Capra râioasă

În timp ce eu îmi asumasem cu entuziasm noile obligaţii apărute odată cu căsătoria, Silvia s-a simţit prinsă ca într-o capcană. Cred că i se părea că opţiunile îi sunt în mod injust îngrădite şi că primeşte mai puţin decât merită. Altfel nu-mi explic continua ei stare de enervare. Se aşteptase la altceva? Probabil.

Mi-a reproşat odată că nu m-am ţinut de cuvânt.
Am întrebat-o: "În ce sens?"
"Îţi aminteşti când mi-ai spus că ai vrea ca soţiei tale să nu-i lipsească niciodată nimic?"
Era o vorbă pe care o auzisem din familie şi pe care o repetasem şi eu atunci când îi făceam curte, înainte de căsătorie, cred că la ieşirea de la un film, în faţa unei vitrine frumos luminate a unui magazin din centru, dar fără să o iau, ca ea, ad litteram.

Dacă Silvia înţelesese că va putea cumpăra tot ce-şi doreşte cu sacii de bani pe care-i voi aşterne fără încetare la picioare, se înşelase. Din păcate, nu numai că nu aveam aşa ceva, dar nici nu-mi imaginam viaţa ca pe un mare magazin din care să tot cumperi mereu câte ceva, chiar dacă una din marile mele plăceri în viaţă a fost şi a rămas aceea de a face cadouri (la ocazii speciale, fireşte). Pentru mine banii sunt un rău necesar şi atât. De asta nu ne-am înţeles niciodată când a venit vorba despre bani. De fapt, era chiar un subiect garantat de ceartă. O tot sfătuiam să aibă grijă, dar ea nu ştiu cum făcea, că oricât de mulţi bani ar fi avut, rămânea mereu fără. Iar eu, dintr-un salariu de stagiar, nu puteam face minuni. Puneam deoparte banii pentru întreţinere şi utilităţi, apoi drămuiam ce mai rămânea, ca să ne ajungă, nouă şi copiilor, până la salariul următor. Pe ea n-am întrebat-o niciodată ce face cu banii ei. Bugetul ne funcţiona pe principiul că banii mei sunt ai noştri, banii ei sunt numai ai ei. Iar ea avea priorităţi care nu se puteau discuta, cum ar fi pantofii sau ţigaretele. Primul lucru pe care şi-l cumpăra erau ţigaretele. Am rămas deseori fără mâncare, dar niciodată fără ţigarete.

Dar poate şi eu am greşit. Când ne-am cunoscut şi a început să mă viziteze acasă, scoteam cu ţârâita bani de la CEC, din puţinul moştenit de mine la moartea lui Unchiu' Nanu. Ţineam câteva bancnote de o sută la vedere pe un raft - porţia pentru luna respectivă. Erau singura mea sursă de venit în timpul facultăţii, în afară de bursa minusculă primită de la şcoală. Prima dată când a plecat seara de la mine, am întrebat-o îngrijorat dacă autobuzul mai circulă după ora zece seara? Mi-a spus privind banii de pe raft: "Cred că o să iau taxi-ul. Nu-i aşa că poţi să-mi împrumuţi nişte bani?" Sunt sigur că a rămas cu impresia că la mine pe raft sutele de lei cresc cum cresc frunzele în pom. Niciodată nu s-a schimbat. Şi atunci când câştiga foarte bine (făcea rochii şi pulovere unicat pe care le vindea la Fondul Plastic), ba chiar şi după ce am divorţat, tot îmi mai cerea bani cu "împrumut".

Dar cât am fost căsătoriţi nici nu considera că trebuie să-mi ceară. Lua pur şi simplu. Uneori mă întorceam de la serviciu, şi nu mai găseam banii de întreţinere pe care-i lăsasem pe televizor în ziua când luasem salariul. "Administratorul e jos, mă aşteaptă să-i duc banii, unde sunt?" "Am avut nevoie de ei." "Bine, şi acum ce facem, rămânem restanţi la întreţinere?" "Rămâi, e casa ta, întreţinerea te priveşte."

Am început să pun banii în diverse locuri, buzunare de haine atârnate prin dulap, cărţi din bibliotecă. N-au scăpat nici aşa, totul era controlat, şi "curăţat". Într-un final a trebuit să-mi deschid un cont la CEC. De câte ori aveam nevoie de zece lei, stăteam la o coadă de o jumătate de oră, dar cel puţin ştiam că mai sunt acolo.

Când am întrebat-o pe Silvia de ce-mi ia banii, răspunsul pe care mi l-a dat a fost dezarmant: "De pe o capră râioasă trebuie să iei toate pieile!"

(Bucureşti, septembrie 2016)