Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Tinereţea se pierde, dar nu îmbătrâneşte...


Grigore Buşoi, un interviu cu C.D. Zeletin

14.07.2017
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Grigore Buşoi: Stimate domnule Profesor, aş vrea să prefaţăm recenzia la mirifica dumneavoastră întreprindere cărturărească şi scriitoricească, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007, 850 de pagini, cu un scurt popas lângă fântâna spiritualităţii din care să scoatem câteva găleţi de apă vie. Vă rog să acceptaţi ca dialogul nostru intelectual să se desfăşoare sub titlul: Tinereţea se pierde, dar nu îmbătrâneşte..., un axis de viaţă lungă pentru poporul nostru. Recent aţi fost nominalizat printre magnificii culturii româneşti contemporane la prima ediţie a Premiilor Naţionale pentru Arte, categoria Cercetări în domeniul artelor, unde a ieşit câştigător muzicologul Viorel Cosma. Puteaţi fi la fel de bine nominalizat la secţia Literatură. Din păcate, la noi, polivalenţa, interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea nu sunt apreciate. În competiţia valorilor ar trebui însă să se aibă în vedere şi alte domenii ale creaţiei, inclusiv creaţia medicală. Este totuşi un fapt îmbucurător că prin Premiile Naţionale pentru Arte, atribuite de Ministerul Culturii şi Cultelor, se reînnoadă tradiţia preţuirii creaţiei şi valorilor autohtone.
 
Personal, am avut câteva nedumeriri şi chiar surprize. În Lexiconul muzicienilor români nu am găsit-o pe Elena Bibescu, iar haloul evenimentului omagial nu a fost marcat corespunzător (am în vedere locul atribuirii premiilor: Ateneul Român, şi ziua: 21 mai 2008, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena). Mă aşteptam ca persoanele din fruntea listelor să ne vorbească despre relaţia premiaţi/premianţi. Cum comentaţi afirmaţiile mele?
C.D. Zeletin: Volumul meu, care e departe de a fi dominat de eclectism, corespunde cum nu se poate mai bine denominaţiei şi exigenţelor premiului: Cercetări în domeniul artelor. În consecinţă, el cuprinde o vastă cercetare, în bună măsură inedită. Însuşi contracandidatul meu, premiatul, eminent muzicolog şi vechi prieten, domnul Viorel Cosma, recunoaşte acest lucru scriind despre cartea mea: "Cantitatea de material inedit pentru orice intelectual de înaltă cultură este covârşitoare..."; "Departe de a fi doar monografia unei excepţionale artiste de sorginte nobiliară, exegeza autorului este în realitate un "stup de miere" pentru istoriografii culturii româneşti din secolul al XIX-lea, o carte ce deschide un front arheologic în istoria muzicii noastre şi în enescologia naţională şi universală. Dispunând de o acribie de cercetător înnăscut, C. D. Zeletin a investigat şi a publicat de-a lungul unui sfert de veac, studii şi capitole dintr-o temă extrem de generoasă, finalizând-o abia în 2007 prin volumul consacrat de fapt nu unei personalităţi, ci unei întregi epoci din cultura noastră naţională. Abia de azi înainte se va scrie mult despre Elena Bibescu, despre pianistica românească din secolul al XIX-lea..." (Destinul tragic al unei prinţese-pianiste. O exegeză istorico-literară monumentală a dinastiei Bibeştilor, Jurnalul literar, XIX, 1-4, p. 2, 2008).
 
Că putea fi nominalizată şi pentru premiul de literatură, cum spuneţi, este exact, deoarece, în structurile intricate ale cărţii, cititorul dă peste eseuri, portrete psihologice, elemente de proză satirică, elemente de proză apoftegmatică, poezie, traducere de poezie etc., totul absorbit într-o canava istoriografică şi muzicologică. Iar autorul - cred că e vădit - nu uită niciodată măiestria artistică.
 
Într-adevăr, nu aţi găsit-o pe Elena Bibescu în Lexiconul muzicienilor români, probabil prima lui ediţie; Viorel Cosma însă îi rezervă articolul cuvenit în volumul Interpreţi din România, vol. I, Editura Galaxia, Bucureşti, 1996, pp. 74-75. Sunt fericit că, în sărăcia de documente iconografice în subiect, i-am oferit fotografia principesei Elena Bibescu, pe care a publicat-o aici.
 
Împreună cu soţul ei, principele poet Alexandru Bibescu, marea pianistă a avut un rol fundamental în istoria înălţării Ateneului Român. Ea, fiindcă l-a ilustrat cu o artă pianistică de excepţie, el, fiindcă l-a îndreptat pe arhitectul francez Albert Galeron, prieten şi frate spiritual, spre România, unde a ridicat minunea de arhitectură a Ateneului. Aşa că nominalizarea cărţii mele şi proiectarea chipului principesei pe ecranul uriaş de pe scena Ateneului, scenă unde, încă de la inaugurare, au răsturnat acordurile artei sale interpretative, capătă o semnificaţie fatidică. Nu numai că evenimentul se petrecea de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, dar subiectul cărţii privea o Elenă, în timp ce autorul ei se numea Constantin!... Coincidenţele, prea coincidenţe, transgresează spaţiul fizic unde s-au produs...
 
G.B.: Vreau, ca iubitor de istorie naţională şi ca om al breslei, să-mi exprim bucuria din perspectiva medicinii româneşti pentru faptul că dumneavoastră, Cu Destoinic Zel, aţi transformat pseudonimul în renume.
 
Pentru a vă aşeza în epocă lucrarea, aş vrea mai întâi să mergem la izvoare.
 
Continuitatea românească în vatra străbună are trei rădăcini importante: elementul trac (daco-geţii), latinitatea şi ortodoxia. Prima rădăcină aş dori să o susţin printr-o secvenţă poetică: De la Nistru pân' la Tisa/ Burebista plânsu-ni-s-a,/Din Balcani peste Carpaţi,/Daco-geţii fost-au fraţi.Ce continuare vreţi să alegeţi pentru a da rotunjime ideii?
C.D.Z.: Ideea lui Eminescu din Doina e perfect rotundă, aşa că n-am ce să-i adaug.
 
În privinţa parafrazei dumneavoastră, vreau să spun că reprezentarea spaţială a statului român nu este superpozabilă cu reprezentarea spaţiului etnogenezei românilor, care e mai vast. Dat fiind faptul că ideea de Românie statală e dominantă astăzi, ideea de spaţiu al etnogenezei româneşti trece în umbră sau chiar iese din umbră şi se dizolvă în neant. Or, în afundurile istoriei, acest spaţiu se întindea spre miazăzi, într-adevăr, până la Munţii Haemus, Balcanii de astăzi. Scăderea primului din al doilea duce imediat cu gândul la problema aromânilor, rămaşi în afară, durerea noastră preţioasă...
 
G.B.: Cunoaştem trecutul pe care eu nu-l cred bătut definitiv în cuie. Ce ne facem însă cu prezentul, unde ar trebui să acţionăm cu ştiinţă şi artă? Pentru a vă potenţa gândurile, vă propun un transfer socio-lingvistic. În România de astăzi, din păcate, dracul are o coadă împletită cu noduri şi funde. Prin ce alchimie lingvistică tatăl dracilor se numeşte Scaraoţchi, iar dracul din viaţa de toate zilele Michiduţă, Nichipercea?
C.D.Z.: Scaraoţki este Iscariotul (Iuda), servit prin filieră slavă, de asta eu l-am scris cu k. În privinţa lui Michiduţă, lingviştii îl socotesc de etimologie necunoscută. Lumea eufemizează numele Principiului Răului sau chiar i-l schimbă, pentru ca el să nu se recunoască şi să nu mai răspundă - Doamne fereşte! - la apel, căci numirea Diavolului are automat şi valoare de invocare. Propunerea mea etimologică: printre imens de multele sinonime cu care poporul îl îmbracă şi-l dezbracă, Diavolului i s-a spus în vechime, familiar, dar şi pentru a-l umili prin diminuţie, Micul. Continuând să fie supus diminutivării, în cazul nostru prin -uţă, şi după epenteza lui d, Micul a ajuns Michiduţă, contaminându-se şi cu ki din Scaraoţki. Se non é vero... Mai greu e cu Nichipercea, variantă valahă, necunoscută în Moldova, considerat şi el de etimimologie necunoscută, dar care s-ar putea să aibă vreo legătură cu grecescul nike, biruinţă. În orice caz, dispune şi Nichipercea de acelaşi chi (ki)...
 
G.B.: Pentru a ne edifica viitorul, avem nevoie de repere în toate domeniile vieţii sociale. În literatură, spre exemplu, eu simt nevoia ordonării unor capitole esenţiale. Am în vedere o listă cu primii 10 scriitori români. În opinia mea, ei ar fi: Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Ion Luca Caragiale, George Bacovia, Octavian Goga, Liviu Rebreanu. Deşi ne aflăm sub imperiul subiectivismului, care sunt preferinţele dumneavoastră?
C.D.Z.: Subscriu ierarhizării dumneavoastră. Totuşi, deşi am o mare admiraţie pentru Alexandru Macedonski şi pentru George Călinescu, eu nu i-aş trece în această decascală valorică şi iată pentru ce: Alexandru Macedonski rămâne un mare poet, însă poet antologic, prin câteva capodopere lirice. Anvergura lui s-a erodat, deoarece modernizarea literaturii, în care argumentul Macedonski îşi afla pe vremea lui un reazem, s-a săvârşit trecându-se peste el. Nu a existat o "macedonskizare" ori un "epigonism macedonskian". El a perforat planul conştiinţei artistice, nu s-a întins pe suprafaţa lui. Nu a cuprins mai nimic. Cu tot meritul introducerii simbolismului în literatura noastră, astăzi nu-i putem găsi cel mai mare merit lui Macedonski: valul simbolismului tot venea, ca un tzunami regenerator! În privinţa lui George Călinescu, măreţia lui nu stă în creaţia beletristică (poezie, roman, teatru), ci în critica ei, mai ales, în eseistica literară, în construcţia de idei, ceea ce e altceva. I-aş introduce mai curând pe Ion Creangă şi pe George Coşbuc: ne reprezintă mai mult. Termin tânguindu-mă pentru rămânerea lui Ion Barbu în afara decascalei... Insuportabilele clasificări...
 
G.B.: Aş dori să vă referiţi în continuare şi la scriitorii medici pe care îi găsim sub verdele argintat al florii de colţ. Aş avea în vedere trei medici scriitori olteni:Victor Papilian, Vintilă Ciocâlteu şi Ion Biberi. După cum ştiţi, sunt oltean.
C.D.Z.: Despre tustrei am mai vorbit împreună, dacă nu mă înşel. Sunt figuri de cea mai mare importanţă pentru literatura scriitorilor medici. Toţi trei au avut talent şi au fost foarte cultivaţi, toţi trei au scris literatură beletristică. Distribuţia talentului în aria exprimării scrise a fost însă, la fiecare, alta. Din acest punct de vedere, pe Victor Papilian îl caracterizează extensia, cu toate darurile, în suprafaţă; pe Vintilă Ciocâlteu - suprafaţă mică de extensie şi intensitate mare în percuţia adâncimii; pe Ion Biberi - disiparea unei vâne înnăscute, nu atât de puternice, în construcţii cărturăreşti de mare elocvenţă şi însemnătate. Cel mai oltean dintre ei rămâne Vintilă Ciocâlteu, urmat de Victor Papilian, iar acesta de Ion Biberi. Citită de la coadă la cap, înşirarea aceasta realizează scala spiritului lor europeist: Ion Biberi este cel dintâi în această privinţă.
 
G.B.: Intimii vă numesc Dada (frumos şi interesant apelativ!). Aş fi ispitit să-l cobor din graiul strămoşilor daci. Cum îl comentaţi?
C.D.Z.: Coborârea spre noi a lui da a început mult mai înainte.
 
Am scris şi voi mai scrie despre acest apelativ deschis, luminos şi neobişnuit. El a fost şi a rămas, încă din vremi arhaice, un nume bărbătesc. Mai spre noi, şi foarte rar, l-au împrumutat şi femeile, însă, pentru cine simte şi gândeşte bine împlântat în cunoaşterea istorică, el pare, în cazul lor, glas de găină care cântă cocoşeşte! În volumul meu de eseuri Gaură-n cer, Editura Athena, Bucureşti, 1997, îi rezerv un eseu, Dada, sau întâmplătorul determinat, în care mă opresc la anumite coincidenţe surprinzătoare legate de acest apelativ. Prietenul meu mai vârstnic, poetul de limbă română şi franceză Grigore Sălceanu (1901-1980), aproape mă soma să mi-l aleg de pseudonim: îl opunea lui Zeletin, în care vedea o structură fonică închisă, opusă deschiderii lui Dada, şi nu-ştiu-ce sonoritate... ţigănească! Sper să obţineţi un răspuns mai bogat la această întrebare când va apărea volumul meu intitulat Dada & Dada. Amintiri din copilărie, pe care însă abia am început să-l scriu. Şi scriu încet...
 
Până una-alta, reţineţi, vă rog, două chestiuni. Prima. Rădăcina lexicală da este sanscrită, însemnând a da, a da un lucru, dar şi a da încuviinţare. Din ea curg deopotrivă da al limbilor slave şi da al nostru. Filologilor le-a fost însă mai la îndemână să-l tragă din da al neamurilor slave (bulgari, ruşi, sârbocroaţi). A doua. Da exprimă principiul Afirmaţiei, atât de studiat de filozofia germană; Weltbejahen (afirmarea lumii), în opoziţie cu Weltverneinen (negarea lumii). În urmă cu vreo 50 de ani, le descopeream pe amândouă notate în creion de George Coşbuc lângă Trionfo d'Amore (Weltbejahen) şi Trionfo della Morte (Weltverneinen) ale lui Francesco Petrarca, dintr-o ediţie tip diamant a Canţonierului. Aşadar, da rămâne primum movens al apolinicului, al luminii, al edificării lumii, al scăderii entropiei, adică al începutului de ordonare a Haosului primar.
 
G.B.: Un element de referinţă al plaiului mioritic este reprezentat de coastă. Plecând de la ea, l-aş numi costaş pe omul plaiului mioritic. Cum este în prezent văzut spaţiul mioritic?
C.D.Z.: O serie de noţiuni, şi de categorii ce ar trebui să rămână sacre pentru neamul românesc sunt astăzi victime ale luării în deriziune de către românii înşişi. Este un semn al lipsei de sfinţenie şi al inculturii. Printre cele dintâi victime se află chiar plaiul mioritic! Inteligenţa tinerilor nu mai este interesată întâi şi întâi de cultură. Nici vorbă să simtă vreo aderenţă la valoarea românească şi, după caz, s-o respecte ori s-o venereze. Această pătură socială nu-şi găseşte alt cal de bătaie decât entităţile sacre ale existenţei româneşti. Raliindu-se, cu voie sau fără voie, culturii reziduurilor comuniste ale vârstnicilor, cărora le fac, în felul acesta, jocul, această sumă de capete impersonale se decojeşte de atribute morale, nu se mai vrea păstrătoarea întregului pe care îl constituie românitatea, se extrapolează oricărei seriozităţi comportamentale, ţinându-se departe de datoria faţă de ţară. Această parte din tineret confundă sensul direcţionat al libertăţii cu distribuţia aleatoare a particulelor agitaţiei browniene. Cuvântul ideal le-a dispărut din vocabular şi trăiesc vegetativ. Ceea ce este însă şi mai grav e faptul că îşi pun inteligenţa în solda vegetativului. Au o indiferenţă care te cutremură, însă există altceva şi mai grav decât nepăsarea: faptul de a nu voi să ştie nimic, deci sunt aserviţi acelui Weltverneinen pe care îl aminteam în răspunsul precedent. Prin tot ce fac şi nu fac, ei se opun dicteului universal al zidirii, ba mai mult, merg împotriva sensului, săvârşind implicit o lucrare diabolică. Îşi satisfac nevoia de râs întorcând-o asupra entităţilor grave, dacă nu sacre, ale axiologiei româneşti. În fond, e o autoderiziune, a autopersiflare, este băşcălia în sine, prin care se neagă pe ei înşişi, renunţând astfel - culmea paradoxului! - chiar la dreptul lor de autoironie. Eu simt, destul de aproape, sumbrul pas de marş al unei autodistrugeri grave. Mai percep în psihologia lor o iritare confuză ce le-o trezeşte dramul de divinitate din valorile româneşti, care arată că, prin el, biet neamul nostru a auzit vocile Absolutului. Îmi vine în minte, iar şi iar, versul lui Eminescu:
 
Îndrăznesc ca să rostească pân'şi numele tău.... ţară!
Există, aşadar pentru această rostire un drept.
Este evident faptul că eu vorbesc despre pângărire...
 
Despre coastă? Ea întreţine o viziune edenică a unor realităţi de la ţară, care există, dar sunt debranşate.
 
Ară plugul sus pe coastă,
Plug cu patru boi,
Nici o viaţă nu-i frumoasă
Ca în sat la noi.
 
Coasta e implicată în structura fundamentală a ritmului deal/vale ce stă la baza filozofiei lui Blaga despre spaţiul mioritic. Ochii săteanului se odihnesc pe ea.
Primăvară, sora noastră
Suflă neaua de pe coastă!
 
Problema, după mine, e alta. În teoria spaţiului mioritic, Blaga, legănat de ritmul polimorf şi subtil al succesiunii deal/vale, nesocoteşte absolutul şesului şi absolutul muntelui, amândouă prezente în ţara noastră. Descoperirea târzie a primului i-a tras, de altfel, şi o sperietură (a se vedea misterioasa "călătorie a lui Blaga la Brăila", spre a-l întâlni pe propriul lui exeget, Vasile Băncilă, despre care se aflase că elaborează o... teorie a spaţialităţii Bărăganului), după cum piscurile montane, indicând - prin direcţie - absolutul dumnezeirii, rămâneau totuşi în afara "molcomiei" româneşti, în care ne mirăm cum de se regăsea superbia lui Blaga.
 
Coasta este elementul ce se separă din întregul topografiei, e debutul intimităţii pe care ne-o asigură configuraţia scoarţei terestre. Este oblicul, cu valoare de aurea mediocritas a unui teren, adică ideala poziţie de mijloc între orizontalul ce adoarme şi verticalul ce înspăimântă. Coasta întreţine, prin horbota viilor, grădinilor şi ogoarelor, confortul sufletesc al săteanului, care le vede perfect, aşa cum acasă, îşi vede privirea în oglinda rezemată, atât pe perete cât şi pe masă, tot oblic.
 Bucureşti, 9 iulie 2008, Revista medicală română, LX, 2, 2008,pp. 122-12

Interviu din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer