Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Umbre de dantelă (I)


Teodora Gheorghe

02.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
1.
Umbrele vin...

Cearşaful avea forma trupului ei, o femeie cu spatele arcuit în formă de vioară. O cunoscuse în urmă cu două zile în faţa unei cofetării. I-a fost de ajuns să-şi adune buzele într-o semilună - ea s-a oprit, şi-a aranjat bretonul cu subînţeles şi s-a apropiat de el. I-a azvârlit un zâmbet pe care el l-a cules cu mândria unui colecţionar. L-a pus la păstrat în buzunarul paltonului, ca pe o floare presată într-o carte veche. Era a patruzeci şi patra. Oricât i s-ar fi părut de vetust să-şi noteze cuceririle într-un jurnal, o făcea totuşi dintr-un soi de autoironie. Odată cineva l-a întrebat de ce nu poate rămâne fidel unei singure femei. I-a răspuns, mimând inocenţa unui elev prins cu lecţia neînvăţată: Nu ştiu, probabil îmi place diversitatea. Nu era o frumuseţe, nici nu pretindea a fi. Poseda însă alura unui pictor boem din secolul XIX, cu părul revărsându-i-se pe obrajii palizi. Cămăşile descheiate, mereu cu un număr, două mai largi îi dădeau un farmec adolescentin pe care femeile îl găseau irezistibil.

A privit-o cu eterna condescendenţă a donjuanului care se plictiseşte repede de trofeul său. Ea dormea şi probabil visa la căluţii din caruselul copilăriei ei. Din când în când pufnea scurt şi nasul îi semăna cu un iepuraş care aleargă în iarbă. Avea părul cârlionţat şi-i amintea de păpuşa mamei lui. Dacă ar fi căutat mai bine în curbura spatelui ei, cu siguranţă ar fi găsit o cheie şi atunci păpuşa s-ar fi mişcat altfel. Poate i-ar fi adus fericirea. Dar nu era decât o marionetă, ca şi celelalte. El apăsa butoanele potrivite şi pielea i se umplea de parfumuri dulcege. Se dilata, apoi se contracta cu mişcări ludice, uneori mecanice, pătrunzând în deschizăturile formei de lângă el. Apoi murea. O oră, mai mult nu-şi permitea. Moartea sinelui era un deliciu mult prea preţios pentru un aventurier ca el. Tăcerea îl speria teribil. Să rămâi doar tu cu tine e coşmarul oricărui tip, îşi spunea în puţinele seri când se întorcea acasă singur.

Lucra la o celebră firmă de avocatură care i-ar fi permis să-şi cumpere o vilă, însă prefera existenţa banală a unui apartament de bloc. Vecinii erau majoritatea oameni în vârstă, îngăduitori cu seratele pe care le organiza în fiecare duminică cu un alai de tinere domnişoare şi domni gălăgioşi. Le câştigase tuturor simpatia pentru că se pricepea la reparat lucruri. În plus, se dovedea o companie încântătoare pentru doamnele în etate care îi sorbeau cuvintele. Roşeaţa reţinută din obrajii lor îi gâdila orgoliul şi-l făcea să-şi dorească şi mai arzător să le ademenească. Nu-l atrăgeau câtuşi de puţin zbârciturile şi podoabele lor lăsate, atârnându-le pe piept ca nişte liane putrezite. Îi plăcea doar să le aţâţe. O singură dată s-a abătut de la regulă, petrecând o noapte în patul vecinei de la ultimul etaj, o fostă cântăreaţă de operă trecută de cincizeci de ani, care îşi agăţa tinereţea grijuliu de ovalul feţei. Purta aceeaşi haină de blană de ani buni, dar îşi schimba adesea coafura şi pantofii. I se spunea Bubulina pentru că îi ducea pe toţi cu gândul la personajul lui Kazantzakis. Pe ea n-a trecut-o în agenda de cuceriri. Erau şi vecini cărora abia dacă le adresa câteva vorbe în treacăt. Domnul Tascu, o jumătate de individ, îl ura în secret şi colecţiona timbre. Ori de câte ori îl zărea pe palier sau coborând scările, îşi trosnea degetele. Oasele îi scârţâiau ciudat. Trebuie uns cu ulei, îşi susura în gând, amuzându-se de invidia mocnită a omuleţului. Domnul Tascu îl reclama administratorului atât de des pentru disturbarea liniştii publice, încât îşi câştigase mai multe porecle neonorante. Mai era familia Ziu cu doi copii mici şi bătrânul polonez Janowski de la etajul trei. Locuia împreună cu fata lui pe care el, cuceritorul de la doi, n-o văzuse vreodată. De fapt, dacă stătea să se gândească, în apartamentul cu uşă scorojită şi cap de leu din fier forjat nu locuise niciodată vreo fată. Pesemne erau doar scornelile bătrânului, nostalgic după un copil nenăscut.

S-a uitat la ceas şi pe urmă la cearşaful decupat perfect în forma trupului de vioară. De câteva zile încoace începuse să amorţească. La început nu şi-a mai simţit gâtul, apoi degetele i s-au mişcat în ralenti, ca într-un vis difuz. M-am învechit, da, asta trebuie să fie... Am obosit s-o tot fac pe casanova de la oraş. Femeia cârlionţată a deschis ochii şi i-a zâmbit suav - de data asta era un zâmbet prin care-i spunea: "Gata cu ifosele de inaccesibilă, acum sunt a ta. Eşti liber să mă închizi într-o colivie şi să-mi dai de mâncare când îţi convine ţie. Mi-am amanetat deja sufletul pentru tine." El nici nu i-a reţinut numele. Să fi fost Agata? În orice caz era un nume de piatră preţioasă. Amorţeala i s-a răspândit în moalele capului. Ar fi vrut s-o alunge din casa lui pe făptura aceea străină, să-i arate uşa cu un gest teatral de actor din anii 1930. S-a abţinut însă. Nu îi stătea în caracter să se descotorosească de amante prin comenzi depersonalizante. Avea un mănunchi de grosolănii bine ascuns într-un ungher al limbii, dar îl păstra pentru dialogurile acide cu Sandu, prietenul lui cel mai bun. În seratele când aduna zece-cincisprezece oameni în sufrageria lui se încingeau mereu dezbateri pe teme filosofice. Sandu îşi susţinea argumentele bătând cu pumnul în măsuţa de la capătul canapelei. De cele mai multe ori răsturna astfel câte un pahar de şampanie. Se jigneau reciproc dintr-o simpatie amestecată cu dispreţ.

Agata îi semăna tot mai mult cu o cochilie de melc ce se rostogoleşte aiurea pe un drum de ţară. Pasiunea se evaporase odată cu dimineaţa şi înţepeneala care i-a cuprins tot interiorul. Ar fi vrut s-o izgonească, să-i îndruge nişte banalităţi de fante eşuat, dar nu i-a ieşit decât un oftat. Ea a îngânat un compliment despre sprâncenele lui şi s-a sculat în capul oaselor. Ceasul lui arăta opt fără un sfert. Femeia cârlionţată a tresărit şi s-a catapultat în halatul de la poalele patului. Din fericire se grăbea. S-a schimbat în toaleta lui impecabilă şi a revenit într-o rochie. Înainte să-şi facă ieşirea, a rostit cu o bucurie aproape înfricoşătoare:
- Te iubesc, Egor!

Nu era prima, nici ultima de pe buzele căreia se desprindea o declaraţie de iubire izvorâtă dintr-un amoc al cărnii. Cândva, adora astfel de refulări. Inspirau în el o mândrie care se perinda ţanţoşă de-a lungul spaţiului din el unde se terminau sentimentele. Azi le compătimea, îl plictiseau. Mâine sau poimâine avea să pornească iar în căutarea unei victime.

Nici măcar n-a condus-o la uşă. Ar fi însemnat să arate că-i pasă, ori asta s-ar fi dovedit peste puterile lui. S-a mulţumit să-i trimită o bezea à la Marilyn Monroe din vârful buzelor - o emasculare premeditată, menită să compenseze lipsa manierelor. Ea a stat câteva secunde, apoi s-a rostogolit uşor dincolo de pragul pe care nu avea să-l mai treacă vreodată. Un toc de pantof înfipt adânc în podea a cutremurat holul preţ de o clipă, dar centrul inimii lui se afla în altă parte. A privit din nou silueta desenată în riduri de satin de lângă el. A şters-o cu palmele umede de sudoare, imaginându-şi că astfel îşi va linişti apele unduitoare din gânduri. Era tot un râu clocotitor ieşit demult din matcă. Undeva trebuia să se reverse. Agata sau Ambra sau Opal a plecat. Venirea ei nu a mai fost consemnată în jurnal sub numărul 44, cu atât mai puţin plecarea.

Brusc, şi-a îndreptat atenţia spre fereastra deschisă. Un vânticel molcom încerca să pătrundă în cameră. S-a ridicat, în cele din urmă, ca o statuie urnită din loc de o macara. Prin fereastră îi făcea cu ochiul o lume ce nu mai mustea a dragoste ca altă dată. I-a atras atenţia un fiu agăţat de un tată deja albit, în ciuda anilor care nu se îngrămădeau să-l sufoce. Dintr-un cotlon al minţii, propriul lui tată l-a strigat. Avea o voce firavă, alunecând înspre uitare. Nu mai vorbiseră de zece ani. Ultima amintire cu el cuprindea un profil sobru dispărând în spatele unei perdele de catifea şi o ţigară stinsă la nervi pe un mileu.

Hainele din şifonier jinduiau după un trup de bărbat, dar el însuşi se simţea asemenea unui gol care trebuie umplut. S-a îmbrăcat cu paltonul lui negru şi cu singura cămaşă care-i venea perfect. A aruncat resturile petrecerii din noaptea trecută, incluzând o mască de pisică, două unghii false şi o pereche de ochelari sparţi într-o încăierare stupidă. Apartamentul i se părea nemărginit de trist. S-a desprins de el cu greutate. Cheia s-a înţepenit în yală şi parcă a plescăit în zeflemea. Tatăl lui locuia la câteva străzi mai încolo. Curios cum în zece ani nu se văzuseră nici măcar în magazinele mari sau la poştă. L-au năpădit tot felul de întrebări. Se temea că a murit şi nu i-a spus nimeni. A pătruns în scara blocului cu piciorul drept, rămăşiţă a unei superstiţii din adolescenţă. Cineva tocmai intra în lift. S-a repezit într-acolo, de parcă acea scurtă călătorie în sus ar fi fost unica lui şansă de salvare. Bărbatul bondoc dinăuntru l-a studiat îndelung, muştruluindu-l dintr-o arcuire a frunţii. Aştepta o pereche de scuze pentru că îl împinsese în graba cu care se înghesuise în lift. Dar el a tăcut, cu gândul la degetele bătrânicioase ale tatălui. Când beculeţul cu numărul 5 a pâlpâit, bărbatul bondoc a ieşit. După alte trei etaje, cifra 8 şi-a aprins ambele bucle. Uşile s-au dat în lături nepăsătoare şi el a pătruns în holişor. Apartamentul cu grilaj era neschimbat. Şi-a adunat fărâma de curaj de pe marginile fricii şi a sunat scurt. S-a auzit un tânguit lugubru. Clanţa s-a mişcat încet, permiţând într-un final unei lumini difuze să se întrevadă printr-o crăpătură. De acolo şi-a făcut apariţia un bărbat mic de statură, cu o vârstă incertă, oscilând între două anotimpuri. Ţinea în braţe o pisică tărcată. De cum l-a zărit, a dat drumul animalului, încurcat. I-a rostit numele scurt, ca şi când ar fi vrut să-l expulzeze mai repede din colivia buzelor. Cu un efort vădit, i-a făcut semn să intre. Fiul a păşit umil înăuntru.
- O vizită cu adevărat neprevăzută, a murmurat gazda.
- Şi pentru mine a fost neaşteptat... Mă întrebam ce mai faci, dacă eşti bine.

Dialogul abia întremat s-a continuat cu o serie de banalităţi.
- Credeai că am dat ortu' popii, nu?
- La fel de cinic.
- Ei bine, bătrânul tău tată umblă pe ambele picioare şi mănâncă sănătos. Numai brânză şi roşii. Noroc că n-am interdicţie la respirat.
- Asta e ceva.
- E pe dracu! Nu mai pot să fumez nici o ţigară. Doctorul e un nazist.
- Eu cred că îţi vrea binele.
- Stai jos, dacă tot te-ai deranjat până aici.

A observat cu uimire că bibelourile erau aşezate în aceeaşi poziţie ca ultima dată când le contemplase. Era încredinţat de asta pentru că obiectele reprezentau fiecare câte un personaj din cărţile preferate ale mamei lui, puse în rafturi în ordine cronologică. Aceeaşi ordine desăvârşită era respectată de bibelourile achiziţionate de la un prieten de familie, unul din acei artişti anonimi, dar neîngăduit de cunoscuţi unui grup restrâns de persoane.
- N-am bănuit că îţi plac pisicile.
- Nici eu. E o achiziţie nouă, de vreo trei luni.

Egor a citit dincolo de tonul sarcastic, descoperind cu interes un ataşament tandru faţă de micuţa felină ghemuită într-un colţ al canapelei. Faţă de el nu manifestase niciodată o astfel de iubire.
- Cum o cheamă?

Bătrânul s-a apucat să-l şteargă de praf pe Heathcliff, care privea detaşat la nurii de porţelan a lui madam Bovary.
- E un el. Îl cheamă Muson.

Omul cu vârstă incertă a ghicit întrebarea strecurată în momentul de linişte aşternut între ei.
- Când îi e foame, distruge tot în calea lui, ca un muson. E felul lui de a-şi declara autoritatea.

Se uita la tatăl lui şi căuta o schimbare: o sprânceană lăsată, un umăr cocârjat, un genunchi atrofiat, ceva care să indice scurgerea timpului.
- Tot necăsătorit?
- Tată... hai să nu vorbim despre asta.
- Dacă n-ar fi răpus-o cancerul, ai fi ucis-o tu cu orgiile tale.
- Te rog, n-o aduce în discuţie pe mama!

Rememora cuvintele dureroase pe care şi le spuseseră cu o zi înainte de Buna Vestire, acum un deceniu. Din negura acelei după-amieze se desprindea chipul unei femei palide, mângâind pătura care îi învelea pojghiţa de trup ros de boală. Pleoapele ei se închideau ca o copertină lăsată să cadă peste o scenă pustie. Pe o măsuţă, la capul ei, se aflau câteva fotografii cu ea tânără, ţinând de mână un copil sfrijit. Lui Egor nu-i venea să creadă că fusese cândva de mărimea unei umbrele cu baston. În copilărie nu se bucurase de jocurile care îi fermecau pe ceilalţi. Îi plăcea să studieze atlasele de zoologie şi petrecea ore în şir închis în camera lui. Fetiţele îl intimidau, cu rochiţele lor colorate şi strungăreţele enervante. Vorbeau prea mult şi miroseau a caramele. Puţini ar fi bănuit că peste opt ani avea să facă prima lui cucerire, o colegă din clasa a şaptea, foarte bună la desen şi matematică. A ademenit-o cu promisiunea unui desen minunat găsit pe asfalt. I-a furat o sărutare ca în filme, trăgând-o spre el. În schimb a primit o palmă, ceea ce nu l-a descurajat câtuşi de puţin. Dimpotrivă, incidentul nu a fost decât începutul unui lung şir de atingeri pătimaşe. Mâinile femeilor s-au repezit adesea asupra lui. El le-a îndurat cu graţie dezmierdările, încordările şi uneori unghiile care-i sfredeleau obrazul cu ură.
- Mama a fost mândră de mine întotdeauna. M-a înţeles mai bine decât ai crede, mai bine decât ai făcut-o tu.
- Habar n-ai de câte ori am surprins-o plângând pe ascuns din cauza... scăpărilor tale. Nu ţi-am spus, dar Mali i s-a confesat după ce ai abandonat-o într-o staţie de tramvai în seara aia. Da, se cunoşteau de la evenimentul caritabil. I-a spus tot ce i-ai făcut.

Un val de căldură l-a cotropit şi i s-a amestecat cu sângele.
- De ce nu mi-a zis?
- Pentru că te iubea prea mult. Se temea să nu te piardă. Dintr-un orgoliu stupid, ai fi fost în stare să fugi de acasă şi să ne reproşezi că-ţi îngrădim libertatea. A preferat să se abţină, să menţină aparenţele. În sufletul ei, te-a condamnat.
- Minţi! Ea nu m-ar fi învinovăţit de nimic.
- Poate, dar eu am făcut-o. Dacă ai şti cât rău ai săvârşit unei fiinţe care şi-ar da şi viaţa pentru tine. Singura femeie care te iubeşte cu adevărat...
- Despre cine vorbeşti?

Bătrânul tăcea.
- Tată, nu am venit aici să mă cert cu tine.
- Atunci de ce ai venit? Trăiesc bine-mersi, îmi iau pastilele.
- Văd şi mă bucur.

Bătrânul a tuşit sec, retrăgându-se într-un colţ, lângă raftul cu romane de dragoste. A adăugat pe un ton resemnat:
- Dacă vrei să reluăm legătura, promite-mi că te aşezi la casa ta, că îţi întemeiezi o familie.
- Ştii că nu pot face asta, i-a răspuns obosit, în timp ce umerii tatălui lui coborau ca o casă prăbuşită la un cutremur.
- Mă gândeam eu. Atunci rămas bun.

Despărţirea i-a lăsat un gust amar. De acum, familia lui trecuse în nefiinţă, iar el era un trandafir dezrădăcinat, bun de pus pe mormântul unui scriitor ratat. A început să colinde străzile, rememorând seara când o părăsise pe Mali în staţia de tramvai. Ploua infernal şi Mali era udă până la piele. Aducea cu un pui ciufulit. Părul ei încâlcit şi buzele încordate într-un icnet îi inspiraseră silă. Se săturase de sânii ei mici şi de vocea piţigăiată. I-a strigat că e urâtă ca să-l lase în pace. Ar fi vrut să îl încerce un regret, asta pentru că se îngrozea imaginându-şi-o pe mama lui dezamăgită de el. Însă ceasul din inima sa nu mai ticăia demult. Limbile lui se învârteau în sensul unduirilor de şold şi al rujului lăsat pe gura paharelor de şampanie.


În faţa alimentarei un băieţel se juca şotron, singur. Purta tenişi în picioarele goale. Arăta ca puştiul lui Chaplin, doar că mai bine îmbrăcat. Cerul se înnorase, dar nu îndrăznea să-şi verse picăturile sulfuroase în creştetul lor. Egor şi-a încleştat degetele în forma unei camere foto şi a furat imaginea solitară a băieţelului. Amorţeala îl abandonase, înlocuită de o furie mocnită. De ce unii se nasc sub o stea norocoasă şi alţii îşi caută sufletul prin cărţile despre metempsihoză? El nici nu avea suflet, doar carne. Şi carnea cerea.

S-a înapoiat în clădirea care, pentru o fracţiune de secundă, s-a preschimbat într-un mausoleu. Moartea îl pândea iar, dar nu-i dorea trupul; de suflet nici nu putea fi vorba. Nu, voia să-i extermine virilitatea. Şi-a pipăit firişoarele abia iţite din bărbie. A răsuflat uşurat - era încă un bărbat fermecător. Scara blocului l-a înghiţit, atrăgându-l într-o plasă formată din mii de ochiuri hulpave de întuneric. Nu s-a zbătut, a acceptat destinul sordid al zilei de marţi. Unica lui superstiţie îi şoptea mereu că marţea nu se întreprind lucruri importante. A-ţi vizita părintele după zece ani de absenţă fusese, desigur, o scăpare. Poate avea nevoie de o pauză. O pauză... ce bizar şi nedrept suna acest cuvânt în hăul craniului său. Dar ce, ieşise la pensie? Şi totuşi era surmenat. N-a mai reacţionat nici când fata cu plete roşcate şi bluză vaporoasă i-a surâs, trecându-şi două degete după ureche. Un pui de somn, asta-mi trebuie.

Cheia s-a răsucit în yală de două ori. Un alt întuneric l-a întâmpinat, dar s-a disipat odată cu ţacul întrerupătorului. Egor a intrat în sufragerie - sanctuarul lui, odaia magică unde se dezlănţuiau spiritele în fiecare sfârşit de săptămână. Cine-ar fi crezut că liniştea doare? S-a trântit pe canapea şi a făcut ceva ce nu îşi închipuise vreodată că va face: a îmbrăţişat una din pernele decorate cu modele egiptene. Iluzia ocrotirii a astupat golul din el. Atunci a observat un lucru neobişnuit. Pe peretele din faţa sa se reflecta umbra unui evantai. Obiectul se distingea limpede, având mici găurele şi falduri. A cercetat cu atenţie etajera unde de obicei amantele sale îşi mai uitau câte un articol feminin. Era singurul punct din care s-ar fi putut produce acest efect. N-a găsit nimic în afară de câteva cărţi şi o scrumieră. Curios. A început să răscolească şi alte unghere ale sufrageriei. În zadar. Toate erau la locul lor. Însufleţit, a tras perdelele din spatele canapelei. Le-a scuturat în razele soarelui aflat pe sfârşite, privind peretele. Evantaiul nu s-a clintit, moment în care s-a hotărât să se apropie el însuşi de umbră. A întins braţul fascinat. La atingerea palmei sale, umbra a tremurat. Egor şi-a retras mâna, uluit. Oare eu am creat asta? Prefera să creadă că a făurit acea formă decât să adopte ipoteza că înnebunise complet. S-a aşezat din nou pe canapea şi a petrecut ore nemăsurate, contemplând evantaiul care din când în când flutura ca mângâiat de o boare de vară. A adormit.

Alarma de la ceas l-a făcut să tresară. Somnul îl uitase într-o poziţie hilară, cu gleznele încolăcite în jurul unei perne ca şi când ar fi clocit-o. S-a sculat neliniştit şi a căutat imediat bucăţica de perete unde se spera să revadă enigmatica lui descoperire. Am visat...

S-a schimbat din hainele de marţi în hainele de miercuri. În oglindă chipul lui se scufunda, devenea translucid şi flutura. Trebuia să se consulte cu Radu în privinţa unui caz dificil de fraudă, dar gândurile îi alergau negreşit în direcţia sufrageriei.

- Cine naiba o fi?

La auzul propriei sale voci răguşite, s-a răzgândit. Era un glas straniu, îmbătrânit. Nu mai avea să plece nicăieri. Telefonul a sunat, parcă dintr-un alt secol. Îi plăceau antichităţile, astfel că achiziţionase un telefon cu fir de la Moon Antiques.
- Eşti viu?

Sarcasmul lui Radu îl lăsa rece de data asta. Ar fi vrut să-i răspundă printr-un şuierat de tren şi să închidă. Nu a avut curajul.
- Am întârziat, ştiu.
De ce i-am zis că întârzii, când eu nici nu am de gând să mai apar vreodată în biroul meu.
- Ce-ai păţit? Ori te-a răpit careva?
- Nu... mi-e puţin rău. Cred că m-am căptuşit cu o indigestie.
- Păi şi te durea mâna dacă mă anunţai? Şefu' deja fierbe ca o oală sub presiune. Mi-a aruncat o uitătură de rechin mai devreme. Vrea chestia aia din dosar soluţionată până joi. Nu da bir cu fugiţii, te rog eu. Nu ţi-am zis nimic până acum, am fost băiat finuţ, dar serios, las-o mai moale cu sarabandele tale. Îţi cauzează.
- Iartă-mă, Radu.
- Tu ai ceva şi nu-mi spui. Nu mi-ai cerut iertare nici când mi-ai şterpelit mademoisella la petrecerea de Anul Nou de-a trebuit să mă duc la hotel cu Fifi şi povestea ei despre cum şi-a îngropat pechinezul.
- N-am nimic. Hai, nu-ţi face griji, mâine o să fiu nemernicul tău favorit.

Conversaţia s-a întrerupt. Şi-a dat seama că deşi îşi auzea cuvintele luând fiinţă, o parte din el se refugiase într-un alt univers. Acolo se străduia să pună cap la cap piesele unui puzzle. Curând a conştientizat detaşarea lui de tot ce-i era familiar: slujba bănoasă, femeile, seratele, dezbaterile încărcate de platitudini pseudo-intelectuale. Camera unde se trezise îl aştepta stingheră. Peste pleoapele lui s-a coborât o ceaţă sălcie ce-l împiedica să distingă altceva în afară de contururile firave ale obiectelor din apropiere. Letargia a durat câteva minute infernale în care s-a lovit de colţuri şi s-a împiedicat de mese, până a nimerit suprafaţa moale a canapelei.

Când ceaţa s-a împrăştiat într-un colţ al ochiului, privirea i-a alunecat încă o dată pe peretele alb. Pe aceeaşi fâşie de var crescuse o altă umbră, înfăţişând silueta unui cal în miniatură. Spre deosebire de prima apariţie statică, aceasta se mişca subtil. Coama calului fâlfâia în bătaia unui vânt inexistent. Entuziasmul s-a topit definitiv într-o spaimă viscerală. Egor se holba încremenit la pictura murală zămislită de fantoma unei existenţe. Îşi muşca buza de jos la fel ca în copilărie, când urmărea împreună cu mama lui diafilme proiectate în odaia improvizată din pod. Mânat de curiozitate, s-a îndreptat cu paşi de plumb înspre himeră. A mângâiat roibul (i-a spus "roib" în sinea lui, deşi ar fi putut la fel de bine să fie un armăsar alb) şi animalul a nechezat. Nu sonor, ci a mimat un strigăt de libertate, apoi s-a ridicat pe cele două copite frumos alcătuite şi a luat-o la fugă de-a lungul peretelui, făcându-se nevăzut în spatele unui tablou.

S-a încredinţat că nu el era autorul spectacolului de umbre. Îi era groază că-şi pierde raţiunea. Avea nevoie de cineva care să-i împărtăşească iluzia şi astfel s-o spulbere. Dar mai întâi trebuia să aştepte următoarea umbră. Au sosit nu doar una, ci o sumedenie de altele, în decursul unei nopţi albe: o ceaşcă şi o linguriţă lângă ea, pe farfurioară, cineva turnând un cubuleţ de zahăr în licoarea aburindă, un balansoar pe care stă o păpuşă, două mâini unite în faţa unei ferestre deschise, o lebădă plutind graţios pe suprafaţa unei ape, un tăietor de lemne, un stol de păsări formând litera T, câţiva fluturi dând târcoale unei flori abia ivite din pământ, răsăritul şi apusul soarelui, frunze şi vântul care le desprinde de crengi, apoi un spectacol de teatru jucat de trei actori şi spectatorii care aplaudă, o batistă alunecând din mâna unei femei, pe suprafaţa unui lac şi undele create, călători ce aşteaptă în gară cu bagaje, pipa unuia dintre ei, fumul ridicat în văzduh şi trenul care se apropie, o maşină de scris, cuvintele impregnate pe hârtie de un necunoscut cu tastele ei greoaie: te iubesc, dar nu pot să vin, o bătrână potrivindu-şi ochelarii ca să răsfoiască o carte, un câine în urma unei trăsuri, un copil care-i aruncă o bucată de pâine, o fetiţă cu părul prins în coadă sărind coarda, un şotron desenat pe un asfalt invizibil, o femeie care cântă la pian, turnul Eiffel, o catedrală impunătoare de unde ies zeci de oameni, doi îndrăgostiţi într-o gondolă, chipurile lor topite într-un sărut, un pictor şi balerina care îi pozează, cascade învolburate, munţi împăduriţi, desişuri, trestii, deşerturi, prăpastii şi pe urmă camere mobilate, cu tapet sofisticat, candelabre dintre cele mai inedite, şemineu, un pian tronând în mijloc, hărţi şi traseul dintre două oraşe, indivizi mimând discuţii însufleţite şi multe pe care le-a uitat.

L-a sunat pe Sandu, cu glasul tremurând:
- Vii până la mine?
- Opa! Ai intrat în bucluc.
- Da. E o situaţie mai aparte, dar nu pot să vorbesc la telefon.
- Nu te-am mai auzit niciodată aşa de tulburat. Ai lăsat-o pe vreuna gravidă? Se rezolvă, ştii... există metode.
- Nu, nu. Te rog, nu insista. Vino cât mai repede, până nu e prea târziu.
- Deja mă sperii. Hai că pornesc maşina până la tine.

Sandu a sosit în douăzeci şi şase de minute - Egor le-a numărat pe cadranul de la ceasul cu pendulă. Prietenul lui cel mai bun şi-a scos pălăria de paie şi ochelarii de soare. S-a descălţat din trei mişcări bruşte şi l-a îmbrăţişat pe Egor.
- Eşti palid ca o stafie, drăguţule!
- Nostim joc de cuvinte. Să mergem. Acolo se petrece tot.

Nedumerit, Sandu a pătruns în sufragerie printr-o perdea. Dacă Egor n-ar fi arătat atât de îngrijorător, l-ar fi întrebat de când îi plac perdelele negre în care te pierzi. În schimb, a scuturat din cap şi a îndrugat o banalitate:
- Bine că nu m-a prins ploaia. E cerul înnorat de vreo oră.
- Rămâi cu mine azi. Ştiu că ai liber.
- Dacă nu-mi povesteşti ce ţi s-a întâmplat, n-am cum să te ajut.

Egor a oftat prelung. Şi-a aprins o ţigară şi i s-a adresat lui Sandu pe un ton străin:
- S-ar putea să fiu nebun.

Figura i se discernea prin cerculeţe de fum.
- După cum arăţi, aşa tind să cred şi eu, a încercat Sandu să glumească, dar şi-a înghiţit umorul în sec, observând că bărbatul de lângă el nu mima niciun zâmbet.
- Acum au dispărut... O să reapară.
- Ce?
- Ieri a început. Pe peretele ăla. Umbre, de toate felurile. Rămâi cu mine, Sandu. Tu vei fi martorul meu de încredere. Îmi vei confirma halucinaţiile. În caz contrar, sindrofiile noastre notorii vor deveni foarte curând o amintire. Ai doar puţină răbdare. Vrei o cafea?
- Fie, dragule, stau cu tine până vin strigoii. Nu te deranja, îmi fac singur cafeaua.

A doua tentativă de glumă i s-a părut de-a dreptul ridicolă. Sandu s-a retras în spatele perdelei negre, revenind ceva mai târziu cu o ceaşcă umplută doar pe jumătate. Au stat amândoi mult timp pe câte un colţ de canapea, fără să-şi mai adreseze nici o propoziţie. La un moment dat, pe ecranul alb s-a proiectat un film scurt ţesut din umbre. Un el şi o ea. Un cadru romantic. O poveste de iubire, asemenea unei fotografii vechi unde nu mai recunoşti pe nimeni: El trimitea scrisori oamenilor prin porumbei voiajori. Ea locuia cu bunica ei şi citea mult. Într-o zi, ea se plimba pe malul lacului. S-a aşezat pe o bancă. Deasupra ei, a văzut un porumbel. Şi-a întins palma către el şi porumbelul i-a aterizat pe braţ. I-a oferit scrisoarea pe care o avea în cioc, apoi a zburat departe. Ea a desfăcut plicul şi sute de litere au ţâşnit din el, aglomerându-se în fraze întregi: Te-am zărit adesea în parc lângă salcie, dar nu am avut îndrăzneala să intru în vorbă cu tine, o domnişoară atât de diafană. Vezi? Eu nu mă pricep la complimente alese. Sunt doar un artist al clişeelor, dar din cele colecţionate până acum din rândurile altora, le-am găsit pe cele care te definesc cel mai bine. M-am uitat la degetele tale lungi care cos goblenuri şi mi-am spus: fata asta este diafană! Hai să ne întâlnim mâine la salcie. Cu drag, domnul cu pipă. S-au întâlnit la poalele unei sălcii care, în comparaţie cu ei, era imensă. Din împreunarea buzelor lor a luat fiinţă un pescăruş. Cei doi s-au preschimbat în aripile lui şi au călătorit alături de porumbelul-voiajor. La finalul filmului, o copertină s-a lăsat peste imaginea păsărilor.

Sandu împietrise. Uluit, a îngenuncheat pe covorul persan.
- Incredibil! Nemaipomenit!

Egor, ca înviat dintr-un somn hibernal:
- Le-ai văzut şi tu, nu?
- Cum e posibil? Le-ai pipăit? Umbra ta se suprapune peste ele?
- Uneori, când ating peretele, se mişcă, dar numai puţin, aproape insesizabil. Niciodată umbra mea nu intervine în consistenţa lor. Ca şi cum, apropiindu-mă, magia lor îmi anulează întru totul prezenţa. Începusem să cred că m-am pierdut... Cât mă bucur că nu sunt singurul!

S-au îmbrăţişat din nou, cu o familiaritate memorabilă. De data aceasta, Sandu a fost cel care şi-a lăsat greutatea corpului să se prăvălească peste celălalt.
- Tu îţi dai seama că suntem probabil singurii oameni din lume care au fost martorii unui fenomen ca ăsta? O să fii bogat, Egor! Ai încercat să faci poze, să filmezi grozăvenia asta? Au apărut până şi cuvinte... şi ai văzut scena aia cu salcia cum a fost realizată? Georges Méliès ar fi gelos pe acest pionier anonim al filmelor de scurtmetraj.

Egor renăscuse, împrumutând din neastâmpărul prietenului său, aflat parcă în faţa primei sale jucării.
- Adevărul e că nu mi-a dat prin cap să fac vreo fotografie. Eram prea preocupat să mă hotărăsc unde voi fi internat.

Abia acum hazul îşi avea locul în atmosfera sumbră a apartamentului. Deşertăciunea sufletească săpată în el de disputa cu tatăl lui, amorţeala, plecarea furtunoasă a femeii cu nume de piatră semipreţioasă şi teama de nebunie - toate s-au evaporat într-o gaură pe care era bucuros să o resimtă în el. Reprezenta acelaşi mic abis unde se scurseseră dintotdeauna regretele lui. I-ar fi fost greu să descrie ce anume îl făcea acum să tremure din toate încheieturile şi să se caţere pe taburetul cu romburi vişinii, ţopăind mai apoi în jurul sticlei uitate lângă bibliotecă. Răsufla uşurat. Da, asta era. Viaţa lui căpătase un nou sens, o direcţie proaspătă şi spectaculoasă. Întotdeauna visase la un destin măreţ, care să-l deosebească de restul gloatei. Ca avocat căutase mereu să exceleze prin fervoarea discursului şi persuasiunea picurată cu rafinament pe vârful limbii ascuţite. Ca amant făcuse tot ce i-a stat în putinţă să-i ofere femeii de lângă el o suită de plăceri nebănuite, adaptate gusturilor ei, manierei în care îşi scotea pantofii cu fineţe sau, dimpotrivă, cu brutalitate. În ciuda reuşitelor, i-a lipsit scânteia care să aprindă focul. În acele clipe însă, deţinea puterea absolută. O mândrie de zeu a înlocuit nesiguranţa. Dintre toţi, el fusese ales, lui i se înfăţişaseră umbrele. Ar fi vrut să-l vadă pe tatăl lui, un ateu convins, înmărmurit în faţa celei de-a opta minuni a lumii. Şi unde se petrecuse ea? Tocmai în sufrageria lui. Da, fix acolo! Ce i-ar mai fi râs în nas.

Deşi se strâmbase în sinea lui, gândind la cunoscuta lăcomie a lui Sandu, a dat drumul unor hohote sparte care l-au surprins chiar şi pe el. Celălalt, aflat încă sub vrajă, l-a îngânat în surdină, holbându-se la peretele unde filmul tocmai se sfârşise în stilul poveştilor alb-negru ce rulau odinioară pe ecranele din cinematografe.
- Cei de la "Nopţi albe" s-ar da în vânt după o ştire ca asta! a exclamat Sandu rugător.
- Sper să nu te superi, dar secretul nu e de vânzare, cel puţin nu în sensul tradiţional al cuvântului. Nu te bosumfla aşa. O să-l împart cu voi.
- Serios? O să faci asta?

Sandu semăna cu o vulpiţă care îşi freacă lăbuţele în aşteptarea prăzii.
- Mâine. Azi fac o listă cu musafirii şi le trimit tuturor invitaţii oficiale pentru un "eveniment unic şi irepetabil care vă va ului mai ceva ca prima călătorie pe lună."
- Fifi o să creadă că ai luat-o pe ulei.
- Ei îi fac cea mai frumoasă invitaţie.

Pe Sandu îl frământa un lucru:
- Şi dacă umbrele nu vin mâine?

Egor l-a privit cu aroganţa omului care îşi scrie singur viitorul.
- Vor veni. N-am nici cea mai mică îndoială. Le simt, sunt din ce în ce mai aproape... Mă pândesc din cotlonul lor, îmi adulmecă bătăile inimii, mă cheamă să le admir din lumea mea. O să le dresez, o să le învăţ într-atât cu mine, încât o să vină la comanda mea.
- Atunci eu te părăsesc. Mă duc să fac un duş rece la nevastă-mea, să-mi revin din şoc. Îmi strecori tu invitaţia pe sub preş.

Bărbatul cu pălărie de paie şi ochelari de soare şi-a luat rămas-bun şi a coborât scările furtunos.

(va urma)
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer