Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întâmplări despre niciodată (III)


Teodora Gheorghe

07.10.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
V.

Nu ştii unde te poartă destinul, îmi zicea mereu tata. Al meu m-a dus în oraşe îndepărtate, în clădiri gigant, printre ruine medievale, pe malul fluviilor învolburate, în temple de rugăciune, pe căi ferate, în deşert, în păduri tropicale, în apropierea târgurilor, în preajma animalelor sălbatice, în peşteri şi pe crestele munţilor. Oriunde m-a chemat W. Firea mea timidă şi blândă mi-a deschis multe uşi, în ciuda aşteptărilor. Întotdeauna s-a găsit cineva care să mă împrumute cu bani sau care să mă găzduiască. Pe mulţi dintre îngerii mei pământeni i-am întâlnit în perioada facultăţii, însă mereu am bănuit că W. mi-a pus o vorbă bună din spatele cortinei, având grijă să-i descopăr surprizele. Am trăit aventuri incredibile, mai ceva ca eroii lui Jules Verne. M-am împrietenit cu un preot hindus şi am luat cina cu un deputat argentinian. Am admirat priveliştea Parisului din Turnul Eiffel în compania unui fost hoţ de bijuterii şi am salvat de la moarte un pui de urs. Le-am povestit mereu alor mei păţaniile mele, inventând de fiecare dată un pretext legat de serviciu sau de întrajutorarea unor persoane nevoiaşe. Sora mea a mirosit ceva, dar a preferat să-şi ţină suspiciunile pentru ea, strecurându-mi din când în când câte o aluzie: "Te duci la iubitul tău din Mexic, ştiu eu..."

Am păstrat toate scrisorile lui W., precum şi fotografiile care îmi amintesc de ele, într-un cufăr pe care l-am zăvorât cu cheia. Uneori îmi lipesc obrazul de câte una din ele. O sărut prelung, ca şi când aş încerca să-l sorb pe W. din literele moarte. Când nu le recitesc, le visez. Îmi apar pe imensul perete al unei expoziţii, în ordinea în care au fost găsite. Cele mai dragi mie sunt înrămate şi conţin o legendă.


Scrisoare primită în Gara Canfranc, Spania; realizată pe 90 de petale de trandafir

Uneori am impresia că m-am născut din spuma mării şi acolo o să mă întorc după ce mor. Tu m-ai însoţit la începutul creaţiei sub forma unei alge care îmi cresta consistenţa. Am făcut dragoste la nivel microscopic. Din împreunarea noastră s-a format o plajă şi apoi un continent de oameni tropicali. Dar lumea a uitat de marea din care a evoluat. Am secat, iar tu te-ai uscat. Iubirea noastră a fost condamnată să se împrăştie în univers până când cineva sau ceva va hotărî să ne nască din nou.


Scrisoare primită în parcul de distracţii abandonat de lângă muntele Fiji, Kawaguchi, Japonia; scrisă pe 54 de baloane colorate

Nu mă laşi să nu te iubesc. Am primit fotografia ta. Eşti exact aşa cum mi te imaginam, fosforescentă - luminezi când nimeni nu se aşteaptă. Data viitoare să-mi trimiţi o fotografie cu aluniţa ta de pe talpă. Iartă-mănu-ţi pot întoarce gestul. Va trebui să închizi pleoapele şi să-mi faci portretul din cuvinte şi sunete. Poţi folosi zgomotul valurilor care se izbesc de ţărm. În felul ăsta voi arăta aşa cum îţi doreşti.

Uită-te la statuia abandonată a lui Gulliver din parc. Vezi cât e de fericit în singurătatea lui? N-are nevoie de glasuri de copii care să-l anime. Îşi aşteaptă liliputanii privind către cer. Acolo, sus, e tărâmul unde îşi desăvârşeşte călătoria - o idee pe care a împrumutat-o de la Jack. Desigur, nu e decât o iluzie (Jack era un antreprenor şmecher, priceput la vrejuri de fasole), dar atâta vreme cât crede în ea, e izbăvit. Odată am văzut o bătrână ştergându-i obrazul enorm. Probabil i se păruse că uriaşul a plâns.


Scrisoare primită în Auditoriumul Orpheum din New Bedford; concepută pe eşarfe înnodate şi aşezate de-a lungul unui întreg rând de scaune

Ştiai că auditoriumul a fost construit în aceeaşi zi în care s-a scufundat Titanicul? Pe mine m-a pus pe gânduri. Oare arhitectul şef i-a visat vreodată pe demult-uitaţii pasageri de la clasa a treia alunecând domol în apele Atlanticului, într-un şirag de trupuri zdrelite de animalele marine? Pesemne că impunătoarea clădire a fost abandonată pentru că actorii auzeau gemete răsunând din podeaua scenei.

Azi tatăl meu m-a anunţat că va pleca într-o misiune în insulele Fiji. Şi-a propus să-i înveţe pictura pe locuitorii unui trib. Strămoşii lor au fost canibali, deci oamenii vor savura cu certitudine învăţăturile pictorului matematician din România. Tata crede că arta constituie un surogat pentru puterea de convingere. Se înşală, dar mai nou mi-e imposibil să-i stârnesc interesul pentru autoconştientizare. După ce a divorţat de mama, a renunţat la cifrele lui şi s-a apucat de activităţi spirituale, sau cel puţin aşa le numeşte. O să se întoarcă în siguranţă în oraşul natal. Nu am de ce să mă tem. Ideile lui tata sunt necomestibile.

p.s. Mă bucur că te-ai împrietenit cu John. Pare un tip de treabă. Nu lăsa dragostea noastră eterică să te împiedice să-i accepţi invitaţia. Doar sunt mereu cu tine. Ieri m-am metamorfozat într-un fluture.


Scrisoare primită la moara abandonată din Sorrento; scrisă pe un bob de orez

La mulţi ani! 2 iulie 2008 W.


Scrisoare primită într-o casă părăsită din deşertul Namibia; realizată în nisip şi apoi fotografiată (219 de fotografii înşirate pe o sfoară)

Ce mai faci, oaza mea de linişte? Azi mi-a fost atât de sete, încât am zărit-o pe fata morgana dansând vals cu sultanul Mehmet. Am clipit şi te-am văzut pe tine înfăşurată într-un voal albastru, o copilă cu ochi negri ce-şi întorc capetele spre soare.

Ţi-am zis că-mi place să merg în picioarele goale noaptea pe stradă? E un sentiment sublim să-ţi alinţi tălpile cu zgrunţurii de asfalt pe care toţi ceilalţi îi tratează cu indiferenţă. Mersul trebuie trăit cu pielea. Încearcă şi tu asta, deşi picioruşele tale probabil s-ar împotrivi, obişnuite cu luxul săndăluţelor şi al pantofiorilor. M-am uitat în calendar şi azi e ziua diminutivelor.

Eu cred că deşertul e de fapt nisipul scurs din clepsidra galaxiei noastre. Ce-ai zice dacă în următoarea noastră reîncarnare ne-am întâlni în casa asta şi ne-am pecetlui iubirea printr-un ritual cu muzică celtică şi porumb aruncat în toate colţurile casei pentru noroc? Şi când ne-o veni sorocul, o să ne îngropăm în nisip şi-o să lăsăm la suprafaţă câte un deget, ca să se ştie că am fost acolo.

Politica mi se pare cel mai anost subiect. Mi-aş dori să fiu dumnezeu doar ca s-o şterg din istorie.

Cere-i profesorului F. o recomandare. Ar fi păcat să nu-ţi urmezi menirea de scriitoare. Nuvela ta despre lună e genială!


Scrisoare primită în templul Ta Prohm, Cambodgia; scrisă în sens invers pe o oglindă

Un et ivirp ătadoicin nî ădnilgo ac iş dnâc ia aerv ăs izev ep avenic oloca.

Ut itşixe nirp airporp ăţniov, ac animul. Un et asăl ătilăcăp ed aizuli iul-ue uăt nid ădnilgo, muc a tucăf Ecila. Araţ Rolinunim e tlum iam etraped iş iam epaorpa tâced ia ederc ătadoerv.


Scrisoare primită la etajul unei clădiri abandonate de pe Lipscani; imprimată pe o casetă video

Azi-noapte am visat că mă plimbam pe Lipscani într-o caleaşcă trasă de un cal negru. Eram în Bucureştiul anilor 1930. Mi-am studiat îmbrăcămintea şi am sesizat că port frac. Lângă mine, pe banchetă, se afla un joben. Am zâmbit, amuzat de schimbarea de stil a subconştientului meu. În general nemernicul mă blagosloveşte doar cu vise de-modate. Dacă subconştientul oamenilor ar avea o adresă, i-aş trimite aberaţiile mele onirice lui Jung pentru o interpretare şi lui Freud doar ca să fac mişto de el. Am ridicat jobenul... de sub el s-a rostogolit un ou. Din ou a ieşit un omuleţ; semăna cu un soldat în miniatură. L-am întrebat pe unde s-o iau spre Strada Bazaca, la târg - în vis eşti mereu pe jumătate idiot, altfel care ar mai fi farmecul? Soldăţelul mi-a strigat ceva, dar nu l-am auzit. Ceeee? am zbierat eu (cum ziceam, idiot). A doua oară am distins mesajul: "Spune-i calului tău că e negru!" Eu: "Cred că ştie şi el asta. Te întrebam de Bazaca! Soldăţelul: "Of, nimic nu pricepi." Şi a dispărut.

Ştiu că eşti o cinefilă, de-asta scrisoarea mea nr. 8 se regăseşte în micul montaj pe care tocmai l-ai vizionat. Sper că am reuşit să te mint că ai călătorit în timp, aşa cum iţi doreai. W.


Scrisoare primită în fostul azil Willard, New York; realizată în aluat de cocă

Bănuiesc că te întrebi de ce am ales un asemenea loc sumbru. Acum două zile a murit bunicul meu. În ultimii ani înnebunise. Se credea şeful unui trib, ceea ce e ciudat pentru că el a îndrăgit mereu poziţia de subaltern. Era omul din umbră pe care nici nu-l observi când îţi aduce cafeaua. A murit comandând amerindienilor să lupte vitejeşte în războiul cu bufniţele. L-am sărutat pe frunte şi i-am închis ochii - am avut impresia că am atins două pleoape de amfibian. Pielea lui căpătase o nuanţă verzuie. Am intrat în doliu, draga mea.

A vrut să te cunoască... Recunosc, a atins un punct sensibil. Şi eu aş vrea să te cunosc, să te strâng în braţe, să... dar nu se poate. Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă! W.


Scrisoare primită în Six Flags Jazzland, New Orleans; realizată pe şaizeci de căni termosensibile aşezate în cerc

Câteva curiozităţi găsite pe net:
- Unghia care creşte cel mai repede este cea de la degetul mijlociu. Cineva acolo sus a ştiut că degetul ăsta va intra în istorie. Va trebui să se înalţe deasupra tuturor ca să transmită un mesaj de profundă lipsă de respect şi dezgust. Va fi degetul înjurăturilor de pretutindeni. Va avea o apariţie chiar şi în filmul lui Cameron (când Rose i-l arată, victorioasă, detectivului Lovejoy).
- Persoanele inteligente au mai mult zinc şi cupru în compoziţia firului de păr. Cine-ar fi crezut că podoabele noastre capilare ascund două din elementele din tabelul lui Mendeleev? Zincul meu şi cuprul tău ar face o pereche bună; ar juca şah, ar bea bere brună şi ar merge împreună la cumpărături ca sa aleagă vopseaua perfectă.
- Cimpanzeii chelesc odată cu vârsta, ca şi oamenii. Odată, când am fost la bancă să depun o sumă de bani, cred că m-a servit un cimpanzeu de patruzeci şi cinci de ani. I-am văzut doar chelia, deci nu pot să fiu sigur.
- Koala este singurul animal cu amprente foarte asemănătoare cu ale oamenilor. Ce-ar fi dacă unele dintre cele mai odioase crime din istoria umanităţii au fost puse eronat pe seama lui Joseph Mumfre sau Jack Anderson Wilson, când de fapt au fost comise de un koala anarhist?
- Lipitorile au 32 de creiere. Oare vreunul din ele posedă înclinaţii artistice?
- Zilnic în lume se trimit peste 35 de miliarde de e-mailuri. Mă întreb câte mesaje scrise pe căni termosensibile se trimit în fiecare an bisect.
- O persoană are în medie 1.460 de vise în fiecare an. Mincinoşii!
- Durerea are şi ea o unitate de măsură. Aceasta se numeşte "dol". Câteodată, în aşteptarea scrisorilor tale, oftatul meu cântăreşte o mie de doli.


Scrisoare primită în Chateau Miranda, Celles, Belgia; scrisă pe hârtie creponată şi ascunsă într-o păpuşă de porţelan

Dragă Lavinia, sunt bântuit! Aseară m-am plimbat pe treptele castelului şi am crezut că te văd într-o rochie vaporoasă, ţinând în mână un felinar. Halucinaţia m-a părăsit repede pentru că mi-am dat seama că nu puteai fi tu... În ultima vreme mă simt tot mai obosit, mai matusalemic, nu ştiu ce e cu mine. Mă obsedează o idee. O să sune stupid, dar am trimis o scrisoare la Uniunea Astronomică Internaţională. Vreau să am o stea cu numele tău. Procedura e destul de complicată, dar mă bazez pe retorica mea. Luni voi avea o întrevedere cu cineva de acolo.

Habar n-am de ce, dar ceasurile cu pendulă mă sperie mai mult decât o uşă care se deschide singură noaptea. Închipuie-ţi că am petrecut cinci ore aici, dormind pe podeaua rece şi umedă, ca pielea ta după o ploaie de vară. Sau ca... dar mai bine mă opresc. Am să-ţi explorez coridoarele trupului numai când ai să-mi ceri şi asta doar la nivel eteric. W.


Scrisoare primită în Castelul Bannerman, Insula Pollepel; concepută sub forma unui goblen

Îţi mulţumesc pentru sfat! În cele din urmă, asta este ceea ce mi-am dorit cel mai mult să aud (nu sunt sarcastic). În plus, a venit de la tine, care am certitudinea că mă cunoşti mai bine ca proprii părinţi si ştiu că ai spus-o fără nicio fărâmă de subiectivitate. Mai nou, am început să mă sprijin pe valori metafizice. Mi-am zis că voi renunţa la teama de eşec (ştiai că se numeşte atichifobie?). Voi construi un loc pentru cei ca mine, o insulă a boemilor. Va fi un loc izolat şi plin de mistere. Înclinaţiile noastre citadine ne împiedică să atingem potenţialul maxim al evoluţiei noastre spirituale. La oraş oamenii nu se mai învârt în cercuri interioare; ele se rup. Da! Voi interzice accesul ipocriţilor şi căutătorilor de comori.

Nu, nu sunt multitalentat, sunt doar cameleonic. Îmbrac nuanţa mediului care nu mă acceptă, sperând că în felul ăsta voi căpăta imunitate la respingerea lui.

p.s. În micul meu eden, tu ocupi golul în care vântul nu bate.


Scrisoare primită în insula Eilean Donan, Scoţia; realizată din 2085 nasturi

Dragă Lavinia, îţi place cadoul meu? Un prieten de-al meu, scoţian, mi-a făcut cunoştinţă cu Duff, un tip foarte simpatic de la fabrica de nasturi. Are trei copii, dintre care unul cântă la pian sonata lui Beethoven. Fetiţa are buză de lup, dar ăsta e farmecul ei.

Am ales culorile tale preferate. Azi mi-am scrântit glezna pe un deluşor. Îmbătrânesc pe zi ce trece.

Să vizitezi neapărat insula, are un peisaj superb!

Îţi fac o mărturisire: când mi-ai vorbit despre întâlnirea ta cu R. după atâţia ani de la terminarea liceului, am fost gelos. Ştiu că te-am încurajat să mă uiţi şi să te întorci în lumea ta, să ai iubiţi, să mergi la petreceri, dar... nu mi-am putut stăpâni dorinţa de a-l plesni peste frizura lui de cântăreţ de rock alternativ. (N-aş face asta niciodată. Sunt un laş.)

p.s. Am început să cred că monstrul din Loch Ness e în realitate un bătrânel care îmbracă anual un costum de fiară a adâncurilor ca să fraierească turiştii. Probabil îl plătesc prost. W.


Scrisoare primită în Oraşul Scufundat din Shicheng, China; pictată pe o sută de scoici

Clişeu cronic: Dacă ai fi fost o sirenă, mi-ar fi plăcut să fiu coada ta, să te ademenesc în toate locurile interzise. Sigur, uneori ne-am fi certat pe corali şi pe alte lucruri marine, dar la lăsarea serii ne-am fi împăcat şi-am fi recitat ode în cinstea marelui Neptun.

Ai urmat nebunia mea până în adâncurile lacului Qiandao. Te-ai scufundat în abisurile mele fără să te temi pentru viaţa ta deşi până acum o lună nici nu ştiai să înoţi. Pentru asta nu pot decât să te iubesc adânc, acvatic, oceanic, infernal, pla(nc)tonic. De-acum, exist doar prin Tine.


VI.

Primăvara oamenii devin mai uşori. După ce se leapădă de hainele groase, păşesc pe asfalt ca pe nisip. Uneori se îndrăgostesc de un străin de pe stradă. Fără niciun motiv, inima le bate mai tare când privesc la ochii străinului. Inima insistă, ar vrea să-şi ia tălpăşiţa din temniţa pieptului amorezilor şi să-şi dea rendez-vous cu cealaltă inimă, nepăsătoare şi încă nostalgică după iarna care a trecut. Evident, de cele mai multe ori, este vorba despre o poveste de iubire imposibilă. Îi invadează o speranţă disperată, un fel de agăţare de ultimul tren. Şi când totul în jurul tău renaşte şi tu te simţi mort, îţi încalci promisiunile cele mai sacre.

În vila Amélie domneşte o linişte sacră. Se zvoneşte că fantoma unui pianist din timpul primului război mondial interpretează, serile, câteva acorduri la pianul Welte Mignon de lângă celebra cameră cu orgă. Dintre toate locurile abandonate unde m-am oprit, mi s-a părut cel mai distins. Singurătatea vilei se numără printre foarte puţinele singurătăţi care te invită realmente să le cunoşti. Celelalte sunt distante, îţi şoptesc să pleci de acolo şi să nu le deranjezi confortul morbid. Aici obiectele vechi sunt răsturnate într-o ordine înţeleasă, poate, doar de sertarele trase şi de soba în care cenuşa mimează focul de odinioară. Când am intrat în camera cu orgă aveam douăzeci şi şapte de ani - o vârstă compusă din două cifre dragi mie (despre 2 am vorbit deja) care, împreunate, au rezultat într-un destin frânt. Un alt paradox afurisit. Era 3 martie, cu o zi înainte de cea anunţată de W. Ultima lui scrisoare mă descumpănise puternic. Nu era prima dată când mă sfătuise să renunţ la corespondenţa noastră bizară. Schimbările şi toanele lui nu-mi erau deloc străine. Uneori ajungeam să-mi închipui că în spatele răvaşelor primite se aflau o sută de W. fără faţă şi fără nume, adunaţi într-o fabrică subterană şi comandaţi de Marele W., un automaton atemporal. De data asta însă, îmi vorbise îndelungat despre fata care vinde flori la colţul străzii şi pe care o considera de o frumuseţe surprinsă numai de tablourile lui Degas (W. a avut mereu fantezii erotice cu balerine). Am crezut că leşin citind rânduri întregi despre iubirea nedeclarată pentru acea necunoscută dezgustător de vie, care îşi permisese să intervină în visul nostru. M-am hotărât să-mi scriu propria tragedie shakespeariană, rămânând ascunsă sub scara ce se unduia către camerele de la etaj. Adevărul e că nu m-am gândit foarte mult la consecinţe. A-l vedea pe W. constituia unicul gând căruia îi îngăduiam să-mi tulbure mintea. După un deceniu, îndrăzneam să deconspir misterul. W. căpătase destulă încredere în mine încât să nu răscolească toată vila în căutarea mea. De asta eram sigură.

La ora prânzului s-a deschis o uşă într-un alt cotlon al universului. Am înlemnit. Din carapacea mea de întuneric, am auzit câţiva paşi; la început în surdină, apoi zgomotos, insinuant, de parcă ar fi bănuit ceva. Paşii adulmecau o intruziune. Am înghiţit în sec. Paşii au tăcut. Mi-am şters fruntea de sudoare cu mâna. Părul de la tâmplă îmi albise. Nu ştiu cum de mi-am dat seama; cred că albul doare în unele situaţii. Pentru o clipă, am fost tentată să îngheţ sub scară până la plecarea lui, într-o poziţie de statuie în agonie. Am renunţat repede la idee. Ajunsesem prea aproape, străbătusem un drum lung de zece ani ca să-l demasc pe bărbatul care mi-a remodelat viaţa din lutul primordial al durerii. Paşii s-au îndepărtat. Am respirat lung, ca după un urcuş epuizant pe munte. Dintr-o dată, o voce a răsunat în liniştea vilei Amélie. Am recunoscut prima strofă din poemul lui Emily Dickinson:
Because I could not stop for Death,
He kindly stopped for me;
The carriage held but just ourselves
And Immortality.

Vocea nu semăna cu niciuna auzită vreodată. Mă ispiteau uşoarele ei inflexiuni feminine şi totuşi ataşate unei neîndoielnice virilităţi. Când făcea o pauză înainte de a rosti versul următor, vocea îşi lua avânt dintr-un nimic al sunetelor atent ales pentru acea unică oră. Se întindea ca o felină, apoi îmbrăţişa cuvintele cu o înfiorătoare voluptate. Paşii s-au apropiat. De fapt, mi s-au înfipt în şira spinării şi mi-au tasat oasele. Era, bineînţeles, o iluzie, dar am tratat-o cu cea mai profundă conştientizare. Himerele merită tratate cu respect, deşi nu sunt decât imitaţii extravagante ale adevărului. În realitate, paşii au început să urce treptele scării, deasupra mea. Cu greu m-am dezlipit din ghemul de întuneric şi le-am luat urma. Timpul n-a curs niciodată mai încet ca atunci. Înaintam deosebit de lent, ca un muribund ţinut în viaţă de un ceas cusut de inimă. Nu-mi mai simţeam corpul, nici respiraţia. Am ajuns la capătul primei serii de trepte. Vocea s-a auzit din nou. Atunci am desluşit limpede:
- Lavinia mea iubită. Lavinia care citeşte. Lavinia care visează. Lavinia care îşi doreşte luna ca să şi-o prindă în păr. Lavinia căreia îi plac jocurile de cuvinte. Lavinia cu ochii negri. Lavinia cu aceleaşi ghete de şapte ani. Lavinia cu cincisprezece mii de gânduri pe minut. Lavinia în frig. Lavinia desculţă pe dig.

Vocea a amuţit într-un colţ al camerei de la etaj. Cât de miraculos suna numele meu articulat de W.! Paşii mei au înmuiat praful celui de-al doilea şir de trepte. Mă găseam, în sfârşit, în vârful scării, sus, deasupra lumii. Zburam. M-am sprijinit de peretele ce alcătuia încăperea unde expeditorul meu secret îmi recitase numele. Uşa fusese demult scoasă din ţâţâni. În încăpere se intra uşor, fantomatic. N-aveam niciun dubiu că el era acolo, dincolo de straturile de var care ne despărţeau, la doar câţiva metri; atât de aproape, încât îi puteam auzi naşterea. Am înaintat până în dreptul intrării şi am privit înăuntru cu un ochi. Restul din mine era încă umbrit. W. se aşezase în genunchi. Stătea cu spatele. Purta un palton negru şi avea părul negru, des. În dreapta lui, jos, zăcea o cutie de lemn căptuşită cu un material vişiniu. Era goală. W. s-a întors brusc, ridicându-se în picioare. Am tresărit şi pupila mi s-a mărit, căutând să pătrundă mai adânc sensul acelei imagini - un bărbat înalt, tânăr, cu figura acoperită de o mască veneţiană şi mănuşi argintii. Deci asta era! Lui W. îi era teamă să-şi dezvăluie adevărata faţă din cauza unui defect îngrozitor sau a unui accident de maşină. Era, desigur, desfigurat. Am simţit cum ard de furie şi nerăbdare. De ce nu mi-a spus? De ce n-a ştiut că l-aş fi iubit oricum, olog, ciung, cu pielea arsă, cu ochii scoşi şi înlocuiţi cu două mărgele? De ce a fost nevoie de o corespondenţă de-a lungul a mii de kilometri de păduri, oceane, nisipuri şi munţi ca să ne vorbim într-o limbă pe care oricum nu o înţelege niciunul din noi? Îi uram laşitatea şi în acelaşi timp îmi venea să mă desprind de umbra mea şi să-l îmbrăţişez până l-aş fi strivit de coastele mele. Dar minunea mea nu s-a sfârşit aşa. A fost mult mai neobişnuit de atât. W. şi-a înlăturat masca în ralanti - mă uitam la o secvenţă dintr-un film derulat cu încetinitorul.

N-aş îndrăzni nici acum să descriu din postura mea umilă de observator frumuseţea acelui chip. E ca şi cum ai încerca să încadrezi zâmbetul Mona Lisei într-o semnificaţie unică. Mulţi ani după aceea am suferit de ceea ce s-ar putea numi "sindromul simetriei absolute". Orice altă figură umană mi se părea searbădă şi chiar respingătoare în comparaţie cu trăsăturile lipsite de imperfecţiuni ale nebunului meu. W. m-a văzut şi el. Paşii lui mă adulmecaseră încă de la început. Pentru câteva secunde, ne-am situat în aceeaşi eternitate. Am produs o fisură în ea. W. a băgat scrisoarea pentru mine în cutie şi, din două mişcări, s-a postat în faţa mea, tremurând. Mi-a înfipt degetele în carnea braţelor şi m-a sărutat prelung. Apoi, fără un cuvânt, a fugit. Am alergat după el, l-am chemat, i-am cerut iertare, dar W. nu s-a mai arătat de atunci. Nici eu n-am mai călătorit. Nu voi afla ce mi-a scris în Franţa, cum nu voi afla de ce W. s-a temut să mă întâlnească. Probabil că frumuseţea lui neomenească m-ar fi ucis la un moment dat. M-aş fi trezit în pat alături de el şi perfecţiunea genelor lui m-ar fi împins la un gest necugetat.

Azi l-am scos pe W. din cufăr ca să-l citesc pentru ultima oară, sperând să-l compun din frânturile risipite în toate locurile în care am călătorit amândoi, fără să ne intersectăm vreodată, cu excepţia acelor clipe sublime şi înspăimântătoare. Cam asta fac bătrânii, rememorează. Jurnalul meu este alcătuit din W. Tot ce nu este el sunt eu pentru că cineva trebuie să-l completeze. Suntem două jumătăţi identice care nu pot forma un întreg. Dacă am face-o, ne-am pierde definitiv unul în celălalt şi am zări ochiul lui Dumnezeu. E înfricoşător să fii atât de aproape de Dumnezeu...

Iar s-a deschis fereastra singură. E răcoare afară. Pe pervaz flutură o foaie de hârtie. Mă duc să văd dacă e ceva scris pe ea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer