Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Umbre de dantelă (II)


Teodora Gheorghe

09.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În hol se pogorâse aceeaşi linişte de criptă, întreruptă de foşnetul adierii de afară. Egor s-a retras triumfător în camera lui de lucru, o încăpere decorată cu ceasuri cu pendulă şi sculpturi din lemn. Pe biroul înţesat cu hârtii o bufniţă de abanos străjuia, cocoţată pe o imitaţie de ramură. O odaliscă şerpuitoare era imortalizată într-un etern dans. Şoldurile ei păstrau fiorii primei atingeri a sultanului. Cu frunţile prevestitoare de rele, şase totemuri indiene vechi îi ţineau companie de pe raftul unui dulap realizat la comandă din lemn de mahon. Pe tăblia patului, numeroase figurine erotice evocau păcatul originar în diversitatea lui extravagantă.

A deschis sertarul biroului, chicotind drăceşte. Jurnalul cuceririlor sale îi semăna cu un carnet de note: simplu, repetitiv, lipsit de creativitate. I-a rupt o duzină de pagini, după care l-a aruncat.
- Gata cu trecutul! De-acum înainte o să trăiesc pur şi simplu. O să fiu adulat de bărbaţi şi femei deopotrivă. Oamenii de ştiinţă o să se roage de mine să le explic cum am reuşit, care e secretul iluziei mele. Aş putea să îmi iau un nume de magician. Cadoro? Egor Magnificul? Mai bine mă pun pe scris. Să-i trimit şi lui Opal o invitaţie? Sau era Agata?

Paginile fostului jurnal au început să se umple de litere ostentative, repetând un mesaj care cocheta într-o oarecare măsură cu smintirea. Oaspeţii erau poftiţi într-o altă dimensiune unde aveau să experimenteze groaza autentică, inefabilul, stafiile din preistorie. Delicatesele promiteau şi ele: caviar, pastitio cu carne, tortellini cu sos, salată tabouleh, tahini, souris d'agneau, halva, papanaşi cu dulceaţă de vişine şi moelleux au chocolat.

A doua zi, invitaţii au început să se strângă, şuşotind între ei.
- De ce e acoperit peretele cu perdele? a întrebat Radu, cel mai nedumerit dintre toţi.
- Pentru că ursuleţul nostru a omorât un om şi l-a decapitat. Surpriza, behind the curtains! i-a răspuns o femeie îndesată.

Fusese poreclită Fifi pentru că adora pudelii. Îşi construise până şi un dulap în formă de pudel. Se număra printre cele dintâi iubite ale lui Egor, fiind excepţia de la regulă. I-a rămas fidelă în chip de prietenă.
- Alo, everybody! a strigat Sandu într-o engleză stricată. Luaţi loc pe canapea, scaune, mese. Le spectacle va bientôt commencer!

Franceza îi dădea un aer de intelectual şi impresiona fetele mai tinere, care îşi căutau alinarea în braţele unui alt bărbat, după ce fuseseră părăsite de monsieur l'avocat.
- Cine l-a invitat pe Tascu? Ursuleţul e pus pe şotii.

Tascu îşi frământa mâinile nervos şi fericit totodată că se află în toiul unei petreceri în calitate de musafir. S-a aşezat pe un taburet şi, pe furiş, a cules o bomboană de pe un platou. Egor îi promisese o seară de neuitat. În schimb, domnul Tascu nu avea să-l mai reclame la poliţie pentru tulburarea liniştii publice. Lângă el, pe un scaun cu trei picioare, Agata se studia într-o oglinjoară. Avea buze roşii, cărnoase şi obrajii pudraţi. Invitaţia însemna, desigur, împăcare. Doamna Ziu şi cei doi copii se instalaseră într-un fotoliu. Una din odrasle, un băieţel cu pistrui, bătea din palme şi urla. Soră-sa stătea cuminte şi-şi ciugulea puloverul.

În total Egor a numărat treizeci şi cinci de invitaţi: prieteni apropiaţi, foste şi actuale amante, câţiva vecini şi colegi de serviciu. Perdeaua de catifea avea să le dezvăluie curând marea lui taină, stârnind admiraţia şi elogiile întregii adunări.
- Atenţie, dragii mei! În seara asta vom savura ceva special, şi nu mă refer la delicatesele din farfurii. Dincolo de cortină veţi pătrunde în culisele unui joc interzis, un joc ce mi s-a arătat doar mie. E un miracol al naturii, o ciudăţenie inexplicabilă, o frumoasă anomalie. Pregătiţi-vă să fiţi uimiţi!

Rumoarea s-a potolit. Perdelele s-au dat în lături, dezvelind un perete alb. Încetul cu încetul, pe ecran s-au conturat forme. Prima a fost umbra unei femei purtând o rochie de dantelă. Spectatorii au privit hipnotizaţi la maniera în care s-au desenat migălos ochiurile ţesăturii. Unii au râs zeflemitor, convinşi că e un truc. Pentru alţii, femeia în dantelă a reprezentat o revelaţie, ca atunci când un ateu, în urma unei experienţe tragice, începe să se roage la Dumnezeu. Domnului Tascu îi amintea de cineva.
- Aveam şaisprezece ani. Învăţam la un liceu din Ialomiţa. Pe atunci era mare lucru să intri la un liceu, să ai carte. În ochii mamei eram încă un copil. Îmi pregătea pachet cu merinde şi mă povăţuia să nu mă înhăitez cu golanii şi chiulangii. Nu-i dădeam motive de îngrijorare. Eram silitor şi timid. Fetele nu prea mă interesau pentru că se strângeau în grupuri şi râdeau fără rost. Citeam mult. N-am fost mereu un neica nimeni în ţoale ruptegite. Să mă fi văzut tinerel, cu nasul adâncit în cărţi de ştiinţă şi economie. S-a întâmplat ca într-o vineri să rămân după ore în parc. Şi-am văzut-o. Avea mănuşi de dantelă şi o rochie elegantă, de doamnă. La început am crezut că s-a aşezat pe bancă să-şi tragă sufletul, dar ea a adormit acolo. A închis pleoapele şi a adormit zâmbind, într-o poziţie de statuie. Am revenit în parc. O găseam pe aceeaşi bancă. În fiecare seară hrănea porumbeii cu fărâmituri din pălăria ei. Mi-a plăcut că nu vorbea cu nimeni şi zâmbea veşnic, de parcă ştia că o să i se întâmple ceva frumos. Am vrut o dată să o întreb cât e ceasul, dar m-am ruşinat şi am fugit după un copac. Ea s-a uitat spre mine şi a zis: "E cinci şi jumătate." De unde a ştiut, e un mister.
- Nu, seamănă cu bunica mea din profil, l-a întrerupt Radu. O celebritate la ea în sat. Dioştiul îi adoptase numele ca pe o legendă. La şapte ani a privit la icoana lui Iisus încoronat cu spini şi a exclamat, spre uimirea străbunicilor mei: "Fir-aş a naibii! Dacă şi el a luat premiul întâi, eu ce să mai zic?" Preotul din sat s-a crucit şi a mormăit că plodul trebuie rebotezat. Bunica mea dădea drumul la animalele pentru tăiere. Cânta balade din armată în timpul litaniilor. La şcoală venea îmbrăcată în pantalonii tatălui. Îi tăia cu foarfeca şi se lega în talie cu o cingătoare. Învăţătoarea a ameninţat-o că o dă afară. Din fericire, era cea mai deşteaptă din clasă şi a scăpat basma curată - asta până a dat de un profesor al dracului care a pedepsit-o să vină la matematică îmbrăcată într-un sac de cartofi. Bunica mea s-a înfiinţat în schimb înfăşurată într-un linţoliu, sfidătoare.

Pentru Ana şi Stela, două studente la medicină, umbra evoca un lucru tragic.
- Nu mai avuseserăm până atunci ocazia să ne conversăm cu o bolnavă, darămite una muribundă. A făcut copilul la doar cincisprezece ani. Complicat. S-a produs o infecţie. Mie mi-a adresat ultimele cuvinte: "Ana, dă-i tu nume ăstuia mic!" N-am făcut-o şi acum colindă coridoarele spitalului, strigându-şi copilul pierdut. Asistentele îi văd silueta în unele nopţi, dar ţin secret, ca să nu speriem alţi bolnavi.

Sandu şi-a luat alura de filosof, stând picior peste picior.
- Dragele mele, ni se întâmplă adesea să zărim o umbră pe un perete gol şi să ni se pară că ni se arată un balaur cu trei capete. De ce nu, cu puţină imaginaţie, balaurul scoate flăcări pe nări. Un nor trece prin dreptul soarelui şi forma umbrei se modifică. Sub impresia balaurului, următoarea umbră ne face să credem că balaurul are, mai nou, două aripi. Treptat, mintea noastră fabrică răspunsuri ce anticipează viitoarea etapă a procesului creativ. Astfel, banala reflexie capătă semnificaţia pe care i-a împrumutat-o imaginaţia noastră. De ce tot ce se naşte trebuie să aibă un sens, altul decât, poate, desfăşurarea vieţii sale în virtutea inerţiei existenţiale? Nu tot ce este poartă eticheta unei semnificaţii. Există pentru că a putut fi inventat.
- Aşa este, l-a aprobat un bărbat înalt şi slab, cu mustaţă. Suntem sclavii culturii ţărilor de unde venim, ai superstiţiilor. Prin cultură, omul înţelege să extragă din continuumul existenţei sale ceea ce poate primi o semnificaţie, cât de fragilă. În absenţa ei, e descentrat, o frunză în vânt. Ca să pricepem originea a ceea ce admirăm în acest moment în camera gazdei noastre, este nevoie de autocunoaştere. Suntem oare cu toţii martorii aceleiaşi iluzii sau ne concepem fiecare o iluzie diferită? Buletinul oricărei fiinţe reuneşte două adrese distincte. Orice lucru există de două ori pentru că la fiecare adresă locuieşte o altă identitate a sinelui. Pe de o parte avem sinele intrinsec, propriu sufletului, conţinând o amprentă unicat a individului. Pe de altă parte, sinele social care se referă la interdependenţă - nimic nu se poate defini prin originalitate pură, fără influenţe exterioare.

Agata, uitând de oglinjoară, căzuse în genunchi. Îşi pieptăna buclele nedumerită.
- Oare e adevărat, Egor? De unde vin umbrele astea? Tu le faci? Cum?
- Şşt! i-a făcut semn doamna Ziu.
- Dar trebuie să înţeleg... să-mi răspundă cineva.
- Ai răbdare până la final şi-o să aflăm. E o minune, nu-ţi dai seama?

Cele două odrasle aţipiseră nepăsătoare, însă mama lor se închina prevăzător. Pentru doamna Ziu nu existau decât două explicaţii: fie viziunile erau de la Cel Bun şi atunci trebuie să-şi ceară iertare pentru păcatele comise, fie le trimisese Cel Rău şi atunci trebuia să se închine la ceruri, ca să nu-şi piardă unul din copii.

Egor îi măsura pe toţi, anticipându-le foamea de mai mult, curiozitatea morbidă de a participa la următoarea secvenţă. Era magicianul, păpuşarul care mânuia, fără să priceapă cum anume, primul act din piesă. Mereu o umbră nouă, nemaiîntâlnită. Nici păpuşarul nu ştia ce va fi. Mândria îi creştea pe măsură ce a doua umbră se strecura lângă prima: un bărbat înalt, cu joben, mergând agale. În spatele lui, o trăsură mânată de un cal. Fără vizitiu.
- Câmpul de maci s-a înroşit de sângele soldaţilor...

Mai multe capete s-au întors spre glasul baritonal.
- Caii alergau... le simţeam tropotele până în măduva oaselor. A sunat alarma. La luptă! Un tânăr şi-a stins ţigara pe ţeava puştii altuia. Din cer au picat cadavre unul după altul. Un cap livid ne ruga să-i transmitem lui Lili că o iubeşte. Împuşcaseră şi un mânz care nu voia să moară. Eu le-am zis că mai există şanse, că nu au dreptul.

Bătrânul care vorbise a plâns în surdină. Spectatorii s-au întors la film.

În stânga s-au înălţat valuri şi un dig la capătul lor. Ea şi-a scos evantaiul şi a început să-l fluture. Trăsura a dispărut. Bărbatul şi-a scos pipa şi a pufăit câteva rotocoale de fum. Unul din rotocoale a ajuns-o pe femeia de la malul mării şi i s-a înfăşurat în jurul taliei. Ea a tresărit şi s-a plimbat cu picioarele goale în nisip. A găsit o scoică şi a deschis-o. Din ea a zburat un fluture care a poposit pe jobenul lui. Cei doi şi-au părăsit spaţiul şi s-au întâlnit la o răspântie de drumuri, într-o singură poză. El i-a sărutat mâna, iar ea şi-a ascuns chipul după evantai. S-au îmbrăţişat, contopindu-se într-o umbră văluroasă.
- Aşa eram şi eu în tinereţe, s-a auzit vocea lui Fifi. George, cât de şarmant mă curtai...

Al doilea act i-a reunit pe protagonişti într-un cadru intim, la gura unei sobe: flăcări, o sofa, o pisică pe covor. În tihna lor a intervenit însă ceva. Pisica a zbughit-o - umbra ei s-a dizolvat într-o crăpătură din perete. Bărbatul s-a ridicat de pe sofa. A trântit pe jos o vază. Ea a plâns. Focul a ieşit din sobă şi a învăluit-o. I-a ars mai întâi părul, apoi braţele. Romanţa s-a preschimbat într-un tablou de groază.

Egor nu înţelegea. Spectatorii forfoteau nedumeriţi. În actul al treilea s-au dezlănţuit monştri hidoşi, diavoli şi creaturi mitologice. Au chinuit oameni, le-au schingiuit trupurile. Peretele s-a umplut de imagini apocaliptice: urşi cu arcuri în loc de picioare, balauri încălecând schelete de păsări, soldaţi răpuşi de gloanţe, continente fragmentate de cutremure, inundaţii. Calamităţile au curs într-un fluviu nesecat, inundând toată sufrageria. Pe obrazul fetiţei Ziu a crescut o umbră malefică - un cocoşat cu trei capete.

Invitaţii s-au îndreptat rând pe rând spre uşă, scuzându-se cu fel şi fel de pretexte: trebuiau să prindă metroul, îi aşteptau soţiile acasă, vor să lase continuarea pe altă dată. Egor i-a implorat, disperat:
- Nu plecaţi! Agata dragă... O să fie şi poveşti cu final fericit, asta a fost doar un interludiu comic. Sandu, măcar tu!

Sandu s-a făcut mic şi l-a salutat rânjind. Plecase la braţ cu una din studentele la medicină.
- Mai staţi! Vă împrăştiaţi ca laşii când v-am făcut martorii unui asemenea miracol? Nerecunoscători! Parveniţi! Halal prieteni!

A rămas singur în sufrageria goală, ore nemăsurate, fără să mănânce sau să se mişte. Umbrele nu mai erau. A dormit un somn stufos, cu vise absurde. În ele a hălăduit pe un coridor care nu se mai termina. La finalul lui, cineva l-a îmbiat înapoi, în realitate. Soneria ca un clinchet de farfurii lovite între ele: Biiing!
- Cine naiba mă caută?

Baaang!
- Sunt prea tânăr ca să mor, i-a răspuns sarcastic.

Clinc! Clanc!

Ascuns după uşă pe jumătate, bătrânul Janowski l-a salutat şoptit, cu glasul sugrumat de stânjeneală.
- Bună ziua... Am... Sper că nu deranjez. N-aş vrea să...

Egor a zâmbit, amuzat. Era întâia oară când bătrânul îi vorbea realmente. Până atunci trecuseră unul pe lângă altul, ca două tablouri din secole diferite. Curiozitatea vizitei sale l-a determinat să-l poftească înăuntru la un ceai. Îşi închipuia că Janowski bea doar ceai.
- Nu, mulţumesc mult. Sunteţi tare amabil, dar nu aş vrea să vă reţin. Ştiu că nu am avut tangenţe însemnate în răstimpul petrecut de dumneavoastră aici, însă, vedeţi dumneavoastră... sunt disperat.

Excesul de politeţe al omuleţului îl agasa, la fel şi accentul lui.
- Îndrăznesc să vă cer o favoare... având în vedere natura meseriei dumneavoastră... Eu nu mai am mult de trăit şi fata mea are nevoie de sprijin.
Şi ce-ar vrea, s-o adopt eu? I-ar fi trântit uşa în nas dacă n-ar fi fost atât de deprimat.
- Îmi doresc să-mi fac testamentul, dar nu mă pricep. Eu sunt un om simplu. Am învăţat meserie de la tatăl meu, în Polonia. Tot de la el am moştenit şi apartamentul ăsta, printr-un noroc de la Dumnezeu. Din nefericire, bogăţia nu-ţi aduce şi împlinirea sufletească. Dumneavoastră sunteţi avocat... mă puteţi sfătui. Cu testamentul... Contra cost, desigur.

În comparaţie cu fascinaţia produsă de secretul din sufragerie, cerinţele lumii mundane îi sunau a balon dezumflat. Avocatul deţine una dintre cele mai frivole meserii. De ce să-şi mai consume vremea cu hârţoage, hăţişuri ale unor legi răsuflate? Altul nu se mai găsea, vreun notăraş care nu vede forme umbroase pe unul din pereţii casei?
- Îmi pare foarte rău, dar momentan sunt prins cu un caz foarte dificil de fraudă.

Bătrânul Janowski a privit încurcat într-o parte. O lacrimă i s-a prelins pe obrazul crestat de riduri. Se micşorase şi mai mult. Pe Egor nu-l impresionau lacrimile, nici măcar ale femeilor care-l ameninţau că se vor sinucide, aruncându-se de pe un pod. Totuşi, bătrânul poseda o tristeţe zguduitoare, de cerb rănit la vânătoare. Iar cerbii îi plăcuseră dintotdeauna.
- Fie, o să mai amân puţin chestiunea. Azi pot să trec pe la dumneavoastră să discutăm?
- Şi acum.

Apartamentul fără nume ori număr l-a primit cu un scârţâit. Şi-a imaginat balamalele neunse ca nişte vrăjitoare murmurând blesteme. Din capătul holului a răsunat o voce suavă:
- Ai rezolvat, tată?


Ca să vezi, moşul are într-adevăr o fată. O fi aşa de pocită că o ţine pitită? Sau zăludă, în stilul Berthei Antoinetta Mason. Bătrânul a tuşit de trei ori şi a spus, bâlbâindu-se:
- E cu m-mine. M-mergem în camera mea.

În acel moment, în sufragerie s-a spart ceva. Egor s-a întors din drum, dar Janowski l-a apucat de braţ cu o disperare nefirească.
- Nu-i problemă... A căzut o vază. O strângem mai târziu.

Strânsoarea s-a slăbit şi degetele descărnate s-au răsfirat pe umărul lui Egor în semn de căinţă.
- Neatenţia...
- Sigur nu vreţi să vă dau o mână de ajutor? Să nu se taie domnişoara.

Bătrânul, alb la faţă, a îngăimat, străduindu-se să pară detaşat:
- Se mai întâmplă, mai ales cu tinerii în vervă. Vă asigur că toată lumea e teafără.
Lumea? Câţi or mai fi? Te pomeneşti că tataia dă şi el petreceri.
- Luaţi loc pe fotoliul verde. Pe el stau mereu musafirii de seamă.

Intraseră într-o cameră întunecoasă, cu linoleum. Singura sursă de lumină provenea dintr-o candelă.
- Condiţiile la noi sunt mai modeste. Mai aprind o lumânare. Economie la curent, a surâs omuleţul cu aceeaşi stânjeneală intimidantă.

L-a urmărit cum descuie un cufăr şi scoate de acolo o lumânare groasă, într-un suport. Era, pesemne, una din cele trei ţinute la adăpost special pentru ocazii ceremonioase. Bătrânul Janowski a aprins-o cu un chibrit ivit dintr-o scorbură a pieptului său învelit într-o vestă roasă de molii. În pofida alurii de om al străzii, sprâncenele lui elegant desenate ca două ornamente ale ochilor îl duceau pe Egor cu gândul la ţinuta demnă a unui principe.
- Vă servesc cu o cafea?
- Nu, mulţumesc.

Între ei s-a întins o tăcere morbidă.
- Domnule avocat... Înainte de a vă deconspira motivul pentru care v-am chemat, am să vă implor să mă iertaţi. Situaţia e mai... delicată. Vă rog să mă credeţi că eu nu am minţit niciodată de când am intrat în viaţa mea de adult. Dar aş face orice pentru cei dragi. Aşadar, am scornit un pretext ca să vă aduc în umila mea locuinţă. E drept că anii mei sunt pe sfârşite, dar am deja un prieten notar care mi-a întocmit testamentul.

Un huruit de roţi, traversând holul în viteză, l-a întrerupt pe bătrân, care şi-a îndreptat capul îndesat spre zgomot. Ultimele cuvinte i-au îngheţat pe buze. În prag şi-a făcut apariţia o fată într-un scaun cu rotile. Părul lung, nins de o albeaţă stranie, i se revărsa pe umeri tulburător, asemenea unui voal de mireasă. Nu era nici mai frumoasă, nici mai urâtă ca femeile care-i scăldaseră aşternuturile. Buzele îi semănau cu nişte valuri care nu aştern la ţărm scoici sidefate, ci pescăruşi morţi. De genele ondulate spânzura un ideal închis între zidurile singurătăţii. Purta o bluză peste silueta osoasă, iar picioarele îi erau înveşmântate cu o fustă până în pământ.
- Aţi început fără mine?

Bătrânul, mai-mai să leşine, s-a grăbit să o prezinte:
- Fiica mea, Ondine.
- Încântat de cunoştinţă, i s-a adresat Egor pe care îl încerca un amestec de admiraţie şi milă.

Ondine a mângâiat cu degetele subţiri braţul fotoliului de lângă ea, mimând apăsarea clapelor unui pian. Privirea ochilor ei infinit de melancolici trecea dincolo de el. Devenise un spectator într-o sală întunecată în vreme ce ea, o stea incandescentă, aluneca pe genele lui.
- E cam răcoare în camera asta, nu? Haideţi la mine.

Bărbaţii au urmat-o, fără să spună nimic. Camera fetei infirme era un altar al obiectelor pierdute: ursuleţi de pluş fără un ochi, păpuşi de porţelan sparte şi lipite la loc, ceasuri oprite la ore moarte, caiete mucegăite, ceasornice vârâte într-o vitrină pecetluită cu un lacăt, zeci de albume de fotografii şi cărţi vechi, sufocându-se reciproc. O droaie de autori cunoscuţi şi anonimi scânceau în culcuşurile lor îngălbenite. La unul din capete, covorul stătea ridicat, lăsând să se întrevadă de sub el un ciob de sticlă.
- Tată, ne faci un ceai? a murmurat Ondine cu o voce care se voia semeaţă, însă trăda emoţie.

Ochii lui Janowski se înfundaseră în orbite, străjuiţi de o cută de carne uzată. Nu mai admiteau nici un dram de bucurie Şi totuşi pe chipul lui a răsărit dintr-o dată un zâmbet. Încuviinţând, s-a făcut nevăzut.
- A îmbătrânit demult în fotoliu, având grijă de mine. Deşi avea treizeci de ani, adormea şi se trezea tot bătrân. Era nevoit să se agaţe de limbile timpului şi să urce odată cu ele, coborând mai veştejit, până când o limbă se rupea şi el cădea în afara timpului. Tot acolo eram şi eu.

Afară a tunat şi s-a pornit ploaia. Egor o şi vedea: un duş imens fixat în moalele cerului, din care ţâşneau sute de jeturi. Stropii de ploaie îşi curmau existenţa, izbindu-se de pervaz. Vocea lui Ondine s-a dezlipit atent de susurul lor:
- Singurul lucru care îl ţine legat de realitate e ziarul. I-l aduce un prieten de-ai noştri. Ziarul de azi, de mâine, de ieri...

Egor se simţea golit ca un dovleac scobit, de parcă bătrânul şi fata se hrăneau din respiraţia lui. Ar fi vrut să priceapă mai repede motivul pentru care fusese chemat aici.
- Dumneavoastră, domnule...?
- Egor, poţi să-mi spui Egor.
- Domnule Egor, vă place să citiţi? Preferata mea e "Singur pe lume" de Hector Malot - cartea copilăriei mele. Atât de simplu: un copil, un bătrân, trei căţei şi o maimuţă. Când i-au dat acadelele, maimuţica era moartă. Dar îmi place şi Shakespeare. Uneori pot să jur că îl aud călcând cu tălpile ude pe duşumea sau scriindu-i sonete unei domnişoare.
De ce pălăvrăgeşte despre cărţi? Parcă era mai drăguţă când am văzut-o în pragul uşii. Acum e ştearsă, ca o băbuţă. Şi miroase a naftalină.
- Înainte când eram mai tânăr citeam romane mystery.
- Agatha Christie?
- Raymond Chandler, Jirō Akagawa.

În colţul tavanului, un general mustăcios executa giumbuşlucuri. În locul lui s-a ivit o femeie călare. Caii au galopat de-a lungul peretelui, topindu-se într-o spumă de colb. Era doar imaginaţia lui. În realitate, tavanul era gri şi dezolant. Ce caut în hruba asta? Nu mai vine odată cu ceaiul?
- Iertaţi-mă, uneori mă ia gura pe dinainte. Aşa se întâmplă când primeşti rareori câte o vizită. N-aş vrea să par indiscretă.
- Eu îmi cer iertare. Azi am o grămadă de lucru şi de-asta sunt mai posac.

Spera să fie rugat să plece, cu scuzele de rigoare: v-am reţinut destul, n-am vrea să vă inoportunăm, sigur sunteţi foarte ocupat. În schimb, infirma a continuat, înaintând spre el cu oarece dificultate. S-a oprit aproape de genunchii lui.
- Avem şi desert, prăjitura casei cu migdale.
- Din păcate...

Gazda i-a curmat propoziţia:
- A sosit ceaiul! Vă mai aduc zahăr sau miere.
- Nu-i nevoie. Domnule Janowski, despre ce voiaţi să-mi vorbiţi mai devreme?

Bătrânul, luat prin surprindere, a revenit la alura de animal rănit.
- Am vrut să... am...
- Tatăl meu şi-a dorit să vă întâlnesc, a intervenit Ondine şi figura ei albă s-a întunecat asemenea camerei cu linoleum. Eu sunt mai mult singură şi grijuliu cum este, s-a gândit că nu mi-ar strica puţină companie.

Penibilul situaţiei îi apăsa pe toţi. Nu putea să plece tocmai acum. Dar de când îi păsa lui de sentimentele celorlalţi? Fir-ar să fie de milă, îmi fură elanul, mă prosteşte.
- În acest caz, aş fi încântat să vă mai fur din orele după-amiezii.
Prost, prost, prost!
- Suntem onoraţi. Ştiu cât sunteţi de ocupat.
- Mai amân.

Revedea cu ochii minţii eseul scris cu ani în urmă pentru ora de filosofie: "Suferinţa capătă proporţii descumpănitoare prin milă, întrucât ea o adevereşte şi îi creează premisa prelungirii ei spre disperare. «O totală irosire a vitalităţii şi a energiei», o numea Nietzsche. Mila concentrează gândul absenţei şi de aceea energia pe care ar trebui să o investim în rezolvarea problemei este subordonată regresului intelectual. La polul opus, compasiunea, ca extensie pozitivă a milei, caută să înlăture suferinţa." Poate tocmai această compasiune, înţeleasă ca empatie, se afla în intenţiile sale, stând faţă în faţă cu acea icoană umbrită de o umilinţă demnă. Au ascultat împreună ploaia. Ondine i-a şoptit visătoare că şi-a agăţat un fulger de ureche în loc de cercel şi în felul ăsta nu vor mai plăti lumina. Glumele ei îl sâcâiau pentru că în ele ea îşi concentra toată fiinţa.

A mâncat două prăjituri făcute de ea - erau delicioase, de altfel, dar până şi în miezul lor a simţit-o pe femeia schiloadă, i-a gustat răsuflarea înceată şi oasele lungi, tari, abia acoperite cu piele. Bătrânul tată s-a retras în camera lui, dar Egor ştia că de undeva, din întunecime, îi monitoriza fiecare gest. Stătea presat incomod de metalul scaunului cu rotile. S-a străduit să şi-l închipuie ca un tron şi pe ea, o prinţesă sechestrată. El, salvatorul. Însă când şi-a imaginat buzele ei livide atingându-le pe-ale lui, s-a cutremurat. Fata nu îl atrăgea deloc. Din contră, îi inspira o repulsie întărită de subiectul inepuizabil al cărţilor. Erau slabe şanse să mai cunoască şi altceva în afara închisorii unde o aruncase infirmitatea ei. Îşi găsise, aşadar, refugiul în literatură.

Dintr-o dată, i s-a adresat familiar:
- Dragul meu Egor, am să te rog să ai puţină răbdare cu mine. Trebuie să-ţi spun ceva.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer