşte Sfântul Munte. Pun piciorul pe ţărm, păşesc, urc treptele. Încă am o senzaţie de irealitate, acel sentiment de "ca şi cum ar fi". Este o minune că acest loc există şi că suntem contemporani cu el. Cu toate asalturile secularizării - din afară dar şi dinlăuntrul oazei mistice - acest ţărm rezistă, neschimbat, încremenit în timp. Sau, mai bine zis, descoperindu- ne alt Timp.

Amiază în "Republica Monahală"
Careia, capitala Athosului

La Careia, capitala Athosului, am simţit trecerea de la "cetatea terestră" la "cetatea divină". Careia are darul de a fi şi un târg şi un anti-târg. În aparenţă, seamănă cu toate târgurile: şi totuşi, descoperi imediat că atmosfera, ambianţa, ritmul nu aparţin lumescului, ci vieţii înnoite. E târg, în sensul că există magazine (alimente, obiecte religioase, papetărie), birouri, brutărie, cantină. La Careia se află şi gărzile speciale ale Athosului, şi sediul autorităţii ecleziale, clădirea impunătoare a Protosului. Pe clădire flutură steagul bizantin: pe fond galben, vulturul bicefal, cu sabia şi globul.

Sabia este simbolul discernământului şi al cuvântului ferm; globul cu crucea pe el semnifică biruinţa creştină şi salvarea omenirii prin Hristos, prin credinţă.

Pe măsură ce te inserezi în ambianţa oraşului, vezi că aici se face trecerea spre "civitas Dei", adică spre cetatea celestă, hrănită de pacea lăuntrică. Peste tot, turle de biserici; la dreapta este Mănăstirea Cutulmuşi, îndrăgită de români pentru că sunt aici urme de ctitori români; la stânga este Mănăstirea Sf. Andrei. Pe străzi, călugări şi pelerini; glas de clopot, voci joase, atmosferă de evloghie - chiar în acest decor urban.

Am simţit cum aici se interferează cele două registre: lumea şi "dincolo de lume"; timp istoric şi timp liturgic.

Timpul istoric este mişcarea astrelor, este convenţia rotaţiei pământului codificată, este culoarea subiectivă: trecutul este memorie, este solidificare; viitorul este anxietate. Iar Timpul liturgic, sau prezentul continuu, este dobândit în urma purificării lăuntrice, prin contemplaţia mistică. Acest "Timp" nu poate fi descris: este o experienţă, o trăire, un eşantion de veşnicie.

Răzvrătirea de întemeiere

Mă îndrept spre Marea Lavră, locul de unde începe pelerinajul meu athonit, locul de unde începe istoria Athosului.

Drumul spre Marea Lavră este pe ţărm stâncos, cu Marea Egee sub ochi, apa albastră, limpede. Simţurile primesc abundent impresiile, tot ce ni se întâmplă aici are ecou şi răsunet, este eveniment psihic.

Popas la fântâna Sfântului Atanasie, cu apă sfinţită.

Apoi ajungem la Marea Lavră. Închinare la rămăşiţele Sfântului Atanasie. Evocarea întemeierii lui.

Întemeierea aceasta a fost cu suferinţe. Căci aici, pe Athos, trăiau anahoreţii, rugătorii izolaţi, pustnicii desăvârşiţi, care s-au opus categoric întemeierii unei mănăstiri de obşte. Anahoreţii ziceau că mănăstirea distruge asceza, mănăstirea este un lux, încurajează comoditatea, distruge monahismul: monachos înseamnă singur, cu desăvârşire singur, ziceau anahoreţii supăraţi pe Sf. Atanasie care, sporit şi prestigios, a adunat o mare obşte în jurul său.

Anahoreţii s-au plâns împăratului, zicând că Atanasie, făcând mănăstire, strică asceza adevărată, viaţa austeră. Pavel Xeropotamos, anahoret însemnat, el însuşi om sfinţit, era adept al ascetismului maximal. L-a acuzat vehement pe Atanasie în faţa împăratului de la Constantinopole, că a distrus vechiul mod ascetic, al singurătăţii austere.

Împăratul a dat câştig de cauză lui Atanasie, căci îl admira pe acesta, şi admitea că admirabilul său prieten monah ştie ce face.

De altfel, monahismul de obşte este hotărâtor în asceză. Este drept că experienţa mistică nu se face în obşte, iluminarea nu se obţine în obşte; dar o etapă importantă a misticii este "despătimirea" şi aceasta se face în mănăstirea de obşte.

Scandalul şi slava Isihasmului

De la Marea Lavră, m-am îndreptat spre schitul românesc Prodromu, centru de referinţă al monahismului nostru athonit. Loc puternic, adevărat centru metodologic şi focar de emulaţie spirituală. Aici mă voi instala pentru o petrecere mai lungă. După odihnă scurtă, o slujbă religioasă lungă, laudele, miezonoptica. Ziua: ascultările, mulţumirea.

Facem rugăciunea, vorbim despre rugăciune. Vorbim despre slava isihasmului.

În secolul XIV, Muntele Athos cunoştea o etapă de glorie: se structurează atunci curentul de renaştere spirituală, Isihasmul.

În 1321 izbucneşte "scandalul isihast", adică isihasmul este atacat, acuzat de erezie, iar Grigore Palamas, reprezentantul athoniţilor, îl apără strălucit. Aşa isihasmul devine un curent conştient de sine. Până atunci, el era practicat oarecum empiric. Unii îl confundau cu evlavia (ca şi astăzi), alţii cu mortificarea; alţii - care nimereau peste un duhovnic experimentat - mergeau pe o linie bună; alţii se osteneau cu o asceză care, uneori, culmina cu o floare mistică, alteori stagna pe vreo dobândire suprafirească.

Acest ascetism era sprijinit de amintirea clocotitoare a unor uriaşi, precum Antonie cel Mare sau Ioan Scărarul sau Simeon Stâlpnicul; dar râvnitorii în genere perseverau în asceza exterioară, puţini cunoscând, aleatoriu sau prin Har, experienţa mistică.

Grigore Palamas aşadar structurează şcoala isihastă şi-i dă un temei, care a ţinut circa 100 de ani, apoi a început să se clatine iarăşi; linia de aur a transmisiei isihaste se Întrerupe mereu. Oricum, s-a cristalizat atunci singura şcoală creştină de meditaţie.

Greşelile isihasmului empiric

Deşi astăzi posedăm informaţii sistematizate despre acest moment, introducem aici o pagină din Cronica părintelui român Irinarh, scrisă pe Athos la începutul secolului, rămasă în manuscris, 17 volume, în biblioteca schitului nostru Prodromu. Părintele Irinarh scrie:

,,În anii aceştia 1321-1341 s-au întâmplat în Sf. Munte triste lucruri religioase. În timpul împăratului Andronic al III-lea mulţi monahi adoptau poveţele egumenului Simion de la Mănăstirea Sf. Mamant din Constantinopol, care descoperise modul ce va să zică pustnicii. Ei rugându-se li se bucura sufletul de zeiască virtute şi simţeau ceva mai mult precum şi lumina dumnezeiască şi raze precum din Tabor. Aşa şi ei văd cu ochii trupeşti lucruri fulgerătoare. Aceştia se numeau liniştitori ("isihaşti"), rugători şi însufleţiţi ("psihici"). Pentru că atunci când se rugau (unii) şedeau cu genunchii sub buric şi ochii la ceriu, de unde vedeau fulgerând Dumnezeiască lumină. Mai era şi altă sectă numită isihodoxi ("liniştitori slăviţi"), cei ce erau răpiţi cu sufletul. Şi negândindu-se la nici un lucru din afară. După unii, ei făceau parte din eresul lui Molin din Ispania. (În subsolul paginii, e scris: Această rugăciune a minţii este mărturisită şi de marele Sf. Vasile; şi în timpul Sf. Dionisie Areopagitul; dar acum au fost la 1321 puse pe un tapet.) Pe la 1400 această rugăciune a minţii s-a lăţit foarte mult în Muntele Athos, mai ales la Iviru, schitul Magula, Haldu, şi monahii care întrebuinţau această rugăciune aveau numele de purtători de raze.

Dar Sf. Grigorie Palamas a îndreptat greşelile, pe când se pustnicea în hotarele Lavrei, precum şi Grigorie Sinaitul pe când se liniştea în Muntele Athos pe la jumătatea veacului al XIV-lea, în schitul Magula. (Ei) au îndreptat cum să se întrebuinţeze rugăciunea minţii.

Tot atunci, ereticul Varlaam Monahul din Calabria, care fusese trimis de Papa în Constantinopole pentru unirea bisericilor, şi nereuşind s-a întors la Salonic, unde face cunoştinţă cu un monah din Sf. Munte; au învăţat de la el rugăciunea minţii, pe care rău înţelegând-o au scris multe contra ei, care eres (n.n. - polemica isihastă) au fost început în 1339. În timpul împăratului Andronic III catigorisând pe cei care o întrebuinţează. Acolo, în Salonic, au avut mari discuţii cu Varlaam, probându-i din scripturi că este bună rugăciunea minţii, dacă-i întrebuinţată după dreptarul ei".

Cum să suporţi tensiunea contemplaţiei prelungite

Înserare. Ceasul al nouălea, după ora bizantină. Şi iarăşi bate toaca: ne aminteşte că e ceasul al nouălea. Laudele, rugăciunea, canonul, ascultările. Ca să suporţi tensiunea contemplaţiei
neîntrerupte, sunt două căi: (a) exterioară: lucrul mâinilor, alternarea rugăciunii cu munca;
(b) interioară: mutarea minţii de la registrul cotidian la cel ceresc. "Rugăciune neîntreruptă" înseamnă chiar aceasta: dobândirea unei atitudini mentale de permanentă evharistie: mulţumire şi slavă.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer