Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întâmplări despre niciodată (II)


Teodora Gheorghe

30.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
III.

N-am mai ieşit din casă trei zile şi mi-am petrecut nopţile holbându-mă la desenele din covor. O dată mi s-a părut că disting în ţesătura lui un egiptean care călăreşte un porc. Am chicotit, impresionată. Părinţii mei au remarcat semnele oboselii croindu-şi poteci în pielea mea. Nu m-au iscodit prea mult; considerau că eu trebuie să fac primul pas şi să mă destăinui. N-am făcut-o. A patra zi m-am uitat în oglindă şi mi-am studiat cearcănele. Nu mai semănam cu mine. Mă micşoram, alunecam în întunericul propriului corp ca într-o peşteră umedă. În loc de cap îmi răsărise o cărămidă. Din ea s-a înălţat Palatul Luigi Cazzavillan. Îl uram pe W. pentru aroganţa pe care o plantase în mine şi care-şi împlântase rădăcinile în carnea mea. Voiam să-i dovedesc superioritatea mea. L-am urât înverşunat şi am decis să mă răzbun. Mi-am cumpărat o agendă şi m-am apucat să scriu. Am umplut pagini întregi de gânduri, unele discrete şi romantice, altele grotesc de banale sau nedorit de intime. Mi-am dezbrăcat sufletul. Într-o lună, am deşertat tot conţinutul minţii mele şi am umplut cu el foile jurnalului siluit de febra mea confesională. În scrisoarea pe care am ascuns-o pe un pervaz, sub o piatră subţire, am inclus doar o mică parte din aceste gânduri. Nu m-am semnat.

La ce se gândeşte oare melcul care traversează drumul? Ploaia a încetat, iar el se aventurează în ultima sa călătorie pe asfalt. Undeva, pe la jumătatea drumului, o umbră imensă îl acoperă. El fuge în sine însuşi şi aşteaptă tăcut. O apăsare scurtă şi călătoria se sfârşeşte. Nimeni n-ar putea spune că în grămăjoara de coji şi carne din drum a bătut cândva o inimă.

M-am îndrăgostit de un coleg de clasă, dar când vorbeşte cu mine paralizez şi mă înroşesc. Sunt penibilă. O să rămân singură.

Furtunile au ceva fascinant. Câteodată visez să mă desprind din rădăcini şi să zbor odată cu ambalajele de napolitane şi praful de pe tălpile trecătorilor, renăscând din vânt şi miros de ploaie. Cred că mi-e dor de o ploaie dezlănţuită.

Recitind
Nuntă în cer, mi-a dat prin cap că în Eliade a trăit mereu o femeie care i se încolăcea în jurul inimii, trezind în el o foame secretă de mister, ca un duh al lămpii pe care nu îl poţi materializa niciodată, oricât ai vrea.

Înainte să cumpăr o pâine îmi repet în gând ce urmează să-i spun vânzătoarei.

Uneori mă întreb ce am fost înainte de a mă naşte aici, dacă sufletul meu a început prin a fi un mănunchi incert de lumină, cu propria conştiinţă şi dorinţă de a fi... apoi a parcurs mii de călătorii, ramificându-se în milioane de individualităţi. Mă întreb de ce am ajuns aşa, aici, acum şi în câte alte lumi mai trăiesc.

Mi-e teamă de scările rulante. Am impresia că o să mă prăbuşesc şi o să-mi sparg capul. Am o sumedenie de frici. Uneori mă simt străină de corp şi o sun pe prietena mea cea mai bună ca să mă conving de faptul că vocea mea ajunge la ea. Asta îmi certifică propria mea autenticitate. M-am reîncarnat de mii de ori. Într-una din vieţi am fost un filosof care s-a sinucis din dragoste. M-am împuşcat în cap, de-asta am migrene în existenţa actuală.

Mintea mea mă sperie, e ca un carusel neobosit. Uneori am impresia că emite o mie de gânduri pe secundă. O fi de vină ascendentul meu în Fecioară, dar nu mă pot opri din gândit şi analizat.

Tasta E a obosit. De câte ori o apăs, scoate un scârţâit vag şi-mi propune să scriu lipsindu-mă de vocala E. Abia acum realizez cât de mult am solicitat-o. A-ul văd că se ţine bine, e încă tânăr. H-ul e pe val, iar X-ul petrece la un cocktail cu Y-ul. Iubesc toate literele (deşi recunosc că am o preferinţă vinovată pentru Z), dar fără E viaţa e pustie. Concluzie: îmi trebuie o tastatură nouă.

Prefer pepenele galben. E mai aromat.

Câte lucruri uităm şi câte lucruri ni se strecoară printre degete ca firele de nisip. Nu ne cunoaştem nici măcar pe noi înşine, de multe ori nu ne cunoaştem nici învelişul ăsta de carne numit corp. Abia de curând am găsit o aluniţă cuibărită pe talpa piciorului meu stâng. A fost mereu acolo, cu mine şi eu nici n-am ştiut. Paşii mei au strivit-o de atâtea ori, dar ea a rămas fidelă pielii din care s-a născut. Nu m-a întrebat niciodată: îţi folosesc la ceva? ai nevoie de mine? Pentru că aş fi răspuns, probabil: nu, am alte lucruri care mă fac unică. Acum o cunosc, acum ştiu de ea şi ceva s-a schimbat.

Azi mă enervează fericiţii. Râd mult şi îmi deranjează tristeţea
.

IV.
 
Cele două luni s-au scurs odată cu toamna care i-a mai pictat tatălui meu o cută în mijlocul frunţii. Ultimul an de liceu mă spiona din spatele unui nor. La împlinirea deadline-ului, m-am dus pe strada Temişana. Cocoţată pe un dâmb, am atins pervazul. Ceva mi-a gâdilat palma - era un plic simplu, alb. L-am deschis cu înfrigurare şi am recunoscut scrisul oblic şi deosebit de caligrafic al lui W. Mi-a dispărut ura pe care o strânsesem în mine şi în jurnal. Un individ în salopetă mi-a strigat să plec de acolo, aşa că am fugit. M-am adăpostit la umbra unui castan.

Dragă Lavinia,

Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! Am fost un dobitoc. Trebuia să intuiesc urmarea gestului meu nesăbuit. Mesajul meu a trezit în tine o chemare firească. Ai vrut să mă impresionezi ca să mă determini să-mi deconspir identitatea incertă. Din păcate, îmi ceri imposibilul. Pentru tine voi fi mereu doar W. În definitiv, nu suntem acelaşi lucru cu numele noastre. Eu sufăr de o boală grea: nu pot exista în timpul nimănui.

Am plâns citind scrisoarea ta şi... am sărutat-o. De fapt, ţi-am sărutat sufletul. M-am îndrăgostit de fricile tale, Lavinia. Sper că acest exerciţiu ţi-a dat aripi. Te-ai convins de frumuseţea sincerităţii, nu-i aşa? Să te minţi pe tine este o eroare cumplită. Eu m-am minţit ani de-a rândul că sunt un om printre oameni când de fapt eram o pală de vânt pe buzele lor veşnic pregătite să îngurgiteze sensul vieţii. Nu mai jindui după sensul lucrurilor. Nu faci decât să-l striveşti cu încorsetările minţii tale.

Mi te-am imaginat mâncând pepene galben şi citindu-l pe Eliade.

Te anunţ cu părere de rău că m-am hotărât să călătoresc în afara ţării. Vreau să vizitez locurile abandonate. E cel mai bine aşa, Lavinia. Pentru amândoi. În noiembrie o să fiu în Polonia.

Curaj! O să mă uiţi repede. W


M-am prăbuşit. În oglinda lacului semănam cu o stafie. Probabil aş fi sărit în apă ca Virginia Woolf, dacă ceva nu m-ar fi îndemnat să întorc foaia. W. era mai surprinzător decât o eclipsă de soare.

O să mă contrazic de multe ori. Nu mă asculta. Sunt nebun.

Te las pe tine să hotărăşti. Aştept scrisoarea ta în depoul Częstochowa, sub vagonul cu graffiti. Îţi voi răspunde în acelaşi loc pe 22 noiembrie.

p.s. NU încerca niciodată să mă găseşti. Dacă ne vom vedea vreodată, corespondenţa noastră va înceta pentru totdeauna
.

Ultimele rânduri erau subliniate. Deci W. mă invita să ne continuăm jocul, ridicând miza. M-am tot frământat, întrebându-mă cum aş putea pleca de una singură într-o ţară străină. Ai mei nu erau cei mai înstăriţi oameni şi nici n-ar fi fost de acord să mă lase de capul meu în toiul celui mai important an din cariera mea de elevă. În plus, nu le-aş fi putut divulga secretul meu. Mă aflam încleştată într-o dilemă nemaiîntâlnită. Aşa că am apelat la unica soluţie la îndemână într-o astfel de situaţie: am consultat un astrolog, unchiul unei prietene. Mi-a spus că tranzitul lui Jupiter mă avantaja şi m-a îndemnat să pornesc într-o călătorie iniţiatică de proporţii colosale. Trebuia să încep cât mai repede pentru că acesta era destinul meu. Undeva, în oceanul universului, plutea o steluţă pe care Creatorul mâzgălise un destin măreţ pentru mine.

În lunile ce au urmat, am inventat o minciună despre un concurs de literatură organizat de Institutul Cultural Român în colaborare cu liceul meu. Etapa finală se ţinea, chipurile, în Polonia, problema fiind că participanţii erau nevoiţi să-şi plătească transportul. Mama nu m-ar fi bănuit de o asemenea minciună. Au făcut un efort şi din puşculiţa familiei (un porcuşor simpatic) au zburat către buzunarul meu banii pentru autobuz. Cerusem mai mult ca să-mi ajungă de cazare.

Am plecat din Bucureşti la ora 7 dimineaţa într-o zi ploioasă de noiembrie. M-am înarmat cu un rucsac unde am îndesat haine groase, cărţi şi speranţa că mă voi întoarce vie acasă. Orele s-au succedat lent, ca şi când s-ar fi aşteptat politicos una pe alta să treacă strada. Autobuzul m-a părăsit în Varşovia, un oraş demn, elegant, care semăna puţin cu Sibiul. M-a copleşit o panică imensă când m-am văzut pe o stradă necunoscută, înconjurată de figuri străine. Probabil că arătam îngrozitor şi cineva mi-a surprins inima încercând să-mi iasă din piept, pentru că o doamnă îmbrăcată într-un pardesiu lila s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit în engleză:
- Are you lost?

I-am spus că eram puţin dezorientată şi voiam să ajung în Częstochowa, la un depou abandonat.
- Is anyone waiting for you there? a continuat doamna amabilă.
- Yes...
- Are you a student in History?
- No, but I am studying in order to become one
, am minţit eu.
- I can take you there. I'm an adventurer myself.

O chema Ania şi avea treizeci şi cinci de ani. Se mutase în Franţa când avea douăzeci de ani. Acolo a lucrat ca fashion designer şi l-a întâlnit pe Gaspar, bărbatul cel mai frumos de pe planetă. Din nefericire, Gaspar avea o slăbiciune pentru modelele care îmbrăcau rochiile gândite de iubita lui. După ce s-au despărţit, a părăsit ţara care o adăpostise zece ani din viaţă şi s-a stabilit în nordul Poloniei unde şi-a deschis un mic atelier de croitorie. Eu nu i-am spus prea multe despre mine. Am preferat să nu las ocazia să fie deconspirat adevăratul motiv pentru care mă îndrept spre un depou unde nu mai răsună decât fantoma îndepărtată a unui şuierat de locomotivă. Ania mi-a respectat tăcerile şi s-a rezumat să-mi povestească despre ea. Mi-am imaginat-o în Paris, în alt secol, mergând agale pe stradă cu o pălărie de soare. Frumuseţea ei nu-i însoţeşte chipul; o ţine ascunsă în cutele rochiei.
- We are here, mi-a zis într-un târziu, ridicându-şi degetele de pe volanul maşinii decapotabile.

S-a oferit să mă aştepte şi apoi să mă ducă la o pensiune ieftină din zonă, deţinută de o cunoştinţă de-a ei. I-am mulţumit călduros şi am luat cu mine rucsacul. Am avut noroc cu acea bună samariteană rătăcită într-o lume căreia nu-i mai aparţinea demult.

M-au fascinat dintotdeauna trenurile. Ador senzaţia de atemporalitate ce se desprinde din dansul roţilor pe şine, zgomotul trenului care opreşte în gară şi intimitatea tihnită a compartimentelor. Iubesc până şi trenurile părăsite. Mai ales pe ele... Şi totuşi m-am cutremurat la vederea scheletelor de fier adormite unul lângă altul, ca vrăjite de un blestem străvechi. Am murmurat o scurtă rugăciune a trenurilor, plimbându-mi palmele pe trupul lor scorojit. M-am oprit în dreptul vagonului unde nişte profanatori împroşcaseră cu spray câteva litere lăbărţate. Am scos din rucsac scrisoarea. De data asta rupsesem câteva foi dintr-o carte de bucate din tinereţea bunicii. Mirosul de carte veche se potrivea cu dragostea lui W. pentru locurile abandonate. Le-am completat cu detalii despre călătoria mea în Polonia şi despre Ania, doamna elegantă care m-a condus până la destinaţie fără să mă chestioneze ce căutam acolo. Într-un fel, mă oglindeam în ea peste două decenii - mai puţin pletele blonde şi irişii pictaţi în acuarela cerului de vară.

Am fost succintă, dar grăitoare. Am abordat modestia literară prin prisma unei sincerităţi sănătoase a relatării. I-am istorisit fricile mele legate de viitor, de examenul ce mă aştepta la graniţa dintre maturitate şi copilărie - unde încă mă situam dintr-o încăpăţânare de a creşte. Peter Pan m-ar fi primit cu siguranţă în tărâmul lui. Oricât m-am străduit, n-am reuşit să-mi sugrum dorinţa de a şti mai multe despre W. M-am mulţumit, totuşi, să abordez subiecte frugale: preferinţe gastronomice, filme cu Alain Delon, plante carnivore sau situarea ornitorincului în neamul păsărilor.

Mi-am adăpostit paginile sub o piatră pe care am însemnat-o pentru siguranţă. M-am întors la Ania. Mă aştepta boem, tolănită pe bancheta din spate. Citea un roman de aventuri.
- You're done with your research, I see.

Am încuviinţat şi Ania a pornit maşina cu un gest de actriţă de cinema. Ne-am răsfăţat amândouă frunţile cu vântul rece de toamnă. M-am ridicat în picioare în decapotabila roşie şi am strigat: Freedoooom!!! Ca în filme. Ania a râs de entuziasmul meu şi mi-a zis că semăn cu Rose din Titanic. Îmi mai lipsea un Jack care să mă deseneze goală pe canapeaua dintr-un hotel de cinci stele.

M-am cazat la o pensiune curată care avea cu trei stele mai puţin decât hotelul mai sus menţionat. Proprietara, austriacă la origine, m-a poftit într-o cameră de o persoană cu un pat îngust încadrat de două noptiere, baie şi un micuţ frigider în hol. Ania m-a îmbrăţişat şi mi-a dat numărul ei de telefon, rugându-mă să o sun dacă am vreodată nevoie de ceva. În cele două nopţi petrecute acolo m-am holbat la tavan, închipuindu-mi toate variantele de răspuns ale scrisorii lui W. În dimineaţa lui 22 am dormit, în sfârşit, un somn alb. Aşa numesc eu somnul fără vise. Mă vizitează atât de rar, ca un moş Ene ramolit. Am tresărit la auzul unui mesaj primit pe mobil. Mama voia să ştie cum e vremea în Polonia. M-am îmbrăcat rapid, fără să-i răspund. Am încuiat camera şi am gustat o napolitană, apoi am căutat în agenda telefonului numărul Aniei. L-am contemplat zece minute până să-mi fac curaj să o sun. Se pregătea să plece în oraş cu o prietenă, dar m-a asigurat că dacă mai aştept o oră, mă duce înapoi în "the place of dead trains." I-am făcut cinste cu un makowiec. Ea m-a învăţat câteva fraze în poloneză.

Am ajuns la depou seara. Aerul de noiembrie căpăta nuanţe de decembrie, înţepându-mi urechile.
- Do you want me to come with you? m-a întrebat Ania îngrijorată.

Am refuzat-o surâzător şi am pornit spre vagonul meu. M-am rătăcit puţin, dar un graffiti mi-a făcut cu ochiul la o cotitură. În locul pietrei am găsit ghemotocită o rochie crem de mătase, cu linie simplă, exact cum se purtau prin anii 1920. Era pe dos, aşa că am întors-o. Am rămas uimită - era împodobită cu zeci de rânduri scrise atent cu cerneală sau acuarelă (nu mi-am dat seama). O adevărată operă de artă! Sub decolteul zgârcit am distins în lumina amurgului două cuvinte: Dragă Lavinia. Scrisoarea lui W. şerpuia senzual pe umeri, în dreptul sânilor, pe şolduri, în talie, pe genunchi. Sfida cusăturile, forma, ţesătura, culoarea. Am strâns rochia la piept, apoi am îndesat-o în rucsac. Abia a încăput. Mi s-a părut că am auzit-o suspinând. Noaptea ameninţa să se pogoare asupra vagoanelor stinghere, aşa că m-am grăbit la maşina Aniei. Pe drum am aţipit ascultând Beatles la radio.

În camera mea am citit-o de o sută de ori, mângâind cu unghiile cutele mătăsii. Cuvintele lui W. se transformaseră într-un râu de înţelepciune. Părea un copil bătrân în căutarea unor adevăruri pe care ceilalţi le găsesc insipide, sau nici măcar adevăruri. Răspunsurile lui se legau de întrebările mele printr-un cordon ombilical care se prelungea spre o nirvana numai a noastră. La marginea rochiei, spre tiv, legătura a devenit intensă, pătrunzătoare; semăna cu o declaraţie de iubire rostită de doi amanţi. Un nou cuvânt s-a insinuat în gândurile mele: noi. W. l-a pictat de trei ori în ultimele paragrafe. În acele trei litere a cuprins cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată (în afară de zâmbetul lui R.): îmi dăruia un timp în care încăpeam amândoi.

Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de W.


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer