Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Caracatiţa


Mihaela Pascu-Oglindă

22.10.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mă asigur că pe tricoul meu verde-praz sau verde-neon sau verde-pai nu s-a aşezat nicio musculiţă, n-aş vrea să o strivesc cu mâna şi să ajung la întâlnire cu tricoul pătat, trebuie să fie impecabil. În oglindă n-am cum să mă uit, de fapt, nici nu-mi trece prin cap, nu e nimic în neregulă cu faţa mea, nu încă, fiindcă o văd prin ochii mei, când mă uit în oglindă mă văd pe mine.

Mă apropii. De la casa mea până acolo nu sunt mulţi paşi, sunt doar câteva minute de mers pe jos, aşa cum erau până la şcoală, aşa cum erau până la terenul de sport, aşa cum erau până la pădure.

Ştiu că aşteaptă deja, îmi repet în gând cuvintele, întrebările posibile, nu le anticipez pe cele imposibile şi care ajung să mă urmărească. Dar asta mult mai târziu. E acolo şi aşteaptă şi mă gândesc, încă de la distanţa aceea, chiar dacă nu foarte mare, că nu zăresc nicio emoţie. Şi e straniu să mergi să vorbeşti cu cineva care nu trădează nicio emoţie, care nu zâmbeşte, despre care ai certitudinea că nu simte nimic, dar absolut nimic pentru tine. Chiar dacă e tatăl tău.
- Bună!
- Bună! Hai să-ţi iau o prăjitură.

Nu mă întreabă dacă am mâncat, dulcele sec din cofetăria care nu mi-a plăcut niciodată nu-mi face poftă. Refuz. Nu vreau o prăjitură.
- Atunci o ciocolată.

Accept. Ciocolata mi-a plăcut dintotdeauna, e firul dulce care mă ţine aproape de cine ştiu că sunt chiar şi atunci când alte lucruri stau sub semnul întrebării. Da, îmi place ciocolata, accept.

Magazinul cu de toate, de la becuri până la detergenţi de rufe, de la bomboane vrac până la batiste de bumbac şi borcane pentru gospodine, pâine caldă şi fuste la zece lei, e luminat slab, are ferestrele murdare de când l-au construit şi gratii bine sudate de care ne agăţăm uneori când ne adunăm cu toţii să ne jucăm pe-aici. Eu nu vin des fiindcă şi el e pe-aici.

Ciocolata e o tabletă mare, dar subţire. O ţin în mâini, spun mulţumesc. Are un ambalaj colorat, de poveste. Îi răspund la întrebări. Totul merge bine. Sunt mulţumită de toate. Am tot ce îmi trebuie. La şcoală merge bine. Iau numai nouă şi zece. Îmi plac profesorii, da. Îmi place româna cel mai mult, da. Îmi place şi să desenez, da. Da, ştiu că şi el desenează. Nu, n-am văzut niciun desen făcut de el. Nu, nu vreau neapărat. Nu ştim unde să mai mergem aşa că mă opresc.

Nu m-am mai gândit de câteva minute bune la tricoul meu verde şi poate că e deja plin de musculiţe, poate că nu-mi spune nimic ca să nu mă simt prost. Dar eu mă simt deja prost şi vreau să plec. O să ne mai vedem, spune el, iar eu sunt de acord, dar nu asta-mi doresc.

Abia după câţiva zeci de metri îndrăznesc să-mi privesc tricoul. Imaculat. Şi mie care-mi fusese frică în tot timpul ăsta. Am stat cu inima în gât din cauza musculiţelor. Aş fi vrut să le număr dacă ar fi fost. Să le număr ca anii pe care el n-a ştiut să-i numere când m-a întrebat de şcoală. Greşise cu un an şi eu nu l-am iertat şi am plecat.

Ciocolata era expirată şi n-am putut s-o mănânc şi oricum de-atunci au trecut cincisprezece ani şi singurul lucru bun în toată povestea e că încă îmi place ciocolata.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer