Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Rătăcitorii


Carl Sagan, traducere de Walter Fotescu

07.09.2016
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Carl Sagan
Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spaţiu
Editura Herald, 2016

Traducere din limba engleză de Walter Fotescu


Citiţi un fragment din această carte.

***
Rătăcitorii. Introducere

Spune-mi, cine sunt ei, Rătăcitorii...?
Rainer Maria Rilke, Elegia a cincea (1923)

Am fost rătăcitori încă de la început. Cunoşteam poziţia fiecărui copac pe o distanţă de o sută de mile de jur împrejur. Când fructele sau nucile erau coapte, noi ne aflam acolo. Urmăream cirezile în migraţiile lor anuale. Ne bucuram de carne proaspătă. Pe nesimţite, prin tertipuri, punând la cale ambuscade şi atacând cu forţă brută, reuşeam să facem într-un număr mic ceea ce, în cadrul unei vânători individuale, nu am fi reuşit vreodată. Depindeam unul de celălalt. A ne imagina că ne putem descurca de unii singuri era la fel de ridicol precum a ne imagina că ne putem stabili într-un punct fix.

Lucrând împreună, ne protejam copiii de lei şi de hiene. Îi învăţam să deprindă abilităţile de care aveau nevoie. Îi învăţam să folosească uneltele. Atunci, ca şi acum, tehnologia reprezenta cheia supravieţuirii noastre.

Când seceta era prelungită sau când o răcoare tulburătoare persista în aerul văratic, grupul nostru pornea mai departe, uneori spre tărâmuri necunoscute. Căutam un loc mai bun, iar atunci când nu ne înţelegeam cu ceilalţi din măruntul nostru grup nomad, îl părăseam în căutarea unor tovarăşi mai prietenoşi. Puteam să o luăm mereu de la început.

Aproape 99,9% din timpul ce se scurge de la naşterea speciei noastre, am fost vânători şi culegători, rătăcind prin savane şi stepe. Atunci nu existau grăniceri, nici personal vamal. Frontiera era peste tot. Eram mărginiţi doar de pământ, de ocean şi de cer, şi uneori de către vreun vecin ostil.

Totuşi, când clima era plăcută, când hrana era abundentă, eram dispuşi să rămânem într-un loc. Fără a căuta aventura. Supraponderali. Fără griji. În ultimii zece mii de ani - abia o clipă din îndelungata noastră istorie - am abandonat viaţa nomadă. Am domesticit plante şi animale. De ce să alergi după hrană, când poţi s-o faci pe ea să vină la tine?

Cu toate avantajele sale materiale, viaţa sedentară ne-a lăsat o urmă de nelinişte, de neîmplinire. Chiar şi după patru sute de generaţii care au trăit în sate şi oraşe, nu am uitat. Câmpul deschis continuă să ne cheme cu blândeţe, ca un cântec din copilărie aproape uitat.

Învestim locuri îndepărtate cu un anumit romantism. Această atracţie, am bănuiala, a fost dezvoltată cu meticulozitate de către selecţia naturală ca un element esenţial pentru supravieţuirea noastră. Verile lungi, iernile blânde, recoltele bogate, vânatul abundent - niciunul dintre aceste lucruri nu este etern. Nu avem capacitatea de a prezice viitorul. Evenimentele catastrofale obişnuiesc să vină pe nesimţite, să ne ia prin surprindere. Propria ta viaţă, cea a grupului tău sau chiar cea a speciei tale ar putea să depindă de câteva personaje neliniştite, atrase spre pământuri nedescoperite şi spre noi lumi de o râvnă pe care abia o pot articula sau înţelege. Herman Melville, în Moby Dick, vorbea în numele aventurierilor din toate vremurile şi din toate locurile: "Sunt chinuit de o poftă nesfârşită pentru lucrurile îndepărtate. Îmi place la nebunie să navighez pe mări interzise..."

Pentru vechii greci şi romani, lumea cunoscută cuprindea Europa, o Asie şi o Africă limitate, toate înconjurate de o lume oceanică de netrecut. Călătorii puteau să întâlnească fiinţe inferioare, numite barbari, sau fiinţe superioare, numite zei. Fiecare copac îşi avea propria driadă, fiecare regiune eroul său legendar. Nu existau totuşi foarte mulţi zei, cel puţin la început, poate doar câteva zeci. Aceştia trăiau pe munţi, sub pământ, în mare sau acolo, în cer. Ei trimiteau mesaje oamenilor, interveneau în activităţile umane şi se cuplau cu specia noastră.

Odată cu trecerea timpului, când omul a descoperit capacitatea de a explora, au început surprizele: barbarii puteau fi la fel de ingenioşi ca grecii şi ca romanii. Africa şi Asia erau mai mari decât ne închipuiserăm. Oceanul înconjurător nu era de netrecut. Existau antipozi. S-au descoperit trei noi continente, care fuseseră colonizate de asiatici în vremuri îndepărtate fără ca această veste să ajungă la urechile europenilor. În plus, zeii erau dezamăgitor de greu de găsit.

Prima migraţie umană la scară mare din Lumea Veche spre cea Nouă s-a produs în timpul ultimei perioade glaciare, cu aproximativ 11.500 de ani în urmă, când calotele polare tot mai accentuate au scăzut nivelul oceanelor şi ne-au permis să ne deplasăm pe uscat din Siberia până în Alaska. O mie de ani mai târziu, ne aflam în Ţara de Foc, punctul cel mai sudic al Americii de Sud. Cu mult înainte de Columb, argonauţi indonezieni în canoe au explorat partea occidentală a Pacificului, oameni din Borneo s-au stabilit în Madagascar, egipteni şi libieni au navigat în jurul Africii, iar o mare flotă formată din jonci de cursă lungă, ce aparţineau dinastiei chineze Ming, a traversat Oceanul Indian, a stabilit o bază în Zanzibar, a ocolit Capul Bunei Speranţe şi a pătruns în Oceanul Atlantic.

Între secolele al cincisprezecelea şi al şaptesprezecelea, corăbiile europene au descoperit noi continente (noi, cel puţin, pentru europeni) şi au circumnavigat planeta. În secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, exploratori americani şi ruşi, comercianţi şi colonişti au concurat în cursa către Est şi Vest, traversând două uriaşe continente spre Pacific. Acest entuziasm neînfrânat pentru explorare şi exploatare, oricât de necugetaţi ar fi fost cei care le-au materializat, are o valoare clară de supravieţuire. Nu se reduce la o singură naţiune sau la un singur grup etnic. Este o înzestrare împărtăşită de toţi membrii speciei umane.

Încă din momentul în care ne-am făcut apariţia, în urmă cu câteva milioane de ani, în estul Africii, ne-am făcut drum pe tot cuprinsul planetei. Există acum oameni pe fiecare continent, pe cele mai îndepărtate insule, de la pol la pol, de la Everest până la Marea Moartă, în adâncul oceanelor şi chiar, uneori, oameni care locuiesc în cer, la o înălţime de trei sute de kilometri, asemenea zeilor din vechime. S-ar părea că astăzi nu mai există nimic de explorat, cel puţin în zona de uscat a Pământului. Victime ale propriului lor succes, exploratorii de acum preferă în mare parte să rămână acasă.

Migraţii importante de populaţii - unele voluntare, dar cele mai multe forţate - au modelat condiţia umană. Astăzi, sunt mult mai numeroase persoanele care se văd obligate să fugă de război, de opresiune şi de foamete comparativ cu orice altă perioadă din istoria umană. Pe măsură ce clima Pământului se va schimba în deceniile următoare, va exista probabil un număr mult mai mare de refugiaţi ecologici. Vom răspunde întotdeauna la chemarea unor locuri mai bune. Mareele umane vor continua să crească şi să scadă pe tot cuprinsul planetei. Regiunile spre care fugim acum sunt însă deja populate. Alte persoane, de multe ori nepăsătoare faţă de necazurile noastre, se află acolo înainte să ajungem noi.

La sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, Leib Gruber creştea în Europa Centrală, într-un oraş obscur pierdut în uriaşul şi poliglotul Imperiu Austro-Ungar. Tatăl său vindea peşte când putea. Cu toate astea, vremurile erau de multe ori dificile. În tinereţe, singura slujbă sinceră pe care Leib a putut să o găsească a fost aceea de a-i ajuta pe oameni să treacă râul Bug aflat în apropiere. Clientul, bărbat sau femeie, se urca în spatele lui Leib; încălţat cu cizmele lui preţioase, uneltele meseriei sale, tânărul traversa o porţiune mai puţin adâncă a râului şi îşi lăsa pasagerul pe malul opus. Uneori apa îi ajungea până la mijloc. Acolo nu exista niciun pod, nici măcar bacuri. Ar fi fost utili caii, dar aceştia aveau alte întrebuinţări. Această muncă îi rămânea lui Leib şi altor tineri ca el.

Ei nu aveau alte întrebuinţări. Nu exista nicio altă activitate disponibilă. Aceştia stăteau pe malul râului anunţându-şi preţurile şi lăudându-se în faţa potenţialilor clienţi cu superioritatea îndemânării lor de cărăuş. Se închiriau pe ei înşişi ca pe nişte animale patrupede. Bunicul meu a fost o bestie de povară.

Nu cred că, în toată tinereţea sa, Leib s-a aventurat la mai mult de o sută de kilometri de Sassow, orăşelul în care se născuse. Din senin, în anul 1904 a fugit în Lumea Nouă, potrivit unei legende de familie, pentru a scăpa de o acuzaţie de crimă, lăsându-şi în urmă tânăra soţie. Cât de diferite de cătunul său înapoiat trebuie să-i fi părut marile oraşe portuare germane, cât de imens oceanul, cât de ciudaţi înalţii zgârie- nori şi cât de neobişnuită neîncetata agitaţie din noul său cămin. Nu ştim nimic despre călătoria sa transoceanică, dar am descoperit lista de pasageri ce corespunde călătoriei făcute mai târziu de soţia sa, Chaiya, care s-a alăturat lui Leib după ce acesta economisise suficient pentru a o aduce şi pe ea. Aceasta a călătorit la clasa cea mai ieftină la bordul vasului Batavia, înregistrat în Hamburg. Documentul are o concizie aproape dezarmantă: Ştie să citească sau să scrie? Nu. Ştie engleză? Nu. Câţi bani are? Îmi pot imagina vulnerabilitatea şi ruşinea pe care o simte Chayia atunci când răspunde: "Un dolar".

A debarcat în New York, l-a regăsit pe Leib, a trăit suficient pentru a o naşte pe mama mea şi pe sora ei şi apoi a murit în urma unor "complicaţii" la naştere. În acei puţini ani petrecuţi în America, numele ei a fost uneori anglicizat, transformându-se în Clara. La un sfert de secol după aceea, mama mea şi-a botezat primul născut, un fiu, după numele mamei pe care nu a ajuns să o cunoască vreodată.

Strămoşii noştri îndepărtaţi, observând stelele, au descoperit cinci care nu se limitau la a răsări şi a apune într-o progresie imperturbabilă, aşa cum făceau aşa-numitele stele "fixe". Acestea cinci aveau o mişcare ciudată şi complexă. În decursul lunilor, acestea păreau să se mişte încet printre celelalte stele. Uneori executau bucle. Astăzi le numim planete, cuvântul grecesc pentru rătăcitori, şi îmi închipui că acestea evocă o particularitate cu care strămoşii noştri puteau avea o afinitate.

Astăzi ştim că planetele nu sunt stele, ci alte lumi, legate gravitaţional de Soare. Nici nu încheiasem bine explorarea Pământului, că începusem să îl recunoaştem drept o lume printre nenumărate altele, care înconjoară Soarele sau orbitează în jurul altor stele care alcătuiesc galaxia Calea Lactee. Planeta noastră şi sistemul nostru solar sunt înconjurate de un nou ocean al lumii: adâncul spaţiului. Şi nu este mai de netrecut decât oceanul celorlalte epoci.

Poate este prea devreme. Poate nu a sosit încă momentul. Dar celelalte lumi - care promit oportunităţi negrăite - ne cheamă.

În ultimele decenii, Statele Unite şi fosta Uniune Sovietică au realizat un lucru cu adevărat istoric şi uimitor: explorarea apropiată a tuturor acelor puncte de lumină, de la Mercur la Saturn, care au uimit şi au trezit curiozitatea ştiinţifică a strămoşilor noştri. Începând cu succesul primului zbor interplanetar din anul 1962, aparatele noastre s-au apropiat, au orbitat sau au asolizat pe mai mult de şaptezeci de noi lumi. Am rătăcit printre rătăcitori. Am descoperit uriaşe înălţimi vulcanice care eclipsează şi cel mai înalt munte de pe Pământ; vechi văi fluviale pe două planete, în mod ciudat una prea rece şi cealaltă prea fierbinte pentru apa curgătoare; o planetă uriaşă cu un interior lichid de hidrogen metalic în care ar încăpea o mie de planete Pământ; sateliţi naturali întregi care s-au topit; un loc învelit în nori cu o atmosferă compusă din acizi corozivi, a cărui temperatură, chiar şi în cele mai înalte platouri, o depăşeşte pe cea a punctului de topire a plumbului; suprafeţe milenare pe care este gravată cu fidelitate istoria formării violente a sistemului solar; lumi de gheaţă refugiate în adâncurile transPlutoniene; sisteme inelare minunat modelate, mărturie a armoniilor subtile ale gravitaţiei; şi o lume înconjurată de nori alcătuiţi din molecule organice complexe asemenea celor care, în perioada de început a planetei noastre, au condus la naşterea vieţii. Acestea orbitează tăcute în jurul Soarelui, aşteptând.

Am descoperit minuni la care nici măcar nu au visat acei strămoşi care au speculat pentru prima dată cu privire la luminile rătăcitoare ce împodobesc cerul nopţii. Am sondat originile planetei noastre şi originile speciei noastre. Descoperind alte posibilităţi, întâlnindu-ne faţă în faţă cu destine alternative ale altor lumi asemănătoare cu a noastră, am început să înţelegem mai bine Pământul. Fiecare dintre aceste lumi este frumoasă şi instructivă. În ciuda acestui fapt, din câte ştim, fiecare dintre ele este, în egală măsură, o lume pustie şi stearpă. Acolo nu există "un loc mai bun". Cel puţin pentru moment.

În timpul misiunii robotice Viking, care a început în luna iulie a anului 1976, am petrecut, într-un anumit sens, un an pe Marte. Am examinat roci şi dune de nisip, cerul roşu, chiar şi la amiază, vechile văi fluviale, înalţii munţi vulcanici, necruţătoarea eroziune eoliană, terenul polar laminat, cei doi sateliţi întunecaţi, în formă de cartof. Dar nu exista viaţă, niciun greier ori vreun fir de iarbă sau măcar - din câte ne puteam da seama - un microb. Aceste lumi nu au fost înfrumuseţate cu viaţă, aşa cum a fost a noastră. Viaţa este, comparativ vorbind, o raritate. Putem inspecta zeci de lumi şi putem descoperi că numai pe una dintre ele viaţa apare, evoluează şi persistă.

După ce, întreaga lor viaţă de până atunci, nu traversaseră vreo apă care să depăşească dimensiunea unui râu, Leib şi Chaiya au atins nivelul traversării oceanelor. Ei au avut un mare avantaj: de cealaltă parte a apelor îi aşteptau alte fiinţe umane, cu obiceiuri străine, desigur, dar care le vorbeau limba şi cu care împărtăşeau, cel puţin, unele valori; chiar şi oameni cu care erau strâns înrudiţi.

În momentul de faţă, am traversat sistemul solar şi am trimis patru vehicule spaţiale spre stele. Neptun se află de un milion de ori mai departe de Pământ decât se află New Yorkul faţă de malurile râului Bug. Nu există nici rude îndepărtate, nici oameni şi aparent nicio formă de viaţă care să ne aştepte pe aceste lumi îndepărtate. Nu există scrisori trimise de către imigranţi recenţi care să ne ajute să înţelegem aceste noi tărâmuri, ci doar date digitale transmise cu viteza luminii de către emisari robotici precişi şi insensibili. Ne spun că aceste lumi noi nu seamănă foarte mult cu a noastră. Noi continuăm totuşi să căutăm posibili locuitori. Nu ne putem abţine. Viaţa caută viaţă.

Nu există nimeni pe Pământ, nici printre cei mai bogaţi dintre noi, care să-şi permită această călătorie; motiv pentru care nu putem să ne facem bagajele şi să plecăm spre Marte sau spre Titan când ne vine nouă sau pentru că ne-am plictisit, pentru că nu mai avem loc de muncă, pentru că ne-am înrolat în armată, pentru că suntem oprimaţi sau pentru că, în mod drept sau nedrept, am fost acuzaţi de o crimă. Nu pare să existe un profit pe termen scurt suficient pentru a motiva industria privată. Dacă noi, oamenii, vom ajunge vreodată să călătorim spre aceste lumi, se va întâmpla pentru că o naţiune sau un consorţiu de naţiuni crede că este în avantajul său sau în avantajul speciei umane. În momentul de faţă, suntem copleşiţi de multe probleme care concurează pentru fondurile expediţiilor umane spre alte lumi.

Despre aceste lucruri este vorba în cartea de faţă: despre alte lumi, despre ce ne aşteaptă pe ele, ce ne spun despre noi înşine şi - date fiind problemele urgente cu care se confruntă specia noastră acum - dacă are vreun sens să mergem spre ele. Ar trebui să ne rezolvăm mai întâi problemele? Sau aceste probleme reprezintă cumva un motiv pentru a merge spre alte lumi?

Această carte este, în multe privinţe, optimistă în ceea ce priveşte perspectiva umanităţii. Iniţial, în primele capitole ar putea să pară că pun un accent prea mare asupra imperfecţiunilor noastre. Însă acestea furnizează un fundament spiritual şi logic pentru dezvoltarea argumentului meu.

Am încercat să prezint mai multe faţete ale fiecărei probleme. Vor exista pasaje în care dau impresia că mă combat pe mine însumi. De fapt, asta şi fac. Când descopăr merite în cadrul mai multor puncte de vedere, de multe ori mă combat pe mine însumi. Sper că, ajunşi la ultimul capitol, poziţia mea va deveni clară.

Pe scurt, planul cărţii este următorul: mai întâi, voi examina răspânditele afirmaţii formulate de-a lungul întregii istorii umane potrivit cărora lumea noastră şi specia noastră sunt unice şi ocupă chiar un rol central în funcţionarea şi în finalitatea Cosmosului. Mai departe, ne aventurăm prin sistemul solar mergând pe urmele ultimelor călătorii de explorare şi descoperire, pentru ca apoi să evaluăm motivele oferite de obicei pentru a trimite fiinţe umane în spaţiu. În ultima şi cea mai speculativă parte a cărţii, voi trasa o schiţă a modului în care îmi imaginez dezvoltarea pe termen lung a viitorului nostru în spaţiu.

Un palid punct albastru se referă la o nouă conştientizare, care se face încă lent simţită, a coordonatelor noastre, a locului pe care îl ocupăm în Univers, şi se referă la modul în care, chiar dacă chemarea aventurii este amorţită în vremea noastră, un element central al viitorului umanităţii este situat dincolo de Pământ.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer