Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întâmplări despre niciodată (I)


Teodora Gheorghe

23.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
I.

În 1990 Zoe Lynn a aruncat în valurile mării o mică sticlă de plastic în care a pus o scrisoare. Era adresată celui care avea să o găsească. Zoe călătorea cu părinţii ei spre Belgia. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, de Crăciun, Zoe, acum Austin, a primit răspunsul la scrisoarea ei din copilărie. Plicul a sosit la adresa părinţilor ei, expeditorii fiind un cuplu din Olanda. Ştirea a apărut pe BBC News. Mă fascinează ori de câte ori mi-o imaginez pe Zoe mâzgălind cu creionul o foaie de hârtie, cu pletele blonde în vânt, ca mai apoi să-i dea drumul în infinitatea apei.

Când aveam opt ani visam şi eu să fiu autoarea unui mesaj secret dintr-o sticluţă pe care să o azvârl de pe dig. În viziunea mea, urma să ajungă la capătul lumii, la un bătrân pustnic. N-am avut niciodată curaj să îmi duc planul la îndeplinire pentru că el ar fi trebuit să se petreacă fără ştirea nimănui, ori eu eram înconjurată mereu de părinţi şi de alţi martori nedoriţi. Din fericire, timpul are răbdare cu noi. Minunea mea secretă m-a căutat opt ani mai târziu şi a durat o viaţă întreagă. Mă rog, nu chiar o viaţă întreagă, dar aşa mi s-a părut pentru că la un moment dat am pierdut noţiunea finalităţii lucrurilor. Întâmplările s-au prelungit către o eternitate dubioasă şi am decis să mă las purtată de voalul lor diafan, ca un giulgiu. Am murit de mai multe ori. E o senzaţie plăcută cea de desprindere de realitate, o cufundare în valurile unei mări inexistente, dar învolburate. Nu trebuie să o vezi ca să-i simţi spuma cum te mângâie pe umeri, piept, coapse, cum muşcă uneori din ele ca să-ţi amintească de voluptatea fabulosului.

Ai avut vreodată sentimentul că te arunci într-o prăpastie doar de dragul alunecării în gol? În clipele acelea, mintea ţi se goleşte şi nimic nu mai are sens. Ştii că te vei prăbuşi din înaltul propriilor aspiraţii, dar continui să te rostogoleşti către fundul prăpastiei cu îndârjirea unui luptător. Nu mai contează că cineva te strigă de sus: Întoarce-te, prostuţo, prânzul e gata. Am făcut şi clătite pentru desert. Tu deja eşti departe, atât de jos, încât aproape că auzi inima pământului cum îţi pulsează în tâmple. Te îndrepţi cu viteză către propriul sfârşit. Nu e ca în telenovele, e mai tragic. Ai vrea să-ţi plângi ultima zi, dar nu-ţi iese decât un râs spart, de cămilă beată. La finalul călătoriei în gol descoperi, oarecum descumpănit, că te afli în sufragerie, pe canapea. Te îndrepţi spre fereastră, tragi aer în piept şi îţi visezi noua cădere.

Minunea mea s-a întâmplat într-o marţi. N-aş putea spune dacă asta are vreo semnificaţie aparte, dar îmi place să cred că face parte dintr-o ordine divină care are legătura cu cifra 2, cifra mea norocoasă. Nu e vorba de o minune biblică, nici măcar de una ce merită menţionată pe BBC News. Constituie, totuşi, o discontinuitate remarcabilă în fluxul banalităţii. Ţin minte că dintr-o dată mi s-a făcut poftă de biscuiţi cu cremă. Nu mai mâncasem din copilărie. Unele gusturi te poartă în trecut la clasa întâia. Cu alte arome te perinzi printre clipe ponosite la clasa a doua. Sunt şi gusturi modeste, de clasa a treia - ele te însoţesc doar până la graniţa trecutului şi se opresc acolo, neavând îndrăzneala să te lase să te duci prea departe. Ele îţi şi rămân mai puţin timp agăţate de cerul gurii. Pentru mine crema parfumată de pe biscuiţi este, în mod indubitabil, un gust de clasa întâia. Îmi trezeşte amintiri minunate de pe vremea când cea mai mare dorinţă a mea era să devin zână şi să ţopăi din nor în nor în pantofi negri de lac.

Aveam şaptesprezece ani când am intrat într-un chioşc poreclit cândva Tania (simţeam nevoia să botez lucrurile fără nume) şi am cumpărat un pachet de biscuiţi alcătuiţi din două cerculeţe maro închis, sudate la mijloc de un strat de cremă albă. Am dezlipit "gemenii" şi am savurat crema, cum făceam şi în şcoala primară. Apoi am înghiţit prima bucată de biscuit. În acea clipă am retrăit după-amiezi încinse, umbroase, îmbietoare, stufoase, mustăcioase, albastre, lila, cu miros de salcie, cu şotron şi fustiţe evazate; după-amiezi cu cer senin şi nori în formă de peşti, după-amiezi fără nicio culoare. Nu m-aş fi gândit că o singură muşcătură va deschide poarta copilăriei cu atâta fast. Odată cu ultimul biscuit, am găsit un bilet pe fundul ambalajului. Era împăturit în opt. L-am citit cu inima încordată - era scris cu litere mici, de mână:

Nu ştiu de ce am scris rândurile acestea. Probabil pentru că sunt singur şi visez la o întâlnire remarcabilă cu destinul. Nu cel care îmi curge acum prin vene, ci destinul aducător de revelaţii, cel care nu ţi se întâmplă decât o dată şi atunci ştii că viaţa ta se va schimba. Ar fi amuzant ca cel care îmi lecturează acum aberaţiile existenţialiste să fie un boschetar care a cumpărat un pachet de biscuiţi din banii pe care i-a strecurat în palmele sale murdare un bun samaritean. Nu, un boschetar n-ar avea curiozitatea asta. Recunosc, aş vrea să fie o fată. Nu ţin neapărat să fie frumoasă - în fond, ce înseamnă frumuseţea dacă nu o altă abatere de la tiparele mundanului? Eu tânjesc după simplitate, dar una surprinzătoare. Nu genul de simplitate care se laudă cu lipsa ei de pretenţii ce te incită prin contrastul pe care îl stabileşte cu labirintul complexităţilor. Gândiţi-vă la fata cu cercel de perlă din tabloul lui Vermeer. Revenind. Visez la o fată simplă (a se înţelege absolută, pătrunzătoare) care să-mi împărtăşească dragostea pentru natură şi cuvinte. A, şi să nu fumeze. Mereu mi s-a părut un gest vulgar la femei. Dacă eşti o fată pentru care parcurgerea acestor rânduri fără sens a reprezentat o aventură interesantă, scrie-mi, te rog. Nu-ţi pot oferi o adresă personală pentru că prefer să trăiesc în anonimat. Du-te, în schimb, la capătul tramvaiului 14. Coboară şi mergi până în Parcul Cosmos. Numără al şaptelea copac din stânga şi pune biletul sub o piatră pe care o însemni cu albastru. Răspunsul meu va sosi în acelaşi loc. W. [îngroşat cu pixul]

Am întors foaia în speranţa că voi găsi un alt indiciu, dar era goală. Nimic, nici măcar o dată. M-a străbătut un fior catifelat, ca o boare de primăvară târzie. Am stat minute în şir recitind mesajul ciudat pe care un bărbat sau un băiat l-a strecurat nu se ştie cum într-un pachet de biscuiţi. Se semna W. M-am întrebat dacă nu cumva e o şmecherie comercială sau o farsă a unuia dintre angajaţi. Am dat să mă întorc la Tania, să o întreb pe vânzătoarea ursuză dacă toate pachetele de biscuiţi au asemenea bileţele, dar mi-a fost teamă să nu spulber coaja misterului. Aveam nevoie de o enigmă la care să lucrez. Trebuia să-mi umezesc solzii imaginaţiei înotând împotriva acelui curent ce mă trăgea tot mai puternic înspre el. Am lăsat chioşcul în urmă şi am băgat în buzunar biletul. I-am scris lui W. chiar în seara aia de mai pe o foaie ruptă dintr-un caiet mai vechi. Tremuram în timp ce-mi lăsam pixul să scrijelească propoziţii pe liniile deja desenate. Am păstrat o copie a scrisorii mele, aşa cum am făcut, de altfel, cu toate mesajele pe care i le-am trimis de-a lungul anilor.

Dragă W,

Nu vreau să par protocolară, doar că am adorat dintotdeauna scrisorile. Le prefer şi acum în locul e-mailurilor, dar nu mai am cui să i le adresez. Din păcate, vremea lor s-a stins.

Nu ştiu dacă mai este valabil mesajul tău (nu am găsit specificată o dată), dar am dat de el pe fundul unui ambalaj de la biscuiţii Yogi şi m-am hotărât să merg pe firul invitaţiei tale. N-aş spune că mă încadrez în descrierea ta. Mă consider mai degrabă o fată complicată, care despică firul în patru şi alege mereu uşa în spatele căreia se ascund monştri şi balauri. Cred că altfel m-aş plictisi. Oamenilor le place să-şi înnoade şireturile de la tenişi, dar mai ales iţele vieţii. M-am întrebat de multe ori de ce ne pierdem aşa des în hăţişurile complicaţiilor, în loc să alegem simplitatea. Probabil pentru că ne temem de moarte şi vrem ca experienţa noastră efemeră să însemne ceva.

Ce altceva să-ţi mai spun despre mine? Iubesc atât slovele scrise, cât şi pe cele auzite la persoane pe care le apreciez: actori, poeţi, prieteni şi chiar boschetari - oricine le aranjează în aşa fel încât să formeze fraze delicate, fără asperităţi. Îmi plac şi jocurile de cuvinte. Habar n-am cum se numeşte jocul ăla în care citeşti cuvântul de la coadă la cap. În copilărie am rezolvat într-o zi optsprezece integrame consecutiv. Intrasem într-o febră a literelor pe care le suceam în toate felurile, le scoteam cu forţa din dicţionarul meu interior şi le întemniţam în zeci de pătrăţele. Satisfacţia a scăzut odată cu oboseala. De atunci m-am cuminţit în privinţa asta. Altfel, definiţiile s-ar fi supărat pe mine şi cine ştie cu ce non-sensuri şi fisuri în memorie m-aş fi pomenit într-o zi. Parcurgând mesajul tău, mi s-a părut că mi-ai furat cuvintele. Nu toate, o parte din ele, răspunzătoare cu punerea în scenă a chestiilor imposibile. Firile boeme ca noi au într-un cotlon al creierului un teatru de varietăţi unde se execută acrobaţii fantastice şi se dă gratis vată pe băţ. Fără ele n-am putea evita cu o asemenea măiestrie sinuozităţile realităţii. Rândurile tale sunt scrise de mine într-unul din aceste teatre, pe una din ramificaţiile temporale din cuantumul universal. Asta e teoria mea, cel puţin. Nu există doar un timp, nici n-ar avea cum. Prezentul nu e decât o felie din uriaşa halva a secundelor. E mai dulce decât celelalte felii. Viitorul are un gust destul de incert şi sălciu, iar trecutul e ca zaţul care rămâne stingher pe fundul ceştii. Nu-l înghite nimeni, dar e un rău necesar. În el îţi ghiceşti uneori viitorul. Vezi cum ajungem în acelaşi punct? Treaba asta e un cerc vicios. Timpul e singurul meu viciu. A, şi îngheţata cu fistic.

Sper că nu te-am ameţit cu divagaţiile mele. Mă uit pe geam la o creangă rebelă care se unduieşte în bătaia vântului. E fericită în ignoranţa ei desăvârşită. Aş vrea să fiu şi eu aşa, să nu mai gândesc, să nu mai sufăr. Dar mă opresc aici înainte de a-mi deschide prea mult sufletul unui necunoscut. Te superi că te fac necunoscut? E un fel de termen de alint. În absenţa unui portret al tău, a familiarului, nu am cum să te jignesc pentru că nici nu exişti cu adevărat. Oare W. e iniţiala numelui tău? Iartă-mi curiozitatea. Am să închei aici. Mă pregătesc să mă culc. E unşpe noaptea şi îmi pică ochii de somn. Mâine după ce ies de la liceu o să-mi fac un drum prin parc...

Cu drag, Lavinia. 8 mai, 1998
p.s. nu fumez.


Am părăsit clădirea liceului uşurată să scap de agonia orei de matematică. N-am reuşit să o evit nici măcar sub aripa protectoare a profilului umanist. Mă pândea oriunde m-aş fi dus, ca o felină cu cifre în loc de ochi. M-am urcat în tramvai cu picioarele moi, ştiind ce aveam să fac. M-am aşezat pe un scaun lângă o băbuţă care ţinea apatic o legătură de pătrunjel. Staţiile s-au întrepătruns şi, la un moment dat, s-au contopit într-un haos de imagini, zgomote şi mirosuri. Nu mai distingeam nimic clar, nimic care să-mi dovedească apartenenţa la acea banalitate de forme translucide şi umanoide. Toată atenţia mea se concentra într-un singur punct de fugă, la capătul tramvaiului, în chenarul unui tablou neînţeles. Am coborât după ce am realizat că nu mă mai mişc de câteva momente bune. Nu aveam nici cea mai vagă idee unde e parcul, dar nu am îndrăznit să-l întreb pe şofer. Avea alura unui om căruia nu-i place să discute despre parcuri. Aşa că am pornit-o de una singură în direcţia în care intuiam că voi găsi intrarea în Cosmos (ce caraghios sună). Silueta copacului cu numărul şapte îmi făcea cu ochiul de pe scena teatrului meu de varietăţi. Mi-l imaginam înalt şi subţire, ca pe necunoscutul meu. Norocul mi-a surâs cu jumătate de buză.

Am nimerit destul de repede intrarea şi am păşit cu genunchi de gelatină pe aleea principală, începând să număr copaci. Unu, doi, trei (ce e aia, o mierlă?) patru, cinci (cred că are o sută de ani), şaaase.... şapte! Zălud şi slab, exact cum am intuit. N-am apucat să-mi scot scrisorica din ghiozdan, că un el şi o ea s-au postat în dreptul copacului-meu-poştă, dezlănţuindu-şi tandreţea. Aici şi-au găsit? Le-am aruncat o privire acră, dar cei doi formaseră deja un totem. Arătau ca îndrăgostiţii din Sărutul lui Brâncuşi. M-am plimbat pe alei populate de făpturi gălăgioase, întorcându-mi din când în când capul spre copacul pe care îl abandonasem.

După o jumătate de oră m-am întors, nu înainte de a mă fi rătăcit de câteva ori - orientarea în spaţiu nu a fost niciodată o calitate de-a mea. Perechea se evaporase şi furnicarul de oameni se adăpostise într-una din hrubele cu mici şi bere. Am băgat foaia împăturită în opt sub o piatră destul de anostă, să nu fie observată, şi i-am făcut un mic semn cu o cariocă albastră. Se înserase, aşa că am plecat spre staţia de tramvai. Alor mei le-am spus că m-am dus în Cişmigiu cu o colegă. M-am întrebat dacă W. e real sau dacă va trece să-şi ridice scrisoarea. Mi-era teamă că cineva o să descopere piatra şi ce se ascunde sub ea. O să râdă de mine şi o să păstreze mesajul, sau o să facă din el cornete de hârtie. M-am înarmat cu mai multe aşteptări decât era normal. Ce bine că urma sâmbătă şi nu aveam prea multe chestii de pregătit, ceea ce îmi oferea ocazia să dau o tură prin parc. I-am zis surorii mele cu doi ani mai mică. Nu a impresionat-o. Ea a fost mereu o fire pragmatică. Am adormit şi am visat că W. sosise în dreptul copacului cu numărul şapte. Era un tip înalt şi brunet, îmbrăcat într-un frac şi purtând un joben elegant. A citit epistola mea, apoi mi-a scris pe un pergament cu un fel de stilou din care curgea o cerneală purpurie. L-am strigat, dar nu m-a văzut.

Am aşteptat totuşi duminica. Sfârşitul săptămânii aduce cu sine o nostalgie propice escapadelor. O nouă teamă m-a iscodit: dacă l-aş fi surprins pe W. în timp ce ridică piatra şi tot misterul s-ar fi risipit la apariţia unui puşti bondoc cu ochelari şi pistrui? Sau a unui bărbat de patruzeci de ani cu barbă şi păr cărunt, cocoşat de la atâtea pietroaie după care s-a aplecat. Trebuie să fii puţin nebun să strecori un bileţel într-un pachet de biscuiţi. Nici măcar nu a menţionat când va trece pe acolo... Mesajul lui era vag, mai curând un fenomen irepetabil care te ispiteşte cu iluzia continuităţii. Am izgonit frământările ce mă îmboldeau, amuzându-mă de naivitatea mea. M-am perindat câteva ore în parc, dar poştaşul meu nu se arăta. Mi-am luat cu mine Castelul din Carpaţi al lui Jules Verne. Mi-am găsit în cele din urmă o bancă şi am deschis cartea, parcurgând povestea destul de absent. Jules Verne a fost un prezicător, un fel de oracol semi-ştiinţific, dar nu a prezis viitorul, ci prezentul unei alte epoci. A posedat mereu certitudinea că trăim în mai multe dimensiuni, doar că nu reuşim să ne racordăm la ele. Unii - cei aleşi - reuşesc să străpungă fâşia groasă de orbire. Atunci li se arată lumi nebănuite sub forma unor epifanii. Abia când le acceptă inefabilul ele capătă concreteţe. M-am regăsit în obsesia contelui de Télek pentru Stilla. O iubea tocmai pentru că era bolnavă de dragostea altuia. L-a atras suferinţa ei născută dintr-o teamă catastrofică a prizonieratului. Stilla locuia într-o colivie unde era în permanenţă analizată din umbră, controlată. În conte a vibrat groaza ei şi s-a dus după ea în prăpastie. A savurat căderea în gol.

Mă îndrăgostisem de R. când l-am văzut prima oară în faţa clasei, în debutul vieţii noastre de liceeni. Zâmbea ca un scamator care savurează vraja creată în jurul lui. Fetele se îmbujorau şi chicoteau la glumele lui. Cânta la chitară şi îi plăceau filmele vechi. I-a luat mult să mă observe şi nici nu ştiu de ce a făcut-o. Nu sunt cea mai frumoasă arătare feminină şi mă ascund cu succes în spatele unei timidităţi copleşitoare. Într-un fel, cred că îmi doream să mă fi ignorat până la capăt. Băiatul ăsta zâmbea prea frumos pentru mine. Mă intimida frumuseţea lui creolă, dar şi zvonurile referitoare la cuceririle lui. M-am îndrăgostit atât de mult de el, încât am fugit. M-am ascuns în eseuri şi poezii. R. mă iubea, căutându-mă în crăpăturile zidului pe care tăcerile mele l-au construit. Nu mi-a spus niciodată nimic, dar ne-am înţeles la un nivel subtil. Declaraţiile lui au ajuns la urechea mea adăpostite în pântecul unor note calde - acordurile chitării mă chemau acolo unde n-am avut curajul să pătrund: în afara visului. În tărâmul irealităţii m-am simţit mereu mai confortabil. De-asta m-a atras persoana lui W., omul invizibil care nu-mi pretindea nimic, nu-mi vâna sentimentele cu melodii rock.

Am terminat romanul şi am renunţat la ideea că scrisoarea mea va primi un răspuns. Clasa a unşpea s-a sfârşit o lună mai târziu. Am dat uitării surpriza din pachetul de biscuiţi, deşi am păstrat biletul într-o cutie de bijuterii. Am sărbătorit încheierea şcolii cu cea mai bună prietenă a mea, într-o cofetărie. Ne-am comandat amândouă câte un ecler cu frişcă şi fructe, istorisindu-ne fiecare greutăţile din orele de matematică, fizică şi chimie. Cu siguranţă mai erau şi alte materii antipatice demne de trecut în revista amintirilor, dar mă voi rezuma la cele mai sus menţionate. Dintr-un motiv neînţeles, frişca m-a îndemnat să-i povestesc treaba cu W. Prietena mea avea un chef nebun de plimbare, aşa că mi-a propus să luăm tramvaiul 14. Dacă ţi-a răspuns? Acel dacă euforic s-a prelins în farfuria goală cu fineţea unei balerine. L-am cules de acolo şi l-am înghiţit cu poftă. În tramvai ne-am amuzat pe seama colegilor şi a profesorilor. Am pus pariuri hilare pe chipsuri şi pufuleţi. În sinea mea, mă închipuiam deja acolo, în faţa comorii ascunse de la poalele copacului.

Parcul Cosmos era pustiu la ora trei. Am numărat împreună copacii de pe partea stângă a aleii. Ne-am oprit lângă arborele speranţelor mele tulburi. Spre surprinderea mea, sub piatra însemnată cu o bulină albastră se afla o hârtie plină de riduri, mototolită ca să pară, pesemne, lipsită de valoare. Am despăturit-o şi am văzut că era semnată, simplu, W. Mi-am reţinut cu greu bucuria şi am băgat bucata de hârtie în geantă. Nu am arătat-o nimănui. De-acum, legătura cu W. îmi aparţinea doar mie.

II.

Dragă Lavinia,

Sunt aşa de fericit că mi-ai scris! Recunosc că nu speram să-mi răspundă cineva. Se pare că avem multe lucruri în comun. Am apreciat în mod deosebit ideea cu teatrul care se găseşte într-un cotlon al minţilor complicate. Al meu s-a deschis după ce am găsit scrisoarea ta, plimbându-mă prin parc într-o încercare oarecum zadarnică de a-mi limpezi gândurile. Recent am cumpărat
Cartea Spiritelor de Allan Kardec. N-am mai avut linişte. Am început să mă frământ obsesiv, temându-mă că trăiesc în virtutea unui mecanism depăşit care se cere înlocuit de o inteligenţă superioară, de o revelaţie. De ce ne naştem? Câte vieţi am mai trăit? Există predestinare? Prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri... Tata e matematician şi se amuză pe seama mea. Pentru el totul e îngrozitor de clar. Cum or putea unii să transforme dubiile în siguranţă dintr-o nevoie clisoasă de confort?

Te-am speriat. Îmi pare rău. Foaia arată în halul ăsta pentru că am vrut s-o arunc şi să rescriu tot. Nu ştiu ce m-a determinat să n-o fac.

Nu te lua după mine, treceam printr-o perioadă mai ciudată. Nu trebuie să fii simplă, nu trebuie să fii decât TU, o fiinţă unică şi irepetabilă, la fel ca orice moment din pântecul timpului.

Aş vrea să îmi spui mai multe despre tine. Ce fel de cărţi citeşti? Îţi place să auzi marea în cochilia scoicilor? Ce părere ai despre elefanţi?

O să te rog să îmi trimiţi scrisoarea ta pe strada Lunii. La capătul ei cineva a aruncat un pantof. Stă acolo de multă vreme şi m-am gândit că i-ar prinde bine compania unor cuvinte frumos articulate. Strecoară scrisoarea în interiorul lui şi aşteaptă răspunsul în acelaşi loc.

Cu drag, W.

p.s. Apropo, nu am ales întâmplător acel copac. M-a impresionat felul în care îşi strânge crengile de parcă ar tremura de frig. E cel mai singur dintre toţi.


Mă intriga şi mă fascina deopotrivă acel joc bizar. Era evident că necunoscutul meu nu-şi dorea să-şi dezvăluie identitatea, dar curiozitatea creştea în mine ca un aluat de cozonac. I-am scris o epistolă în care m-am străduit să fiu fascinantă şi irezistibilă, în aşa fel încât să-mi caute prezenţa, smulgând-o din anonimat. I-am înşirat teoriile mele despre univers şi scopul omului pe pământ. Am enumerat şi autori pe care nu i-aş fi citit în veci, dar a căror notorietate îmi servea, în viziunea mea naivă, ca argument al unei inteligenţe de-a dreptul senzuale. Am călătorit în peştera ideilor lui Platon ca mai apoi să fac un slalom printre socraticul Gnothi seauton şi manifestările multiple ale fiinţei conform Metafizicii lui Aristotel. L-am contrazis pe Nietzsche, am pus în balanţă stoicismul şi epicureismul şi am savurat perlele de înţelepciune ale marelui Confucius. În încheiere, obosită după acest periplu rigid în lumea filosofilor, i-am descris experienţa primei scoici ce mi-a atins urechea, lăsând să se prelingă în ea o simfonie fantomatică. Am încheiat mărturisindu-i simpatia mea pentru memoria şi înţelepciunea elefanţilor.

Câteva săptămâni bune am pândit strada Lunii fără să găsesc nimic în pantoful bărbătesc măsura 46. Într-un final, în miezul lui iulie, degetele mele au pipăit ceva moale înăuntru. În lumina soarelui văratec s-a ivit o batistă. W. îmi scrisese cu pixul pe o batistă albă cu margini înflorate.

M-ai dezamăgit. Te-am crezut o fată sinceră, dar văd că te-ai rătăcit în meandrele pedanteriei. Nu ţi-am pretins să fii altcineva. Dacă vrei să continuăm această comunicare, îţi recomand să îmi trimiţi scrisoarea ta adevărată pe strada Temişana. Aici dăinuie Palatul Luigi Cazzavillan, din nefericire abandonat. Se bănuieşte că în pântecul său a trăit cândva Luigi Cazzavillan, ziarist român de origine italiană, fondatorul ziarului Universul. Pune scrisoarea pe pervazul uneia dintre ferestrele înguste şi revino peste două luni.

Nu se mai semnase, în schimb îmi oferise un deadline. Am mototolit batista şi am izbucnit în plâns. Am vrut să renunţ la planul meu nebunesc de a coresponda cu un ţicnit care mă trimitea în locuri abandonate. Am realizat însă că nebunia se înfăşurase deja în jurul gleznelor mele şi mă ţintuia într-un no man's land holografic. Pe bolta închipuirilor mele se proiecta imaginea unui bărbat fără cap din care curgeau cuvinte. Încet încet, vorbele se acumulau în râuri şi apoi fluvii de propoziţii absurde. Am închis ochii şi am plutit pe suprafaţa lor imaginară, străduindu-mă să nimeresc drumul înapoi acasă ca o Dorothy eşuată la poarta palatului de smarald. Scrisoarea mea adevărată... Ce naiba voia să spună cu asta? În noaptea aceea somnul s-a înstrăinat de mine. M-am întors pe toate părţile răscolindu-mi mintea în căutarea adevărului, definit de unii maeştri spirituali ca ceea ce este. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu aveam cum să scriu ceva adevărat în absenţa înţelegerii depline a conceptului.

De dimineaţă am mâncat un sandvici cu gem şi am recitit a doua mea scrisoare. Am oftat, ruşinată de disperarea cu care abuzasem de toate mijloacele de manipulare cunoscute mie. În realitate, stilul pompos nu mă caracteriza, deşi uneori mă imaginam răspunzându-i lui R. cu fraze împopoţonate de sensuri alambicate şi pe el sărutându-mă pe frunte drept răsplată. Tata mi-a adresat o privire melancolică, de sfârşit de vară, şi mi-a povestit cum în copilărie a furat o varză din grădina vecinului. Avea doar patru ani, dar vecinul înfuriat s-a plâns mamei copilului, pretinzând o despăgubire. Femeia, care gătise deja varza, l-a invitat la masă şi i-a dat să guste din ciorba în care pluteau nonşalant bucăţele din obiectul hoţiei. Omul, vrăjit de gustul mâncării, a dat uitării fapta nelegiuită. Tatăl meu mic s-a simţit străfulgerat de vinovăţie, neştiind că supărarea vecinului a fost potolită cu o mâncare bună. Aşa că a luat o minge de pe maidan şi a vopsit-o în verde - a frecat de suprafaţa ei prăfuită mai multe frunze. A bătut la poarta lui nea Grigore şi i-a spus cu un glas cristalin: "Ţi-am adus înapoi varza." Când povestea, figura tatălui meu se îmbrăca într-o lumină crem, brăzdată de câteva umbre. Spunea mereu adevărul, fără extravaganţe stilistice sau exacerbări filosofice. Până şi tăcerile lui erau sincere. Cum reuşea?

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer