Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Creaţia, o tehnică de viaţă? Nu.


Roxana Pioaru, Un interviu cu C.D. Zeletin

06.01.2017
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Constantin Dimoftache şi C. D. Zeletin, două nume ale aceleiaşi persoane, două laturi ale aceleiaşi personalităţi. Unul - medic pediatru, profesor universitar de biofizică, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, autor al peste 70 de lucrări ştiinţifice din domeniul medicinei nucleare, criobiologiei, citospectro-fotometriei etc. Celălalt - poet, eseist, traducător din lirica italiană şi franceză, istoriograf, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
 
Amândoi sunt întrepătrunşi într-o singură fiinţă, actori ai aceluiaşi trecut, arhitecţi ai aceluiaşi viitor.

Într-un interviu realizat într-un decor deprins parcă din alte vremuri, între pereţi îmbrăcaţi în tomuri groase, am încercat să descopăr esenţa acestei personalităţi excepţionale, în care medicina s-a îmbinat atât de prodigios cu arta.
 
Roxana Pioaru: Vă adresez o primă întrebare, în calitatea dvs. de profesor de biofizică al UMF "Carol Davila" Bucureşti, urmând ca alte întrebări să le pun scriitorului ce sunteţi, adică domnului C. D. Zeletin. Cum aţi ales Facultatea de Medicină?
C.D. Zeletin: Într-adevăr, am ales-o! Verbul a alege are, în semantica lui multiplă, şi înţelesul de a te fixa asupra unuia din lucrurile pe care deja le posezi. În acest sens, am spus: am ales-o. Căci în vara lui 1953, după ce, în anul precedent, al absolvirii liceului, mi se refuzase însăşi primirea dosarului de înscriere, am dat concurs la patru facultăţi din Bucureşti, reuşind la patru: Facultatea de Planificare a actualului ASE, Facultatea de Mecanică a Institutului de Căi Ferate, Conservatorul de Muzică (numai preselecţia) şi, târziu, parcă în noiembrie, Facultatea de Medicină, Secţia Pediatrie, care avea să se transforme curând în Facultatea de Pediatrie, pentru care am optat, renunţând la celelalte. Aşa că, sunt pediatru, ca pregătire fundamentală, şi pediatru mă simt. Slăbisem teribil... Enumerarea celor patru facultăţi poate să pară emfatică, dar eu mă aflam pe drumul confirmării uneia sau alteia dintre vocaţii şi, apoi, mă orientam şi eu după cum o facultate sau alta pedalează mai mult sau mai puţin pe dosarul de origine socială, care, în cazul meu, avea câteva hibe ("origine socială putredă"), în fond, excelente recomandări... Originar de prin părţile Bârladului, am optat pentru Bucureşti şi nu pentru Iaşi, fiindcă lupta de clasă era mai neiertătoare în Moldova. Mai existau însă şi alte motive... Cu tot războiul de clasă (nu eram UTM-ist), din cei şase ani de studii, am fost premiat în patru. Nu în anul I, deoarece eram istovit de concursuri, şi nu în anul VI, deoarece, devenind între timp intern prin concurs al clinicilor bucureştene, nu mai puteam, fireşte, să fiu prezent la toate cursurile, seminariile şi lucrările practice, având obligaţia de a sta foarte mult în spital. Spun intern prin concurs şi nu intern, deoarece partidul comunist îşi introdusese fără prea mare întârziere aleşii lui criptici sub numele de intern fără concurs, alterând sensul elitist al acestui program de formare universitară. Profesorul de pediatrie, eminentul Alfred Rusescu, nici nu i-a primit în vizită de prezentare. "E un pleonasm expresia intern fără concurs, atâta vreme cât noţiunea de intern o implică prin definiţie pe aceea de concurs!", spunea acest auster dascăl.
 
R.P.: Mi-aţi spus că aţi ales medicina dintre multiple opţiuni. Profesiunea de medic trebuie să aibă însă la bază, dincolo de alegere, o vocaţie. Când v-aţi descoperit vocaţia medicală?
C.D.Z.: O dată cu descoperirea pornirii irepresibile de a-mi ajuta semenul aflat cu sănătatea în impas. Răspunsul însă ar trebui să fie mai lung... Am descoperit-o foarte de timpuriu, după ce o dovedisem inconştient şi, în acelaşi timp, foarte târziu, după ce am filtrat-o prin sihla studiilor de medicină. Numai prin ele mi s-a limpezit conştiinţa de vocaţie ...Încă din copilărie mă arătam foarte interesat de corpul omenesc şi eram cel dintâi în a-l alina pe cel ce plânge ori în a pansa o rană. Educatoarea de la grădiniţă, Nina Istrati, refugiată din Basarabia, ne-a pus să interpretăm o scenetă, "Veveriţa s-a suit în pom", cu personaje mai multe după cum mai multe erau şi animalele-erou. Mie mi s-a încredinţat rolul medicului. Aud şi acum, după aproape 70 de ani, un distih al povestitorului: "Vine doctorul în grabă/ Şi picioru-i leagă". Piciorul rupt al veveriţei. Altădată, la Delfi, vaticinaţiile Pitiei se exprimau prin naivităţi. Nostimă rămâne, în cazul meu, coincidenţa de a fi lucrat ortopedie şi-n timpul internatului şi mai târziu, la Sanatoriul din Mangalia.
 
Totuşi, mă simt obligat la un răspuns scurt şi cuprinzător. Vocaţia medicală, atâta câtă este, mi-a validat-o o întâmplare de pe vremea când eram intern la Spitalul de copii "Grigore Alexandrescu" din Bucureşti, prin cazul unui sugar adus noaptea la serviciul de urgenţă cu stare toxică gravă. Eram de gardă. I s-a pus diagnosticul de bronşiolită capilară, spaima pediatrilor, în timp ce eu, cu sfiala ce-mi este proprie şi-n acelaşi timp cu îndrăzneala timidului, am pus diagnosticul de abces retrofaringian cu sufocarea aferentă. Medicul primar pe care îl însoţeam n-a fost de acord, spunând că diagnosticul meu e fantezist. Numai că acest diagnostic a fost confirmat - din nefericire! - la examenul necropsic de a doua zi... Se înţelege că sugarul murise. Din acel moment, şi toţi anii cât a mai trăit, şeful clinicii, prof. dr. Corneliu Constantinescu, mi-a arătat o afectuoasă preţuire. În sfârşit, vocaţia mea a trecut şi -culmea! - trece încă printr-o încercare: aceea a faptului de a fi dublă: medicină şi artă. Încă nu ştiu dacă în ideala balanţă axiologică acul stă la punctul zero sau bate mai mult la dreapta ori mai mult la stânga, adică mai mult spre medicină sau mai mult spre artă.
 
R.P.: Aţi avut modele în Facultatea de Medicină?
C.D.Z.: Da şi ba. Da, fiindcă am avut, ba, deoarece le lipseau unele bune însuşiri pentru a le rotunji plinătatea care defineşte modelul. Am avut însă profesori excelenţi, şi nu puţini, chiar dacă nu mi-au servit de model... Revenind la desăvârşirea pe care o cere un model şi lăsând deoparte faptul de a intra sau nu în rezonanţă cu el, aş da un singur exemplu: profesorul de anatomie, Emil Repciuc. Auzisem despre el lucruri extraordinare încă din lunile în care eram student la Mecanică şi intenţionam, în secret, să candidez în a doua sesiune de intrare la Medicină. Într-o situaţie similară era şi un coleg al meu de la Mecanică, Dumitru Maglaşu. El a luat iniţiativa să mergem într-o noapte la Facultatea de Medicină ca să mă deprind cât de cât cu sala de disecţie. În optica noastră, eronată în bună măsură, anatomia conferea identitate medicinei. Se bucura de un prestigiu imens, care astăzi a diminuat mult. Sala de disecţie era pustie, dar luminată puternic, la acea oră de după miezul nopţii. Doar într-un colţ, decupat ca o medalie, un bărbat roşcovan şi cu părul creţ diseca atent un cap omenesc pe o tavă. Luându-şi sprijin al coatelor pe două mici stive inegale de cărţi, diseca o formaţiune sub arcada zigomatică în mişcări insezisabile. Anatomistul viu era încremenit, ca şi extremitatea cefalică decapitată.
 
"Ăsta-i Repciuc!", îmi şopti Maglaşu, neuitând să-mi repete faptul că e cel mai mare anatomist al nostru. O jumătate de oră cât am rămas acolo nu ne-a onorat cu nicio privire. I-ar fi tulburat liniştea. Tipărise cu un an în urmă o "Anatomie descriptivă", mai mult experiment filologic, propunându-şi un stil extrem de lapidar, de redundanţă minimă, fapt suficient pentru a-i trăda ostilitatea faţă de anatomia franceză, în care triumfa redundanţa, sub aspectul perifrasticii. În fine, pe la sfârşitul toamnei eram student la Medicină. Primul curs audiat a fost al profesorului Emil Repciuc. Dezastru! Marele anatomist nu era şi un mare didact. Cu un izbitor accent rutenesc, vorbele i se încâlceau în viteze inegale şi într-o dicţie precară. Halatul, şi mai ales şorţul, îi foloseau de ustensile în demonstraţie. Ridicând poala halatului murdar, la un moment dat a spus, într-un limbaj expresiv în măsura în care era bolborosit şi ilariant, în măsura în care era prea plastic, ceva cam în felul acesta: "În luna cutare a embrionului hotărât să devină mascul, gonadele încep să coboare, iau peritoneul în cap şi alunecă în scrot ca mucii!" şi, cu pumnul imaginat ca testicul, izbi puternic în marginea halatului ridicat. Toate, într-un amestec de cuvinte ideal de latine şi admirabil de neaoşe, dar realizând un grai refuzat de studentul doritor de limpezimi şi sistem. Mi-a venit să plâng. Nu înţelesesem nimic din subiect.
 
Totuşi, profesorul Emil Repciuc iradia o paradoxală impresie de infailibil. Mai târziu, asistent la Catedra de Biofizică, am încercat să mă apropii de acest model de o redutabilă intelectualitate, dar el se îndreptase acum spre biologia celulară şi spre ateismul atât de necesar permanenţei marxiste... Mulţi profesori mi-au fost modele, însă numai prin unele însuşiri: Ion Bruckner tatăl - prin formidabila intuiţie clinică; C. C. Dimitriu - prin frumuseţea cursurilor; Alfred Rusescu - prin rigoare şi disciplină, printr-o austeritate ce făcea inoperant dreptul la replică.
 
Aşa cum am spus-o şi cu alte ocazii, am crescut acasă într-o familie cu mari modele, unele impuse în română de vârf. Însă numai conştiinţa existenţei lor, şi nu ele în sine, m-au influenţat. Nu m-am simţit niciodată atârnând de ele sau angajat în vreo cursă către unul sau altul din aceşti lampadofori. Modelele pentru mine există în zona înaltă a reveriei, acolo unde idealităţile se împlinesc, şi nu în atelierul încins al forjării de sine. Un funciar laxism al patriarhalităţii şi un gust al lenei permanent aţâţate de faptă se opun tensiunilor programului ce mi-l impun şi-l respect. Sfidez cursa, deşi destinul m-a silit să-mi parcurg viaţa tot între concursuri. De la tinereţe pân' la bătrâneţe...
 
R.P.: Provenind dintr-o familie cu atâtea personalităţi impuse în românească, cu siguranţă aţi căutat aceeaşi erudiţie şi la profesorii pe care îi aveaţi. Aţi reuşit s-o găsiţi? Aţi avut profesori foarte cultivaţi?
C.D.Z.: Am început facultatea în plin stalinism şi am terminat-o în apogeul dejismului. M-am aflat astfel departe de intimitatea intelectuală care să permită o astfel de constatare. Erau, cum spun, vremurile de aşa natură. Marele maestru al formării mele a fost solitudinea şi libertatea navigării pe marea ideilor tăcute. Totuşi, un caz relevant. Târziu, prin 1975, când nu mai eram de multă vreme student, ci asistent la facultatea pe care o absolvisem, îmi apăruse volumul Michelangelo, Sonete şi crâmpeie de sonet. Mă apropiam, prin el, de terminarea traducerii şi comentării operei beletristice integrale a genialului artist. Cineva m-a sfătuit să ofer un exemplar rectorului de atunci al IMF, profesorul de fiziologie Constantin Anastasatu, chiar dacă în vederile mele nu intra o astfel de eleganţă. Mai ales că nu-mi fusese profesor. Mare mi-a fost mirarea când tăcutul rector, primind cartea, a recitat până la capăt, şi în italiană, Sonetul 83: Veggio nel tuo bel viso, Signor mio, / Quel che narrar malpuossi in questa vita.... Uluirea a fost cu atât mai mare, cu cât nici în Italia Michelangelo nu e prea cunoscut ca poet. Întrebarea este cât de mult se poate extinde, prin multiplicare, acest episod.
 
R.P.: Mă adresez acum scriitorului C. D. Zeletin. Cum se împleteşte vocaţia artistică cu cea medicală în viaţa dvs.?
C.D.Z.: Îşi împrumută substanţă, sunt vecine, merg în paralel, dar nu se împletesc, deoarece, dacă ar face-o, şi-ar pierde identitatea. Se potenţează reciproc, pentru a folosi un termen din farmacodinamie.
 
R.P.: Ce reprezintă pentru dvs. creaţia artistică? Refugiu? Mesaj către lume? Împlinire?
C.D.Z.: Ca tehnică de viaţă, ar fi un refugiu, dar arta pentru mine nu e o tehnică de viaţă, ci este ceva superior ei. Mesaj către lume? Orice artă conţine implicit un mesaj către lume prin faptul de a fi izbutită, dar efortul, concentrarea şi măiestria artistică vizează înainte de toate izbutirea, nu mesajul. Împlinire? Acesta este răspunsul.
 
R.P.: În urmă cu câţiva ani, Grigore Buşoi vă numea "vârf al culturii româneşti". Sunteţi poet, eseist, traducător din lirica italiană şi franceză, istoriograf. Deşi extrem de exigent cu foaia încredinţată tiparului, aţi publicat 40 de cărţi. Care vă este cea mai apropiată de suflet şi de ce?
C.D.Z.: Sunt tatăl iubitor al tuturor fetelor mele, vreau să spun al cărţilor pe care le-am scris. Ele sunt felurite. Cea mai frumoasă mă uită, seducându-i pe alţii; cea nu prea frumoasă e inteligentă; cea nu prea înzestrată cu graţie e grea de erudiţie ş.a.m.d. Aşa că am, pentru fiecare, motiv să le iubesc. Dar pot oare să fac expunere de motive în iubire?! Le iubesc pe toate fiindcă le iubesc! Însă, ca-n orice familie, cea mică este, în mod firesc, cea mai iubită. Ultima carte pe care am publicat-o la Humanitas, în ediţie bilingvă, este Tommaso Campanella, Poezia filozofică. În momentul de faţă mai aştept naşterea câtorva mari iubiri!
 
R.P.: Nu mă pot sustrage întrebării prin care închid spaţiul interviului, deschizând o fereastră: ce proiecte literare aveţi?
C.D.Z.: La 72 de ani împliniţi, proiectele trebuie privite cu prudenţă şi sub beneficiu de inventar. Dar am proiecte! Până una-alta, cărţile aflate sub tipar se cuvine să fie socotite şi ele, atâta vreme cât n-au ajuns în librării, tot proiecte. Aşadar, stau să apară: Distinguo, eseuri; Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, şi începuturile carierei pariziene ale lui George Enescu, o cercetare de 800 de pagini; Doctorul Alexandru Brăescu, creator al învăţământului universitar de psihiatrie din Moldova. Contribuţii documentare; Alexandru Tzigara-Samurcaş, Memorii, volumul IV, ediţie critică. Acestora trebuie să le adaug reeditarea celor două volume ale Sonetului italian în Evul mediu şi în Renaştere, ediţie revizuită, bilingvă de data aceasta, ce stă să apară la Humanitas.
 
Proiecte propriu-zise? Un volum de poezii, unul de proză apoftegmatică şi altul de eseuri. Dar mai ales, o carte de amintiri din copilărie, pe care vreau s-o intitulez Dada & Dada! O inutilitate pulsatilă, produs al distilării unui trecut ce nu poate fi repetat, oferit unui viitor care nu va avea nevoie de el.

(Medic Ro, IV, 37, pp. 88-90, septembrie 2007)

Interviu preluat din volumul Rămânerea trecerii, Spandugino, 2011

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer