Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Umbre de dantelă (III)


Teodora Gheorghe

16.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
2.
...de undeva de departe

- Curios, am curajul să-ţi spun pe nume. Egor, Egor, Egor. Scaunul ăsta îmi dă libertatea de a mă confesa. Într-un fel, mă întreb de ce o fac. O parte din mine mă îndeamnă să mă resemnez, aşa cum am făcut-o de mii de ori în trecut. Când eram mică şi nu reuşeam să ajung la un raft mai înalt, biata mea mamă îmi spunea: "Nu poţi acum, dar o să poţi mai târziu." Aşa mi-am zis când te-am văzut prima dată: "Acum nu exist pentru el, dar peste un timp o să-i răsar în cale şi o să mă observe. Mi-a fost teamă, ca şi când dacă m-ai fi întâlnit, te-ai fi speriat de mine iremediabil. Mi s-a mai întâmplat asta. Nu în felul în care m-aş fi aşteptat, cu urlete şi istericale, dar buzele lor încreţite şi frunţile încruntate au fost de neuitat. N-am vrut ca şi tu să te numeri printre ei.

Am fost un copil fericit, dar solitar. Oricât am încercat să mă apropii de oameni, mereu s-a strecurat în fiinţa mea îndoiala că aparţin cu adevărat lumii ăsteia. Îmi plăcea să mă joc singură cu păpuşi pe care le confecţionam din cârpe, nasturi sau sticle goale. Ai mei nu-şi permiteau să-mi cumpere păpuşi adevărate. Mă uitam îndelung la câte una de partea cealaltă a unei vitrine fumurii. Mi-o imaginam prinzând viaţă şi evadând din magazin. Fugeam amândouă cu paşi moi, de lână. Saboţii ei de lemn aveau grijă să nu strivească melcii răsăriţi după ploaie. Tălpile sandalelor mele mângâiau asfaltul, căutând să-mi mascheze prezenţa. Când visul se încheia, mă întorceam la urşii mei de cârpă.

M-am născut în Zamość, în inima comunităţii de evrei. Locuitorii din oraşul meu erau foarte tăcuţi. Nu ştiu dacă asta se datora rutinei sau refuzului meu de a-i auzi. Adesea, pătrundeam în spaţiul dintre gândurile lor. Încăpeam acolo pentru că eu însămi eram subţire ca o lumânare şi când mergeam, abia dacă se ridica vreo privire. Mă delectam pe furiş cu trăirile lor secrete, cu şoaptele care pluteau de la unul la altul, întâlnindu-se într-un punct unic din univers. Uneori cuvintele lor semănau cu nişte pescăruşi în zbor; alteori erau nişte vulturi în aşteptarea prăzii. Înţelesurile lor şerpuitoare îmi erau necunoscute, cu atât mai mult gesturile care le însoţeau. M-au fermecat mereu îndrăgostiţii, felul în care mâna femeii dispărea în palma bărbatului, declanşând un zâmbet de Mona Lisa, destul de senzual ca să incite şi suficient de subtil ca să nu ofere prea mult. Desigur, pe atunci nu dispuneam de această paletă de interpretări, dar ştiam că se petrece ceva subtil în aerul ce plutea între ei. În câte o seară dansam cu Toboşarul, jucăria mea preferată, şi îi relatam descoperirile de peste zi. Îi povesteam despre Baruch, băieţelul de vizavi care desena adevărate capodopere pe asfalt şi despre nebuna cu gâtul veşnic înfăşurat într-un fular roşu.

În Zamość ne-am clădit un trai decent. Tata a lucrat mult timp la o fabrică de ciocolată, ceea ce mă încânta, pentru că îmi aducea mereu câte o delicatesă. Nu avea prea mulţi prieteni, dar toţi îl respectau. Se îmbrăca deosebit de modest, cu o salopetă şi aceiaşi pantofi de zece ani. Nu pentru că nu ne ajungeam cu banii, ci dintr-un bun simţ moştenit de la o generaţie de meşteşugari. Bunicul lui construise din propria muncă un mic atelier de tâmplărie în Radom. Celor nevoiaşi sau loviţi de boală cruntă le lucra fără să le ceară nimic în schimb, în afară de promisiunea că îşi vor pune credinţa în Dumnezeu să le vindece neajunsurile. Văzându-se neputincios în faţa bătrâneţii, bunicul meu i-a lăsat pe mână atelierul, însă tata avea deja planuri cu oraşul unde o cunoscuse pe mama. Într-una din puţinele lui ieşiri "în lumea bună", tata şi-a vizitat nişte rude în Zamość. Mergând spre cafeneaua unde îl aştepta cineva, a trecut pe lângă o clădire veche la etajul căreia stătea scris pe o plăcuţă prăfuită: "Lecţii de pian." Curiozitatea l-a îndemnat să urce şi să bată la uşa imprimată cu acelaşi mesaj. I-a deschis o femeie puţin mai înaltă decât el, cu o rochie albă de pânză topită şi părul prins în coc. "M-ar interesa o lecţie de pian", i-a zis, deşi notele muzicale îi erau la fel de străine ca un frac. Femeia l-a poftit înăuntru şi s-a prezentat: Adela Nara. Amândoi ştiau că întâlnirea lor n-are nicio legătură cu muzica, ci cu o inefabilă chemare. Dacă m-aş fi aflat atunci lângă ei, nu m-aş fi putut strecura în spaţiul dintre gândurile lor - el era deja plin cu iubire. Primul lor sărut a avut gustul cheii sol şi a produs un sunet asemănător cu un fa diez. S-au căsătorit fulgerător. Nunta au făcut-o în Biserica Franciscană, în prezenţa unui grup restrâns de apropiaţi. Părinţii mamei mele nu l-au acceptat pe tata. Îi aranjaseră fiicei lor o căsătorie cu un inginer bogat din Bydgoszcz. Bunicul meu a convins-o şi pe bunica să se opună măritişului. Adela îi spulberase dintr-un foc două vise: acela de a avea un fiu care să-i moştenească dragostea pentru lemn şi o noră cu braţe puternice şi obraji rumeni, care să preţuiască valorile gospodăreşti. Aşa că, din cele două familii, nu s-au arătat la ceremonie decât doi verişori şi un frate. Cu toate astea, au fost fericiţi. Tata îşi aminteşte şi acum că pe chipul mamei mele a văzut o lumină feerică, atunci când ea a spus "da". Părea că izvorăşte de undeva de sus, pictându-i figura în nuanţe pastel. În acele clipe, şi nu în intimitatea culcuşului nupţial, Adela a devenit femeie. Binecuvântarea celestă şi glasul preotului au încredinţat-o că îşi părăsea vechea existenţă şi se lăsa iubită pentru întâia dată de un bărbat. S-au stabilit, aşadar, în oraşul natal al mamei mele.

Eu am venit pe lume neaşteptat, dar am fost o mare bucurie. Când m-au pus în braţele mamei mele, primele ei cuvinte au fost:
- Dacă are toate degetele, o fac pianistă.

Mi-a dat numele Ondine, după piesa lui Jean Giraudoux. I-am înşelat aşteptările mai târziu, spunându-i că Beethoven mă plictiseşte de moarte şi că aş prefera să asud reconstruind clădirea primăriei. Deşi am întristat-o, a suspinat, apoi m-a aşezat pe piciorul ei şi m-a privit cu mândria mamei care admiră spiritul independent al copilului.

La zece ani, am fost anunţată că aştept un frăţior. Ei aşteptau, nu eu. Încurcată şi geloasă, le-am răspuns ironic:
- Demult îmi doream un frate pe care să-l chinui.
Şi m-am închis în camera mea.

E greu să descrii moartea cuiva, mai ales când îi vezi buzele vineţii şi-i auzi respiraţia sacadată în semiîntuneric. Complicaţiile naşterii i-au adus mamei mele o zi de agonie la sfârşitul căreia arăta ca una din păpuşile mele de cârpă şi nasturi. Doctorii dădeau din colţ în colţ. Până să se lămurească, mama a început să se stingă. Primele au lăsat-o picioarele, în mod curios. Şi le simţea amorţite - parcă ar fi fost o mumie egipteană care se trezeşte la viaţă de la brâu în jos. De fapt, se trezea la moarte. Pe urmă, au lăsat-o braţele. Avea impresia că o să se usuce şi o să-i cadă. Într-un final, ceva din interiorul ei a cedat şi pleoapele i s-au închis înainte să vadă creatura zbârcită ce-i umblase prin măruntaie. Multă vreme, tata l-a învinuit pe fratele meu Dawid. Nu i-a spus-o, dar s-a închis împreună cu mine într-un tărâm unde el nu avea acces. Ne plimbam doar noi doi prin parcuri, vizitam muzee, magazine şi clădiri de birouri. Aveam secrete pe care ni le şopteam la ureche de faţă cu Dawid şi multe asemenea jocuri perfide. Eu nu l-am dispreţuit niciodată pe fratele meu, dar îl iubeam atât de mult pe tata, încât i-am împrumutat ura. Tata ar fi vrut de fapt să se răzbune pe destin, dar doar că nu avea adresa lui, aşa că i-a dat numele propriului său fiu. Fratele meu s-a săturat şi a plecat la bunicii lui din Radom. Când a împlinit optsprezece ani s-a mutat în Anglia şi de atunci nu mai ştim nimic de el. Tata a aflat adresa lui de bunica mea şi i-a scris o scrisoare lungă, în care îşi cerea iertare, însă nu a primit niciun răspuns. Tata a înţeles cu greu că iertarea de care avea nevoie se găsea mai aproape decât ar fi crezut, chiar în el însuşi. Din nefericire, când s-a iertat, o altă povară i-a testat credinţa abia dobândită.

De Rusalii, tata m-a trimis să cumpăr un pachet de făină şi o sticlă de ulei. Purtam o rochiţă roz, cu volănaşe şi o bentiţă. Alimentara se afla la o stradă distanţă. Ochiul verde al semaforului încetase să clipească şi se transformase într-o pupilă roşie. Toţi părăsiseră buza trotuarului, dar eu rămăsesem să-mi contemplu pantofii negri, cadou de la mama. Mă oglindeam în luciul lor şi mă gândeam cât de drăguţă sunt. M-am deplasat pe stradă fără să mă uit în jur, absorbită de revelaţia feminităţii ce înflorea pe chipul meu. N-am văzut maşina care gonea spre mine ca posedată de un duh al morţii. Într-o fracţiune de secundă, am căzut într-un somn din care nu m-am trezit decât peste două zile. O asistentă într-un halat halucinant de alb m-a mângâiat şi mi-a şoptit că are ceva important să îmi spună. Pe un scaun, în colţ tatăl meu plângea cu capul sprijinit în căuşul palmelor.
- Ai avut un accident. Din nefericire, impactul cu...

Restul s-a topit într-un ţiuit prelung. În urechile mele nu încăpea o astfel de veste. Mi-am pierdut cunoştinţa. Dezmeticindu-mă, am dat să mă ridic din pat. Am descoperit, cu stupoare, că mi-era imposibil. Aveam treisprezece ani când am încetat să mai merg.
- Ce mi-aţi făcut? am urlat, în disperare.

Tata îşi asumase deja o vină nemărturisită. Părea jumătate din omul care mă ridica în braţe cu uşurinţă şi mă alinta cu "degeţica mea".
- O să-ţi fac rost de cel mai drăguţ scaun, mi-a murmurat la ureche.

"Scaun cu rotile" ar fi sunat ca un blestem. Tata a ocolit mereu cuvintele astea. Prefera în schimb să-mi spună că el îmi va dirija caleaşca să nu mă mai obosesc inutil, că doar era mare vânzoleală prin oraş şi ce rost avea să te loveşti de unul şi de altul. Cam aşa îşi dosea tata deznădejdea în şifoniere întregi de explicaţii fanteziste. Deşi mama a fost mereu visătoarea, de la el am moştenit imaginaţia bogată.

Pentru că aveam nevoie de un tratament special de recuperare, tata şi-a mai luat o slujbă, ca ajutor de mecanic. Prindea din zbor tainele meseriei pentru că avea ceea ce bunicul lui numea "o minte de geniu practic". Cu două slujbe, absenţele lui erau tot mai dese. De aceea am avut nevoie de o bonă. Vecina noastră Zelda, o bătrânică de şaptezeci şi doi de ani, stătea cu mine după-amiezile. Fusese profesoară de limba franceză, dar cunoştea cinci limbi străine, biologie, algebră. Mereu am avut mai mult eu grijă de ea decât invers. Îşi aducea cu ea cele trei pisici pe care le hrănea cu conserve de peşte. Îmi înveleam pulpele inerte cu blăniţa lor. Uneori adormeam pe muzica trupului lor, asemănătoare cu zgomotul cărbunilor din sobă. Am renunţat la şcoală şi m-am lăsat pe mâna Zeldei. Tata mi-a explicat:
- Ce rost mai are să asculţi poliloghia lor? Sistemul de învăţământ oricum nu mai e ce a fost.

De la Zelda am învăţat puţin din toate. Era o femeie incredibil de cultă. Prindeam repede. Posedam, pesemne, şi eu o parte din "genialitatea practică" a lui tata. În câţiva ani, vorbeam fluent franceza, spaniola şi italiana. Mă familiarizasem cu matematica şi economia cât pentru patru ani de liceu. Asta mi-a permis să ţin contabilitatea la un mic notariat din apropiere pentru o sumă modică. Moartea învăţătoarei şi bonei mele a coincis cu falimentul fabricii de ciocolată. După o grevă nereuşită, tata şi alţi şaptezeci de muncitori au rămas fără slujbă. Bunicul meu s-a hotărât să-l ierte pe tata, mai ales că el şi bunica se simţeau singuri după plecarea lui Dawid. Pe deasupra, au contribuit cu o sumă lunară pentru mine, impresionaţi de eforturile mele de a câştiga un ban, în ciuda faptului că eram, în fond, o oropsită. Eu nu mă consideram aşa, deşi observam grimasele notarului de la biroul alăturat. Cu siguranţă, era încredinţat că patronul m-a angajat din milă. Nici când l-am ajutat cu un sfat preţios referitor la o procură, nu m-a socotit mai demnă de poziţia în care mă aflam. La poştă, în alimentare şi în magazinele de haine, întâmpinam din partea angajaţilor o grijă exagerată, ornată cu un glas nedorit de mieros. Clienţii, în schimb, mă priveau fie cu milă, fie cu o stânjeneală mocnită. Se retrăgeau din calea mea, înghesuindu-se în ei înşişi. Poate că handicapul meu răsturna o ordine a lucrurilor, cum ar fi plasarea unei vaze în locul unei scrumiere sau îmbrăcarea unui pardesiu într-o zi călduroasă. M-am obişnuit cu felul în care eram văzută. M-am bucurat că mi-am găsit, totuşi, oaza de linişte. La şaisprezece ani aveam deja un salariu şi chiar o mică sumă pusă deoparte.

Bunicii mei s-au stins unul după celălalt. Ne-au lăsat moştenire casa lor, o construcţie modestă de la periferia oraşului. Tata a închiriat-o unui cuplu de arhitecţi. Am trăit ca pe roze, cum spuneţi voi românii, până ce s-a îmbolnăvit tata. Avea dureri cumplite de spate, aşa că ne-am dus, la insistenţele mele, la spital - singurul loc pe care tata îl detesta mai mult decât băncile. I-am ţinut companie într-un coridor cu miros de igrasie. Pe scaunul din faţa noastră, un bărbat cu ochelari învârtea un cub rubik. Era fermecător, deşi trecuse bine de vârsta tinereţii. Purta un sacou bej şi pantofi clasici, à la Fred Astaire. M-am întrebat ce caută acolo o apariţie atât de insolită. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, necunoscutul mi s-a adresat politicos, într-o poloneză ezitantă, dar corectă:
- Am venit cu fratele meu. Ne-am reîntâlnit după cincisprezece ani. Stau în vizită la el până la sfârşitul anului. El e stabilit în Varşovia, dar s-a ataşat de doctorul Bartosz şi vine la el când are probleme. Într-o zi, s-a pomenit că-mi deschide uşa aplecat ca o babă. La început am crezut că i-a căzut proteza, când colo omul avea spatele burduşit. Îmi omor şi eu timpul cu drăcia asta colorată. Rubik a fost un sadic.

Aerul jovial al bărbatului ne-a binedispus. Pe coridorul neprimitor, înţesat cu suferinzi, am legat toţi trei o prietenie ciudată. Îl chema Emil Rădulescu şi învăţase limba lui Chopin ca să se descurce în peregrinările sale.
- Cum să te învârţi printre oameni fără să le cunoşti limba, ca un extraterestru? ne-a zis Emil râzând.

Ne-a rugat să îl tutuim. Apoi, devenind dintr-o dată serios, ne-a mărturisit că, după moartea soţiei, a colindat Europa când a prins ocazia. A studiat din mers limbi şi culturi străine. Noi am bănuit că avea venituri peste medie (asta pentru tata însemna orice depăşea salariul minim pe economie). Lucrase douăzeci de ani ca judecător. Renunţase după ce a ieşit la iveală o eroare judiciară produsă în cazul unui condamnat pentru uciderea soţiei sale. Ai ghicit deja că îţi vorbesc despre tatăl tău.

Egor nu mai putea nici să se mişte, ca ţintuit de o boală ce avea în curând să-i macine oasele. Tatăl lui nu-i pomenise niciodată de vreun frate. Cel pe care i-l descria Ondine nu semăna nici pe departe cu omul pe care îl cunoscuse el. A ascultat, uluit, cuvintele şuierătoare ale femeii.
- Subiectul vinovăţiei l-a făcut pe tata, mucalit din fire, să sporovăiască nestingherit în faţa bărbatului cu pantofi scumpi, parţial ca să-l impresioneze. L-am îndrăgit din prima pe Emil, nu pentru că avea darul povestirii, ci pentru că a fost singurul care m-a tratat firesc, fără să-mi evalueze infirmitatea în vreun fel. M-a întrebat despre cărţile mele preferate şi mi-a cerut părerea despre situaţia politică din Coreea. Am fost tratată ca un adult cu preferinţe şi opinii. Conversaţia s-a sfârşit după ce fratele lui Emil a ieşit din spatele unei uşi de un alb murdar, la fel ca şi restul spitalului. Am făcut cunoştinţă protocolar - se pare că gena logoreei se transmisese doar lui Emil - şi ne-am despărţit într-un miros înţepător de spirt.

Într-o zi, tata n-a mai putut să se ridice de sub maşina pe care o meşterea. Spondiloza l-a constrâns să-şi dea demisia. Ne întreţineam doar din chirie. Existenţa noastră şi-a continuat traiectoria tihnită două luni neîntrerupte. Din nefericire, o altă nenorocire avea să ne brăzdeze vieţile. Cuplul pe care tata îl găzduise cu încredere s-a destrămat şi odată cu iubirea frântă s-a spulberat şi casa noastră. Iubitul gelos i-a dat foc din temelii ca să se răzbune pe ea. Astfel s-a mistuit averea încropită cu fiecare strop de sudoare desprins de pe fruntea bunicului meu. Ştirea a apărut într-un ziar unde era menţionat şi numele tatălui meu: Adam Janowski. Incidentul i-a întărit convingerea că nu poţi avea încredere în nimeni, mai ales în jurnalişti. Inima tatălui meu s-a hotărât să facă o acrobaţie nemaivăzută. Numai că, în saltul ei la trapez, a fost cât pe ce să cedeze. Un preinfarct l-a ţintuit într-un pat îngust, alături de alţi cinci bolnavi. Eu am rămas acasă, numărând oi într-o linişte înfiorătoare. Nu ştiu de ce, dar mereu mi-am găsit calmul în număratul oilor. Mi le imaginam cârlionţate şi pestriţe, sărind tacticos un gard. Am adormit. În cele din urmă, ţârâitul telefonului m-a furat din somnul în care mă baricadasem ca într-un cavou. Era vocea tatălui meu:
- Ghici peste cine-am dat aici!
- Tată, eşti bine? Ce-au zis doctorii?
- Sunt ca nou, am nouă vieţi. În trei zile îmi dau drumul. Ghiceşti?

Nu-mi venea în cap nici o variantă, eram prea emoţionată.
- Peste domnul Rădulescu. A şi venit în salon să mă salute. Ştia ce s-a întâmplat cu casa. A spus că până mă înzdrăvenesc ne invită la vila fratelui lui, fiecare în câte o cameră. Am refuzat, normal, dar a insistat. Recunosc, mă roade curiozitatea.

De vile auzisem doar în filme şi citisem despre ele în cărţi. Nu-mi închipuisem vreodată că o să am privilegiul să păşesc într-una. Avea un etaj şi un pod. În total număra opt camere mobilate într-o manieră pestriţă. Camera mea arăta ca o încăpere princiară, cu un baldachin aşezat la nord şi pereţi înveliţi în tapet prelucrat parcă din fire de păianjen. De o parte şi de alta a patului, două noptiere elegante sculptate din lemn de nuc. Lângă fereastră aveam propria mini-bibliotecă, incluzând autori englezi, polonezi şi români. Trăiam o reverie. Acasă la noi, singurul tablou agăţat de un perete sfrijit era o copie nereuşită după "Cina cea de taină."

Gazdele noastre ne-au ajutat să ne acomodăm, cu vorbe calde ca un cozonac abia ieşit din cuptor. Fratele lui Emil, Raul, deţinea un mic lanţ de restaurante. Era căsătorit cu Derin, o frumoasă şi mult mai tânără turcoaică. Derin nu ştia decât engleza şi vorbea puţin. Ea s-a ocupat de meniul nostru, pregătindu-ne ceai, fursecuri şi sandvişuri cu brânză. În prima mea noapte la palat, cum îmi plăcea să-i spun, m-am visat o prinţesă dănţuind pe coridoarele luminate de licurici. Paşii mei alunecau graţios pe marmură, lăsând în urmă valuri ca într-o apă limpede. Emil mi-a oferit o sumedenie de astfel de nopţi. Mereu am ştiut că datorită lui ne-a primit unchiul tău. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Ceea ce trebuia să fie o şedere de câteva zile, s-a transformat în doi ani în care am ieşit în oraş, am mâncat prăjituri în localuri de lux, am jucat şah în grădina din curte şi am fost împreună la operă. Derin nu putea avea copii. Eu i-am inspirat un ataşament matern. Emil s-a întors în România, dar venea des să ne vadă. De la Raul am învăţat primele cuvinte în română, şi următoarele. Mi s-a părut o limbă colţuroasă şi totodată prietenoasă. Am închiriat casa din Radom unei doamne respectabile recomandate de Emil. Tata, mândru, nu a acceptat să fie găzduit din milă şi s-a angajat la o companie de telefoane.

S-a întâmplat într-o seară, când Emil îşi deşerta bagajele în hol. Dintr-un buzunar al jachetei, o fotografie a alunecat molcom, aterizând pe gresia marmorată ca un strop de rouă. Tatăl tău s-a grăbit să o culeagă de jos. Atunci l-am întrebat:
- Cine e în poză?

Vădit încurcat, Emil a răspuns:
- Fiul meu.

Nu ne vorbise niciodată de vreun fiu. Era un tip misterios. Mi-am dat seama că am atins un subiect sensibil. Ca să-mi spulbere stânjeneala, a adăugat:
- Nu mai ţinem legătura de doi ani. Suntem diferiţi.

Şi mi-a întins fotografia, neştiind că acea bucăţică de hârtie avea să-mi schimbe iremediabil viaţa. Habar n-am de ce m-am îndrăgostit de tine. De vină să fi fost cămaşa ta mult prea largă, firul alb ce-ţi ieşise în desişul de păr negru sau surâsul ştrengăresc în stil Gérard Philipe? Te-am ghicit din prima: fluşturatic, carismatic, isteţ, generos cu prietenii, dar zgârcit cu restul, arogant în felul în care sunt aroganţi colecţionarii de antichităţi, omul cuvintelor puţine adresate femeilor desprinse din braţele lui şi al gesturilor grandioase menite să impresioneze ceea ce crede el că este "înalta societate." Iartă-mă că folosesc ghilimele, nu intenţionez să fiu ironică, doar să-mi demonstrez apartenenţa la o altă idee. Of, suntem diferiţi, Egor, ca Layla şi Majnun. Îmi jurasem să nu mă îndrăgostesc niciodată, dar te pui cu soarta?

Ai fi crezut că mi-am ţinut părerile pentru mine. Ei bine, nu. Am dat glas acestor observaţii interioare, dintr-un imbold care m-a neliniştit. Nu îndrăznisem vreodată să sper că un bărbat ar avea amabilitatea să-şi odihnească măcar privirea pe figura mea palidă, iar acum eram îndrăgostită. Emil, surprins de intuiţia mea profetică, mi-a confirmat că îl dibuisem bine pe băiatul lui. Surprinzător, mi s-a confesat ca unei călugăriţe, vorbindu-mi despre tine ca despre un fiu veşnic rătăcitor, care hoinăreşte într-o oază a deşertăciunilor. Renunţaseşi la prima facultate de medicină, petrecând un an ca să studiezi pentru Drept. Acolo ai cunoscut-o pe Mali. V-aţi mutat împreună într-o garsonieră şi aţi stat acolo un an. Nu era prea isteaţă, ba chiar unii o numeau "săracă rău cu duhul", dar se ataşase de tine, iar tu aveai nevoie de cineva care să aibă grijă de tine. Când a rămas însărcinată, ai insistat să se descotorosească de copil pentru că tu nu vei fi niciodată tată. Ai alungat-o într-o staţie de tramvai. După aceea, nu ai mai păstrat nici o fată în viaţa ta mai mult de două-trei zile. Pe măsură ce povestea ta se derula pe ecranul minţii mele, mă simţeam tot mai aproape de tine, încătuşată de tine printr-un abur magic, ca cel ce izvorăşte de nicăieri, în spectacolele marilor magicieni. Voiam cu orice preţ să-l cunosc pe bărbatul căruia îi era de ajuns să-şi dreagă vocea ca să hipnotizeze orice femeie. I-am înapoiat fotografia, prefăcându-mă indiferentă. De atunci încolo mi-am păstrat curiozitatea pentru mine, dar, pe ascuns, îmi strecuram degetele în buzunarul lui şi îmi clăteam ochii minute în şir cu chipul tău. O lună mai târziu, aveam să mă mut cu tata deasupra ta. Curios cum cuvintele îşi ratează adesea sensurile. În realitate, tu ai fost mereu deasupra mea. Mi-ai subjugat carnea şi spiritul dintr-un univers străin, la fel de străin ca spaţiul sacru pe care îl ocupai în lumea mea.

Avanpremiera plecării noastre în România s-a petrecut cu o întâlnire nocturnă în camera tatălui meu. El, eu şi Emil, care şi-a potrivit glasul cu atenţie, pescuind din adâncul gâtlejului curajul necesar. La fel ca prima dată când l-am cunoscut, răsucea între degete feţele cubului Rubik.
- Dragii mei, vă rog mai întâi să mă iertaţi. Ştiţi cât de ataşat sunt de voi. Nu mi-e uşor să vă spun... Fratele meu crede de cuviinţă că i-ar prinde bine ca o vreme să stea doar el şi Derin. Credeţi-mă pe cuvânt, vizita voastră i-a făcut mare plăcere, însă de când i-a intrat restaurantul în faliment, nu prea te mai înţelegi cu el. Are nevoie de o perioadă de recreaţie.

A tăcut puţin, apoi a continuat hotărât:
- Am o propunere. Vă rog să cugetaţi bine înainte să îmi daţi un răspuns. Am un apartament în Bucureşti. Cândva, am locuit în el cu Irina. După ce s-a dus, n-am mai suportat să o simt în orice obiect. Nu stă nimeni acolo. Am o cunoştinţă la Primărie care l-ar putea angaja pe Adam pentru un salariu de două ori mai mare. Cu actele se rezolvă.

Atunci am înţeles cât de singur era omul din faţa mea. Tu ai ştiut asta, Egor? Ai bănuit cât de singur era tatăl tău? Cum firul ce-l legase de tine se frânsese, şi-a ţesut unul nou cu care s-a agăţat de noi. L-am poreclit în gând "Binefăcătorul nostru". I-am adăugat o titulatură secundară: "Cel care tânjeşte după afecţiune". Tata a jucat rolul de fiu, prieten şi sfătuitor, de dragul meu. Ştia că într-o societate aspră, infirmii trebuie să se zbată ca să răzbească. Ne-am îmbrăţişat în toiul nopţii, alcătuind cu trupurile noastre o trinitate zugrăvită în nuanţele sumbre ale nevoii.

În dimineaţa următoare, Derin mi-a acoperit obrajii cu sărutări şi lacrimi. Raul ne-a ajutat să ne facem bagajele, cu o alură de căţel pedepsit. Ne-a asigurat, pe un ton glumeţ, că dacă nu i-ar fi mers prost afacerea, ne-ar fi înfiat. Emoţiile plecării m-au năpădit. Nu-mi părăsisem niciodată ţara, iar acum aveam să schimb farmecul Varşoviei cu necunoscutul unui oraş îndepărtat.

Călătoria cu avionul s-a scurs ca o lingură de miere într-un pahar de limonadă. Am admirat norii răsfiraţi pe trupul difuz al cerului şi câteva păsări care formau un V întors - o săgeată îndreptată spre un alt destin. M-am gândit la ce lăsam în urmă: slujba de la notariat, păpuşile mele de cârpă, casa unde am crescut oraşul meu renascentist şi clădirile sale colorate, apoi capitala, cu a sa Grădină Saxonă şi promenadele în Cimitirul Powązki. Regretele n-au durat mai mult decât zborul păsărilor şi s-au pitulat în umbra anticipării. Larma Bucureştiului a fost o surpriză plăcută. Aeroportul era înţesat de lume. Fiecare aştepta pe cineva: copii cu feţele îmbujorate şi pălăriuţe de soare, bătrâne cu sacoşe pline, comercianţi ambulanţi, bărbaţi îmbrăcaţi la costum ţinând în mână valize de piele şi grupuri de tineri cu rucsacuri în spate. Un taxi cum nu mai văzusem, care mi-a amintit de dovleacul preschimbat în caleaşcă din Cenuşăreasa, ne-a condus până la destinaţie. Pe fereastra maşinii mi s-a derulat pentru prima şi ultima oară peisajul bucureştean.

Ondine s-a întors cu spatele. Tăcea. Afară se iscase un vânt nervos, febril. A continuat cu jumătate din glasul de până atunci:
- Închipuie-ţi uluirea mea când te-am recunoscut pe strada care duce la vechea cizmărie. Erai la braţul unei fete roşcate, cu obrajii presăraţi cu o constelaţie adorabilă de pistrui. M-am ascuns sub pălăria mea albă. Am ţinut morţiş să intrăm rapid înăuntru. Ghinion - tu veneai în aceeaşi direcţie, aşa că mi-am azvârlit pălăria şi am dat vina pe vânticelul brusc ivit din arşiţa verii, de parcă îmi era complice. Tata s-a repezit s-o caute. Eu m-am făcut nevăzută în spatele tufei de măceşe. Ai deschis uşa scării cum deschisese cândva şi tata uşa ce avea să-l conducă la mama - ezitant, mimând timiditatea. Oare Emil a ştiut asta? Tata ştia şi el? De ce nu mi-au spus? Realitatea mea s-a topit într-un vârtej pogorât asupra mea ca un roi prăfos de albine. Am leşinat.

M-am trezit într-o cameră cu mobilă veche, bătrânească, aşezată pe pat. Tata îmi mângâia fruntea. În dreapta mea, pe noptieră, am zărit cu coada ochiului un pahar cu apă. Crezuse bietul de el că mi s-a făcut rău de la căldură. N-am îndrăznit să articulez un cuvânt. M-am proptit pe coate şi l-am liniştit. M-am arătat dornică să inspectez restul apartamentului. Avea trei camere, nicidecum la fel de luxoase ca în vila din Varşovia, dar curate şi frumos amenajate. Mâna unei femei încă îşi făcea simţită prezenţa în aranjamentul veselei din bucătărie şi în dispunerea delicată a hainelor în şifonier. În sufragerie, mi-a atras atenţia o bibliotecă plină de cărţi de literatură universală, atlase şi manuale. Dintr-un raft, cotorul unui Dostoievski atârna ca un alpinist. M-am cufundat în sofa şi i-am pipăit textura. Semăna cu nisipul mării, fin şi în acelaşi timp rugos datorită scoicilor şi pietricelelor. Am îndrăgit noua mea casă, ca şi când ar fi crescut din mine - o prelungire a existenţei solitare ce se hrăneşte din mireasma obiectelor vechi.

Trei zile am stat închisă în sufragerie, lecturând nuvelele lui Eliade. Ce scriitor minunat aveţi! Mi-a dat prin cap că în Eliade a trăit mereu o femeie care i se încolăcea în jurul inimii, trezind în el o foame secretă de mister, ca un duh al lămpii pe care nu îl poţi materializa niciodată, oricât ai vrea. La finalul lecturii, am realizat că nu mai voiam să ies din casă. Mi-era teamă, Egor... că te voi întâlni. Tata a pus fobia mea pe seama mutării în altă ţară, schimbării climei. Şi-a reproşat că a greşit acceptând propunerea lui Emil.
- Îşi face pomană cu noi? Gata, ne ducem înapoi, înapoi la casa noastră.

Într-o seară n-am mai răbdat şi i-am spus:
- Tată, sunt îndrăgostită. Ştiu că nu trebuia, dar aşa a fost să fie.
- Ce să fie? Ce spui tu?
- Aici stă Egor, băiatul lui Emil. La etajul doi.

Tata m-a privit de parcă picasem din lună.
- Când am ajuns noi, în prima zi, a intrat în scară cu cineva.
- De unde ştii că era el?
- Mi-a arătat Emil o fotografie. Nu a intenţionat. Nu ştiu cum să zic... A fost ca un foc de artificii care a început în pieptul meu, o contorsionare a firii într-o spirală de trăiri dezbrăcate de coaja obişnuinţei.

Tata nu pricepea nimic.
- Mă duc să-l sun.
- Nu!

Vocea mea a sunat teribil şi cred că a spart un pahar. Mi se mai întâmpla să afectez obiectele din jur prin energia mea, fără să vreau.
- Tată, te rog, să nu mai implicăm pe nimeni. E de ajuns că îmi deşert sufletul ţie. Hai să îmbătrânim aici împreună. Voi face traduceri, ştiu patru limbi străine. Tu vei câştiga din slujba de la primărie. Lasă-mă numai să ies pe palier, să-l văd. El nici nu va şti. Şi oricum, nu aş vrea să mă vadă aşa. Voi fi o fantomă. Până acum câteva luni nu m-a interesat nici un băiat. M-am resemnat să trăiesc în universul metalizat, unde patru roţi îmi erau de ajuns ca să mă apere de foame şi intemperii. Dar acum am nevoie de mai mult. Vreau să visez, tată!

Tata m-a ascultat buimăcit. Era departe de el gândul că în mine freamătă o femeie care o alungă încet-încet pe fetiţa cu picioare frânte. A încuviinţat, sperând că nebunia îmi va trece şi coincidenţa aceea odioasă ce ne lega din nou soarta de familia Rădulescu se va spulbera de zidul realităţii. Nu s-a aşteptat ca nebunia să dureze aproape opt ani. Da, Egor, opt ani în care tu n-ai bănuit că o siluetă umbrită îşi atârnă timpul de fiecare mişcare de-ale tale, de fiecare cuvânt prelins de pe buzele tale în forma unor pânze de corabie. Tata s-a străduit să mă ţină secret faţă de toată lumea. Ce uşor poţi ascunde un om când e invizibil pentru ceilalţi... Pe cei puţini care aflaseră, îi mituia cu ciocolată. Învăţase de la un fost coleg de la fabrică tot felul de reţete elveţiene. Dacă venea cineva în apartament, mă retrăgeam în camera mea.

Egor şi-a trosnit degetele şi odată cu ele s-a fărâmiţat ceva în el. Unghiile lui Ondine s-au crispat pe braţul scaunului cu rotile. O carte a căzut de pe un raft de sus. Egor a tresărit. S-a străduit să-şi ascundă spaima pe care i-o inspira apartamentul acela blestemat, dar a realizat că Ondine stă cu spatele la el şi n-are cum să-l observe.
- Când n-a mai putut să-l mintă pe Emil, care devenise suspicios, tata i-a spus adevărul. Tatăl tău s-a jurat că n-a ştiut că fiul lui s-a mutat atât de aproape de noi şi de el. Am decis să-l credem. S-a oferit să ne găsească alt apartament, dar tata l-a implorat să lase lucrurile aşa. Emil l-a vizitat deseori, la ore indecente din noapte, ca să nu rişte să vă intersectaţi. Se închideau amândoi în dormitor şi discutau cu orele, ca doi pioni de şah care dezbat mutarea cea mai potrivită. Emil m-a rugat să renunţ la dragostea aceea absurdă. Mi-a propus chiar o întâlnire cu un student la arhitectură care-mi împărtăşea handicapul, dar l-am refuzat furioasă:
- Nu ţi-am cerut să faci pe peţitoarea!

Nu voiam pe nimeni, te aveam pe tine. În clipele cele mai aprige de deznădejde, îmi înşiram viaţa pe sârma destinului şi o împărţeam în segmente. Toate începeau cu acelaşi cuvânt, DACĂ: dacă nu ne-am fi dus atunci la spital, dacă Emil ar fi aşteptat pe alt scaun, dacă tata nu s-ar fi surmenat, dacă n-ar fi avut preinfarct, dacă nu ne-am fi mutat...

Noaptea a devenit anotimpul meu preferat. Te-am spionat, Egor, când te întorceai la braţ cu o femeie decupată parcă dintr-o revistă de modă, când pofteai înăuntru alaiul de prieteni la petrecerile de weekend. Profitam de momentele în care vocea ta sau a celor care te acompaniau se dizolva în zgomotul produs de scaunul meu. Te-am pândit de mii de ori în casa scării. Nu mi-e ruşine s-o spun, mai ales că e deja atât de târziu. Într-una din cele mai splendide nopţi din viaţa mea, te-ai enervat că nu-ţi găseai cheile. Mai ţii minte? Te-ai apucat să fredonezi "Baladă pentru Adeline". Cheia buclucaşă era în buzunarul cămăşii tale, dar ce m-am bucurat că n-ai dat de ea! Cât te aflai pe palier, îmi îngăduiai să te privesc pe nesăturate. În noaptea aceea, aveai obrajii aprinşi şi răspândeai un miros de vin scump, care mi s-a părut deosebit de senzual. Ţi-ai scos cămaşa şi te-ai aşezat pe ea. Ce frumos arătai pe jumătate gol, cu pielea catifelată a umerilor întrezărindu-se în lumina becului. Undeva, în vintrele mele, s-a născut o mare învolburată. Valurile ei s-au izbit de carnea mea ca de stâncile unui dig. Era dureroasă acea iubire. Puţin mi-a lipsit să-mi părăsesc ascunzătoarea şi să te strig pe nume. M-am mulţumit, în schimb, să te admir din spatele cortinei, reproducându-ţi portretul pe şevaletul memoriei.

Astfel am colecţionat amintiri cu tine. Ţi-am învăţat preferinţele în materie de muzică, sport, excursii, cărţi, garderobă feminină şi... dragoste. Porţi 44 la pantof, îi adori pe scriitorii ruşi şi te înfiori când cineva îţi sărută lobul urechii. Mi-am notat într-un jurnal toate aceste amănunte. Nici un explorator n-ar fi consemnat cu o asemenea preţiozitate descoperirile sale revoluţionare. N-am aflat niciodată mai mult decât te îndurai să-mi împărtăşeşti în pragul dintre lumea mea şi lumea ta, propoziţii care ţi se împrăştiau pe palier şi se lăsau culese de urechile mele indiscrete. Nimicuri care pentru mine posedau o însemnătate uriaşă, ca gesturile îndrăgostiţilor din Zamość. Asistam şi la scene triste - câte o femeie plângea şi se arunca asupra ta cu disperarea muribundului, cerşind puţină iubire. Alteori îţi reproşa nepăsarea şi te blagoslovea cu o palmă usturătoare. Nu le compătimeam, ba chiar le invidiam pe aceste femei care avea dreptul să-ţi pronunţe numele şi să-ţi atingă umerii. Mă preschimbam în ele, le împrumutam trupurile ca un strigoi ce eram. Mâinile tale îmi căutau curbura taliei şi alunecau pe conturul pulpelor, ca mai apoi să urce din nou cu mişcări graţioase, de balerină. În săruturile tale mă strecuram şi eu. Îmi înfigeam buzele fantomatice între dinţii tăi şi-ţi sorbeam respiraţia.

Ţi-am scris o scrisoare mai demult, dar am ars-o. Rândurile mele nu ar fi produs niciun ecou în inima ta strâmtă, ca o poşetă în care nu încap decât un portofel şi un ruj. Ce rost avea? Nu te-ai fi uitat la mine nici încălzit de gustul acrişor al vinului de la seratele tale. Nu te condamn, mi-e doar ciudă. M-am refugiat în camera mea şi am citit sute de cărţi. La un moment dat, nici nu mai ţineam cont dacă îmi plac sau nu. Citeam ca să nu mor. În ciuda eforturilor mele, imaginea ta mi-a străbătut simţurile necontenit. Aşa că am recurs la unica metodă pe care o aveam la îndemână ca să nu înnebunesc: mi-am inventat poveşti cu tine. În visele mele, eu eram adesea o fată cochetă şi tu un domn distins cu joben. După-amiezile admiram soarele roşiatic din trăsură. Câte un stol de păsări ne saluta din zbor. Ne plimbam ore în şir în parcuri, pe sub sălcii, în grădini, pe malul mării. Ne-am delectat la atingerea suavă a firului de iarbă sub tălpi. Ne dureau picioarele de la atâta mers. Te ţineam de mână şi-mi atingeam obrazul de fruntea ta. Lumea mea interioară a crescut cu fiecare lucru pe care mi-l imaginam. Am călătorit în ţinuturi exotice, în odăi princiare, în piramide şi chiar în propriul trecut. M-am metamorfozat în animale şi păsări. Am fost liberă în cămăruţa gândurilor mele.

Cine ar fi bănuit că intimitatea gândurilor mele va ajunge la tine astfel? Că umbrele iubirii mele vor dansa pe un perete şi că vor ajunge prilejul tău de amuzament? Trupul meu a reprimat atâta dragoste, încât mintea mea şi-a dezvoltat un artificiu supranatural de compensare. Am citit mult despre telepatie, telekinezie şi dedublare în cartea doctorului Grauss, sperând că voi pătrunde semnificaţia umbrelor, dar nu am dat decât peste un caz vag asemănător cu al meu. Un soldat care pierise în Al Doilea Război Mondial s-a arătat fiului său sub forma unei umbre proiectate pe cuvertura canapelei. L-a recunoscut după cele şase degete de la mâna dreaptă. Umbra a desenat litera T, de la numele său, Timothy, apoi s-a evaporat.

Glasul lui Ondine răsuna din ce în ce mai stins.
- În ultima vreme, bătrâneţea l-a sensibilizat peste măsură pe tata. A început să o pomenească prin vecini pe fata lui cu probleme. Vecinii îl credeau senil şi l-au lăsat în pace. Săptămâna trecută s-a comportat ciudat. Nu-şi mai găsea locul, scăpa linguriţe. A dat să-şi arunce unul din pantofi. L-am oprit la ţanc şi l-am întrebat dacă se simte bine. Ruşinat, a pus pantoful la loc şi m-a sărutat pe frunte. Atât. Plănuia cum să te aducă la mine. Am fost furioasă când ţi-am auzit vocea în hol şi am realizat trădarea tatălui meu. Totuşi, o chemare de dincolo de teamă, m-a făcut să deschid uşa sufrageriei şi să te întâlnesc, în sfârşit, după o lungă şi încântătoare agonie. După ce ai plecat din camera mea, am ştiut că n-o să mai pot îndura chinul de a fi atât de aproape de tine, fără să am dreptul la mai mult. Iar tu Egor, nu te-ai mai fi întors niciodată în apartamentul ăsta. Te-am plictisit, ştiu. Aş fi vrut să fiu măcar carismatică, de dragul tău, dar nu mă pot compara cu femeile frumoase, nici măcar cu cele deştepte. Din neputinţă, m-am răzbunat... Ţi-am trimis coşmarurile mele, ţi-am împroşcat pereţii cu apariţii groteşti. De data asta mi-am mânuit forţa psihică în mod voit. Imaginile apocaliptice au ţâşnit din mintea mea ca nişte uragane cu ţintă precisă. Am dorit cu tot dinadinsul să suferi, să te faci de râs în faţa amantelor tale. Pentru asta nu mă pot ierta.

Ondine s-a răsucit înapoi spre Egor, sădindu-şi irişii scăldaţi de valuri tulburate în ochii lui goi.
- Te iubesc şi acum, când mă pregătesc să mă mut din nou, într-un alt tărâm unde tu nu eşti, unde poate nu vei fi nici la sfârşitul anilor tăi. Nu ştiu dacă a fost un miracol sau un blestem toată întâmplarea asta, nici nu mai contează. Dar trebuia să mă cunoşti, trebuia să afli. Nu-ţi face griji, nu vreau altceva de la tine. Peste trei zile plecăm.

Singura femeie care m-a iubit cu adevărat? Vocea interioară a lui Egor răsuna stins, ca sfârşitul unei melodii. Semăna cu vocea tatălui lui: "Dacă ai şti cât rău ai săvârşit unei fiinţe care şi-ar da şi viaţa pentru tine..." Trupul lui voia să îmbrăţişeze, să pretindă răspunsuri de la omul care îl crescuse, să implore izbăvire. În schimb, a plecat din camera lui Ondine, fără să spună nimic. Îşi simţea buzele ca înlănţuite de o coroană de spini. Cuvintele lui urmau să fie crucificate. A părăsit holul la capătul căruia un bătrân dispărea într-o cameră, ca şi când s-ar fi aruncat de pe marginea unei prăpastii. S-a întors acasă. Viaţa lui din ultima vreme i se desfăşura pe retina minţii difuz. Cui aparţinea? Avusese un tată, o mamă? Ondine şi Adam existaseră vreodată? De ce nu reuşise niciodată să fie fericit cu nici o femeie? Ce este fericirea? Dor... do-re-mi-fa-sol. Amorţeala, din nou amorţeala. Dacă i s-ar fi desprins de corp, capul lui nu s-ar fi spart, atât era de greu. Liniştea era asurzitoare, îi zdrelea timpanele. A intrat în sufragerie. S-a lungit pe covorul persan, în dreptul peretelui gol. Se subţiase atât de mult, încât nu mai lăsa nici o umbră.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer