Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Interviul


Mihaela Pascu-Oglindă

10.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ştiu acum, îmi amintesc prea bine, îţi spui, fără să mai ştii ce anume te-a dus totuşi cu gândul la ea, în afară de faptul pe care îl negi şi acela că ai ţinut cu adevărat la ea, îmi amintesc felul în care îmi pregătea întotdeauna ceaiul negru, întotdeauna cu un strop de lapte şi o linguriţă de zahăr brun, nici nu ştiu de unde reuşea să facă mereu rost de atâta zahăr brun, doar eu eram mai tot timpul acolo şi mereu borcănaşul de pe raftul ei atât de mic şi cochet era plin. Şi venea, înapoi în cameră, ţinând ceaşca în ambele mâini, îmbrăcată în cămaşa ei subţire peste care îşi arunca întotdeauna un pulover, uneori chiar al tău, într-atât te iubea fiindcă o găseai câteodată îmbrăcată cu o cămaşă pe care o lăsaseşi acolo, doar aşa, să ai de schimb, dar nu-ţi spusese încă nimeni că o femeie va dori să-ţi poarte cămaşa sau puloverul numai dacă este cu adevărat îndrăgostită de tine şi nici că femeile se desprind mai greu, uneori niciodată, de cei de care se îndrăgostesc şi pe care ajung să-i iubească. Aşa că ţi-a fost uşor, doi ani mai târziu, să-ţi răreşti vizitele, să încerci să o vezi cât mai rar, să laşi - credeai tu - timpul să îşi îndeplinească rolul şi să instaleze răceala firească dintre doi oameni care nu se mai iubesc. Uneori păşea în vârful picioarelor ca să nu te trezească, picioarele ei subţiri pe care le iubeai la început străbăteau cele două camere şi se opreau în bucătărie unde, desculţe, încercau să se sprijine pe vârfuri pentru ca ea să poată ajunge la raftul de sus unde era cafeaua şi unde era, spunea ea, un aer mai uscat care ajuta cafeaua şi zahărul să se păstreze intacte. Ai râs atunci de acest mic detaliu, te-ai gândit că e lipsit de importanţă sau că, în orice caz, pe tine aşa ceva nu o să te intereseze niciodată. Singurătatea trăită pe urmă te-a făcut însă să ghiceşti în toate acele detalii o grijă de care ţi s-a făcut dor multă vreme după aceea. De dragul ei pui cafeaua sus. Pe undeva, crezi, dar nu eşti sigur, ai sperat ca cineva să te întrebe într-o zi de ce ţii cafeaua atât de sus şi-n loc să îi dai o explicaţie firească tu te-ai fi apucat să îi povesteşti despre ea.

Te apropii de linia de plutire, profesional cel puţin. Aşezi în teanc ultima foaie de hârtie, mulţumit de cele cincisprezece pagini scrise de mână. Le vei relua mâine-dimineaţă, devreme. Vei ţăcăni cu repeziciune la maşina de scris, iar ora patru de dimineaţa o să ţi se pară perfectă. La ora patru şi jumătate fix, trezit în sfârşit de păcănitul enervant, dar atât de productiv, al maşinii de scris, vecinul va bate în ţeavă, îţi va striga că eşti un nemernic împuţit şi că ar trebui să te cari dracului acasă, în provincia din care ai venit. Dar el nu ştie sau nici nu-şi poate imagina că te-ai născut acolo, că ai cunoscut un altfel de Bucureşti, că părinţii tăi locuiau într-o casă care nu avea nimic de-a face cu aceste cartiere muncitoreşti ridicate mult mai târziu. Îţi vine să te duci să-l iei la trântă pe nemernic, dar ştii că e un burtos care va trebui să plece a doua zi la muncă, apoi ţi se face milă şi de el şi începi să scrii mai încet. Va adormi, ştii că întotdeauna adoarme după ce ţăcănitul îşi mai domoleşte viteza cu care o luase la vale. Te vei apropia apoi de final, iar până pe la ora şapte vei fi terminat deja de transcris toate paginile. Nu e mult, dar nici puţin, cam aşa trebuia să arate interviul.

Te culci, mai mult decât mulţumit. Iar mulţumirea e o stare pe care ai căpătat-o de-a lungul timpului în porţii mici, ai cerşit uneori pentru ea, alteori ai pândit-o zile în şir, ai aşteptat, răbdător, să ţi se întâmple astfel de lucruri bune, sincere, câştigate de drept şi prin muncă. Ai vrut să te scuturi de dezamăgirea alor tăi atunci când au înţeles că, de la un punct încolo, totul s-a terminat, că ei nu mai aveau cum să te ajute, că din tot viitorul pe care îl pregătiseră şi-l imaginaseră pentru tine nu mai rămăsese nimic. Dar ei nu i-ai spus nimic din toate acestea, de ce ar fi contat, ea încă locuia în una dintre proprietăţile pe care le avuseseră ai ei în vreme ce pentru tine şi pentru ai tăi lupta se oprise cu aproape zece ani în urmă, abandonaseră, poate că pe undeva şi eşuaseră, dar cert e că după atâţia ani energia şi eforturile se epuizaseră pur şi simplu. Nu ai fi vrut să creadă că eşti invidios pe faptul că până la urmă s-a făcut dreptate. Dar în ce fel? Chiar ea a spus că cei care ar fi trebuit să se bucure de toate acestea nu mai erau, pe când ai tăi încă trăiesc şi te gândeşti acum că nu ai privit niciodată lucrurile în felul ăsta şi o bucurie fără margini a pus stăpânire pe tine. Ai vrut să-i suni chiar acum şi să le spui că de-acum trebuie să se bucure şi să trăiască pentru ceea ce încă este şi nu pentru ceea ce a fost, dar ţi-ai promis că mâine, după terminarea programului, vei merge la ei şi-i vei lua în braţe, mulţumit de faptul că ei încă există şi că, iată, are cine să se bucure pentru ei. O ţigară înainte de culcare şi un ultim pahar de vin din sticla terminată numai pe jumătate. Destul de bun, dar totuşi nu suficient de scump încât să simţi că noul pas în carieră, prin noul interviu, a fost sărbătorit aşa cum trebuie. Şi mai ştii că asta nu-ţi va garanta neapărat o schimbare, însă va fi ceva, începând cu jumătatea săptămânii, când noul număr va apărea, numele tău va părea deodată al altcuiva, al celui care ţi-ai dorit să devii, al omului de care te vei apropia mult mai mult prin toate aceste mici reuşite. Adormi cu zâmbetul pe buze, aşa cum nu ai mai făcut-o de foarte multă vreme.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer