06.09.2016
În cele trei zile cât a durat călătoria cu trenul de la Bucureşti la Kiev am sărit un anotimp: am plecat vara, şi am ajuns iarna.

În acel început de septembrie 1975, Bucureştiul era scăldat de o căldură plăcută de "vară indiană". Cuptorul lui august începuse să se mai domolească, deşi încă i se simţea dogoarea. La Kiev, în schimb, era un viscol de miez de iarnă, care-ţi îngheţa şi sufletul. Nu mă aşteptasem deloc la temperaturi sub zero grade, altfel sigur n-aş fi plecat de acasă în pantaloni scurţi şi tricou... Aveam totuşi şi o pereche de pantaloni lungi pe care la Kiev i-am purtat cu pijamaua pe dedesubt, dar şi aşa am tremurat mai tot timpul.

Era primul (şi ultimul) meu concurs de tir în URSS. Am călătorit în vagoane de dormit sovietice, câte patru în compartiment. Nu mai băusem ceai la samovar, aşa că m-a amuzat să mă duc la capătul culoarului, unde o priveam fascinat pe însoţitoarea de tren rotind robinetul ca să lase licoarea neagră să se scurgă în paharele de sticlă în suport metalic (nici acum nu ştiu exact cum funcţionează un samovar, deşi am unul, evident nefolosit, acasă). Odată cu ceaiul, primeai şi un cub de zahăr, pe care, după obiceiul rusesc, îl puneai sub limbă, ca să se topească încetul cu-ncetul, cât beai ceaiul cu sorbituri mici.

Cum drumul spre Kiev se făcea pe atunci prin Chişinău, am avut ocazia să văd pentru prima dată, chiar dacă numai de la geamul vagonului, acest oraş misterios pentru mine, pe atunci capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Înainte să ajungă trenul în gară, văzând că sunt din România, o bătrânică cu batic mă luase în primire pe culoar, într-o română cu accent, şi mai ales cu cuvinte pe care uneori nu le-nţelegeam: "Cât costă gazul în România?" Nu prea ştiam, dar mi-a spus ea imediat o cifră, după care a adăugat: "În URSS e atâta..." şi a spus o sumă pe sfert faţă de cea din România. Aceeaşi întrebare despre curentul electric şi benzină, acelaşi răspuns din partea ei. Plesnea de mândrie patriotică, îşi venera patria, URSS. Eu n-am apucat să scot nici un cuvânt, oricum nu cred că dacă aş fi pomenit de persecuţiile împotriva românilor, de deportările în Siberia, m-ar fi înţeles. Pe cât era de încântată de URSS, pe atât era de supărată pe români: "Moldova n-a dus-o nicicând mai rău decât atunci când a fost invadată de români". Aproape că m-a făcut să mă simt vinovat că sunt român.

Noroc că la Chişinău bătrânica a coborât şi eu am putut reveni la gândurile mele. Ce m-a frapat vizual a fost arhitectura, complet diferită de orice cunoşteam eu din România. Nu atât forma, deşi şi ea, cât culoarea. Ce puteam eu vedea din oraş părea scăldat într-o stranie culoare argintie, care, aveam să aflu ulterior, se datorează calcarului din care sunt construite clădirile. Mi s-au părut ciudate şi caracterele chirilice în care era scris totul, precum şi limba rusă, omniprezentă.

Un bărbat îmbrăcat modest, care părea să nu se grăbească la fel ca toţi ceilalţi, s-a apropiat sfios de geamul deschis pe care priveam afară, s-a uitat în stânga şi-n dreapta, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu-l urmăreşte nimeni, după care m-a întrebat cu voce slabă, pe româneşte, ceea ce m-a surprins, pentru că începusem să cred că nimeni nu vorbeşte româneşte la Chişinău: "Ziare din ţară aveţi?" La început nu mi-am dat seama ce vrea, apoi am înţeles. Am dat fuga în compartiment, unde aveam o România liberă cumpărată la plecarea din Bucureşti. I-am întins pe geam ziarul împăturit. L-a luat mulţumindu-mi de mai multe ori, l-a băgat în sân, sub haină, fără să se uite la el, a mai privit o dată în jur să vadă dacă nu l-a văzut careva, apoi a dispărut în vânzoleala de oameni cu bagaje de pe peron. Erau vremuri când un simplu ziar în limba română, cu caractere latine, era ceva subversiv la Chişinău.

Am călătorit apoi spre Kiev, unde am ajuns pe viscol. Am îngheţat ca un câine la concurs, dar mi-am făcut datoria, şi am câştigat un "argint".

*
La prima vedere Kiev-ul mi s-a părut ciudat: bulevarde uriaşe, străjuite de blocuri mari, gri, fără personalitate. Arhitectura sovietică nu sufocase însă istoria, cum avea să se întâmple în centrul Bucureştiului în anii ce vor urma. La Kiev mai existau încă monumente care făceau cinste primului cnezat rus şi celui mai mare centru al ortodoxiei ruse. Spectaculoasă, în afara bisericilor, mi s-a părut clădirea operei, unde am văzut de altfel şi un balet excepţional. În pauză, la bufet, am ronţăit nişte tartine cu icre negre şi de Manciuria, udate cu un pahar de Sovetskoe Shampanskoe.

*
Hotelul unde fusesem cazaţi era destul de departe de centru. Taxi-ul cu care am revenit seara, o Volgă, incredibil de ieftin. Practic era un fel de mijloc de transport în comun, fiindcă nefiind plin, a mai oprit să ia şi alţi călători care mergeau în aceeaşi direcţie cu mine. La destinaţie m-am uitat pe aparatul de taxat, şi am scos câteva ruble, rotunjind totul la unitate, oricum foarte puţin pentru un drum de aproape o jumătate de oră. Şoferul a luat banii, şi mi-a spus ceva, dar cum nu-l înţelegeam, am crezut că-şi ia la revedere, şi am ieşit din taxi. El a sărit de pe locul lui, lăsând portiera deschisă, şi a fugit după mine, încercând să-mi explice nu ştiu ce. M-am oprit, şi l-am aşteptat. A ajuns gâfâind în dreptul meu, mi-a pus restul, câteva copeici, în palmă, după care s-a întors mulţumit la maşina lui.

*
În holul poligonului exista un pian cu coadă. Într-o pauză de tras, doi fraţi gemeni de la pistol au improvizat un concert de pian la patru mâini. N-am mai auzit niciodată ceva similar în vreun alt poligon.

*
Ca la fiecare deplasare, cei mai mulţi dintre colegi s-au agitat să vândă cât mai bine cele câteva lucruri pe care le-au adus din România - chiloţi de bumbac, ciorapi de damă, cafea solubilă, vinars - şi să cumpere în schimb tot felul de produse locale - aur, argint, blănuri, aparate de radio cu tranzistori, aparate foto - pe care să le revândă în ţară. Eu n-am avut nimic de vânzare. Din diurnă mi-am luat o căciulă de blană de iepure şi trei suporturi de argint pentru pahare de ceai.

Căciula n-o mai am. Am purtat-o în iernile friguroase până când mi-au mâncat-o moliile şi a trebuit să o arunc. Suporturile le mai am, le ţin doar ca amintire, pentru că prefer să-mi beau ceaiul din ceşti de porţelan.

(Bucureşti, septembrie 2016)

0 comentarii

Publicitate

Sus