Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pălăria lui Tataia


Alexandru-Radu Săvulescu

13.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Printre puţinele lucruri-amintire pe care le-am luat când am plecat din casa copilăriei, după ce Tata s-a recăsătorit iar noua lui soţie mi-a spus că nu voi mai putea locui acolo ("sunt încă o femeie tânără, am unele nevoi, înţelegi, şi îmi trebuie baia numai pentru mine"), a fost o pălărie de-a lui Tataia - una din cele câteva pălării pe care le avea de dinainte de război, şi pe care nu le-a mai purtat după aceea, când a trecut la mai modesta, practica şi anonima bască.

E interesant că şi Tătuţa (străbunicul meu, tatăl Mamaiei), adult, şi Tata, copil, poartă adesea bască în pozele de dinainte de război. Dar nu Tataia. Pe el nu l-am văzut în poze decât cu capul gol (ori cu chipiu sau bonetă cât a fost medic militar). Există totuşi o poză în care poartă pălărie, una singură. E alături de un alt domn, pe stadion, la un meci al echipei sale preferate de fotbal, Venus, la care era medic pro bono.

Pălăria lui maro, păstrată în dulap, avea eleganţa unei alte epoci - un model Fedora, pe a cărei bandă interioară de piele era ştanţat la stânga, în relief, cu litere aurii, P. & C. HABIG'S SPECIAL QUALITÄT * REINE HANDARBEIT, iar la dreapta Mathias Neuwirth, BUCAREST, Fournisseur de la Cour Royale. Îmi amintesc că Tataia spunea că pălăriile româneşti cele mai bune nu se pot cumpăra decât la Viena ori la Londra. Pentru mine pălăria aceasta era nu numai o amintire, pentru că fusese a lui Tataia, ci şi un obiect de artă, pentru că avea într-adevăr o fineţe aparte. Aşa am şi folosit-o, ca pe un fel de sculptură, pusă pe vechiul nostru glob pământesc franţuzesc, şi el o piesă de muzeu, din carton, cu postament de lemn, şi cu arc meridian din bronz, alt obiect-amintire din familie, pe care-l folosise probabil şi Tata cât a fost elev, şi pe care l-am utilizat apoi eu, la început pentru a urmări lecţiile de geografie de la şcoală, iar după aceea pentru a înţelege mai bine lumea despre care citeam în Călătoriile căpitanului Cook sau în celelalte cărţi de călătorie pe care le devoram în copilărie.

Anii au trecut, până când am vrut să repun în valoare pălăria maro a lui Tataia, tot aşa cum am reparat şi acordat pianul de la Mama, sau cum mi-am reparat bicicleta Favorit de semicurse de când eram copil, şi ele obiecte-amintire. M-am gândit aşadar să duc pălăria la călcat, ca să fie puţin îndreptată. Dar unde? Îmi trebuia un pălărier. Singurul atelier de pălării pe care-l ştiam, cel de pe strada Şepcari, se închisese de curând. În locul pălăriilor şi şepcilor, în vitrină se putea vedea acum doar tristul anunţ "De vânzare". Întâmplător am aflat însă că meşterul care lucrase până de curând acolo putea fi găsit într-un nou atelier, în Pasajul Englez. M-am dus imediat acolo. Nici pasajul, nici atelierul nu arătau prea bine, dar cele câteva instrumente vechi pe care le-am văzut acolo mi-au dat o oarecare încredere. Bătrânul pălărier s-a bucurat când a văzut pălăria: "Aşa ceva nu se mai face acum. Călcatul vă costă treizeci de lei. De curăţat, v-o curăţ pe gratis. Pentru asta va trebui însă să-i scot căptuşeala".

Câteva zile mai târziu, când m-am dus s-o iau, mi s-a părut că într-adevăr arată foarte bine, avea chiar liniile elegante care trebuiau, nu mai era deloc vălurită, cum ajunsese după câteva zeci ani de stat pe glob. Am fost foarte mulţumit. Până am ajuns acasă. Când m-am uitat înăuntru, mi s-a făcut rău. Ca să o poată curăţa, bătrânul pălărier îi desfăcuse cam pe trei sferturi banda interioară de piele. Cusută delicat cu aţă fină maro, în paşi extrem de fini, banda veche de piele plesnise mai peste tot pe unde fusese desfăcută. Dar cel mai urât arăta felul în care fusese cusută la loc, pe deasupra, grosolan, cu aţă groasă albastră. Mi-am amintit atunci de doamna cu acul şi aţa din atelier, care-mi răspunsese cu un mormăit la "Bună ziua", ridicând plictisită privirea ca să vadă cine o salută. Avea lângă ea un şir întreg de pălării negre, rotunde, cu boruri largi, confecţionate dintr-un fetru grosolan, de care mă speriasem când am intrat în atelier. Dacă le-aş fi văzut prima dată când am venit, n-aş fi lăsat nici în ruptul capului delicatul Habig al lui Tataia într-o astfel de companie. Dar acum era prea târziu. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să descos odioasa aţă albastră, şi să o arunc la gunoi. Ca rezultat, banda de piele din interior a început să atârne, rămânând fixată doar într-o mică bucată, acolo unde cusătura rămăsese nedesfăcută de meşter. Fără bandă, a căzut şi căptuşeala de mătase. M-am gândit atunci să profit de ocazie, şi să o spăl de petele de transpiraţie care acopereau frumoasa siglă imprimată pe ea. Imediat ce am pus-o în apă, nu numai urmele de transpiraţie, ci şi tot scrisul şi culorile s-au scurs. Fuseseră culori naturale, pe care apa cu detergent le-a dizolvat cât ai clipi. Bătrânul pălărier ştia, de aceea nu se atinsese de ea. Cam cătrănit, am uscat căptuşeala transformată de mine într-o simplă bucată de mătase fără interes.

Aveam acum o pălărie călcată, dar cu banda interioară de piele (plesnită) şi căptuşeala de mătase (decolorată) desprinse. Acestea trebuiau cumva fixate la loc, dar cum, fără să mai stric şi altceva faţă de cât stricasem până atunci? Soluţia a venit de la nişte prieteni din provincie, care mi-au spus că banda poate fi lipită. Cum aveam mare încredere în expertiza lor, m-am suit imediat în maşină şi le-am dus personal pălăria, ca să fiu sigur că ajunge intactă la destinaţie. Operaţia de lipire n-a putut fi făcută pe loc, ci doar după o vreme. Am fost înştiinţat că a decurs cu bine şi mi s-a propus să mi se trimită pălăria prin cineva care venea a doua zi la Bucureşti cu autocarul. Am acceptat bucuros. M-am dus nerăbdător la autogară. Am fost mirat să-l văd pe curierul de ocazie coborând cu mâinile goale din autocar. "Şi pălăria?", am întrebat. "E în cală, cu bagajele", mi-a răspuns el. Într-adevăr, punga cu pălăria era în cală, căzută între bagajele care aproape o striviseră.

Acum pălăria şi-a reluat locul pe globul pământesc. Este mai şifonată ca înainte, iar interiorul ei este pe jumătate stricat. Dar cel puţin nu se poate spune că n-am încercat.

(Bucureşti, septembrie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer