Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Să nu (ne) minţim, sau Dexteritatea (Brâncuşi arhimedic)


Bogdan Ghiu

04.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Afacerea Brâncuşi şi schema tranziţiei. Vrem să dăm totul privaţilor, dar să nu le cerem nimic, să nu luăm nimic de la ei. Este vorba de constituirea unui mare capital nu din alte capitaluri mari şi medii, ci din non-capital, adică din profituri, ci din venituri, adică din mici contribuţii. Este vorba de aceeaşi schemă care a ordonat tranziţia neoliberal-post-anti-comunistă: cîte puţin de la toţi în foarte puţine buzunare. Sau, şi mai simplu: puţin de la mulţi pentru mult la puţini. Statul român exprimă inconştient-direct, invizibil-neascuns, exact "Schema" consacrată a tranziţiei româneşti. Şi asta pentru că, în general (principiu metodologic genealogic), instituţiile publice incarnează, exprimă mut inconştientul public (politic şi nu numai).
 
"Brancuşi e al meu" doar prin bani? O dată, scurt şi gata, orgasmic? Nu e deja prin şcoală şi media? Răspuns: NU. Abia, aşa, acum, sub formă de contribuţie bănească, ni se cere să ni-l "însuşim" pe Brâncuşi. Încolo, pauză, vidul. În locul Ministerului Culturii, de cultură ar trebui să se ocupe Ministerul Educaţiei. Şi, poate, CNA, TVR, etc.
 
Altfel spus, cîte mari expoziţii Brâncuşi a organizat (sau a ajutat să se organizeze) în ultimele decenii statul român? Unde, cum şi cît se învaţă la şcoală despre Brâncuşi?
 
Cum aş putea fi considerat contra răscumpărării păcatelor faţă de Brâncuşi - ca arhi-simbol al culturii în viaţa românilor - prin răscumpărarea (răs-răs-cumpărarea: de nenumărate ori cumpărarea, sau cumpărarea imposibilă, imposibila, deci infinita răs-cumpărare a lui Brâncuşi) Cuminţeniei Pămîntului de către români, universal onoraţi pentru felul în care îşi onorează valorile, pentru cultul pe care îl închină culturii, creatorilor lor de cultură plastică, literară, muzicală, ştiinţifică, tehnică, politică etc? Nu este oare România vestită în întreaga lume pentru adevărata ei manie patrimonială, care vrea să conserve totul, punîndu-se în calea dezvoltării ţării, nelăsînd, altfel spus, să se construiască nimic nou din pricina vestigiilor care acoperă aproape întregul teritoriul: nu numai opere, monumente şi, să zicem, case, ci străzi, oraşe şi regiuni întregi care sînt păzite cu arma în mînă pentru a nu fi atinse de aripa prezentului, pentru a ne aduce aminte de trecutul scump, fără de care acest prezent nu ar fi existat?

Este normal ca, în aceste condiţii, poporul să stea la coadă ca să doneze pentru Cuminţenia Pămîntului. Aici tot pămîntul, cu tot ce este pe el şi în el (resursele naturale), stă cuminte, este lăsat să stea, cuminte. Cuminte popor, care nu poate decît să se recunoască în mica fetiţă stînd deoparte, departe de jocurile şi de nebuniilor de copii ale celorlalţi oameni. Cinste românilor pentru felul în care-şi cinstesc valorile, pentru credinţa lor nestrămutată în istorie şi cultură ca temei al oricărui prezent! Un adevărat model de popor pentru lumea actuală.

Căci ce bine ne pricepem la înmormîntări şi la alte oficieri postume, adică postumizante, care ucid pe loc chiar şi viul cel mai viu omagiindu-l mortal-mortuar, ce frumos ne îngropăm noi (de vii) marii morţi şi ce frumos îi cinstim, mulţumindu-le fericiţi că am scăpat de ei şi că putem să ne trăim viaţa pe spinarea lor, făcînd ce vrem cu ei şi din ei, adică, mai presus de orice, ignorîndu-i!

Şi tocmai pentru că, în felul în care îi onorăm - ţinîndu-i la distanţă -, îi ucidem de vii (căci marii creatori sînt şi rămîn, tocmai, pururi vii: nişte mari trăitori), îi transformăm pe marii oameni în vîrcolaci. În România, doar ca Dracula poate să existe cultura.   

Noi nu lucrăm cu cultura, nu o folosim ca model ca să ne creăm vieţile, ci o cinstim distant (tocmai acesta fiind conceptul de cultură: transformarea a tot ce ţine de subiect, de subiectiv, în obiecte, în depozite, în distanţă), ucigînd-o cultic de vie. Iar cînd nu ucidem prin înmormîntări, ucidem prin ignorări: nu scapă nimeni!

Scoatem muzica din programa şcolară, dar "dăm un leu pentru Ateneu". Nu facem nicio educaţie plastică, vizuală, adică practică, manuală, dar "Brâncuşi e al meu". Cum să stabileşti o valoare pupular-financiară de schimb pentru Brâncuşi, cînd el nu are nicio valoare de întrebuinţare pentru cineva? Poate spune cineva cînd a lucrat ultima oară cu o lucrare a lui Brâncuşi, cînd s-a folosit de ea ca unealtă de viaţă? Inspiră pe cineva Brâncuşi în viaţa de zi cu zi să fie mai bun, cel mai bun, să producă noul absolut cu vechiul absolut (arhaicul), să nu se mulţumească cu mai nimic şi să nu-şi fure căciula? Haida de!

Lecţia marilor creatori, singura care ar trebui învăţată la şcoală - mai mult chiar: singura în jurul căreia ar trebui să se clădească însăşi ideea de şcoală ca emancipare, ca "fabrică" de spirite libere -, este una trans-domenială, trans-medială. Căci nu vrem să devenim scriitori, muzicieni, sculptori, pictori, savanţi, nu meritele autonom-estetice, adică restrîns estetice sau ştiinţifice, la propriu, contează pentru toată lumea, pentru public.

Lecţia marilor creatori, indiferent de domeniu, lecţie suprem pedagogică şi singura pe care ar trebui să se structureze ideea de şcoală, în loc să-i prezinte pe marii creatori ca pe nişte accidente într-o istorie impersonală, la propriu a nimănui (adică definitiv im-proprie), este o lecţie morală, care spune un singur lucru: să nu (te) minţi. Să nu te minţi în genere: că e bine şi frumos aşa cum e (în general şi în amănunt), că nu se poate etc.

Artele - nu întîmplător considerate "dexterităţi", suprema dexteritate care te învaţă cum să faci ca să fii - sînt singura şcoală pentru că sînt arte ale existenţei, prin care omul într-adevăr adaugă lumii ceva care poate, însă, să salveze întreaga lume, lumea ca întreg, nu s-o distrugă sau s-o diminueze. (Paradoxul practic al lui a adăuga pentru a păstra.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Dilemă
    Fulop Sigismund, 06.09.2016, 23:39

    Stimate domnule Ghiu!

    Sunt în acord maxim cu cele scrise de D-voastră în acest articol binevenit și lămuritor, totodată deschizător de noi înțelesuri pe această temă. E am rămas cu o dilemă: să donez sau nu pentru statuia lui Brâncuși?

    Numai bine,
    Fulop Sigismund

Spacer Spacer