Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Dialoguri asupra religiei naturale


David Hume, traducere de Alexandru Anghel

05.10.2016
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
David Hume
Dialoguri asupra religiei naturale & Istoria naturală a religiei
Editura Herald, 2016

Traducere din limba engleză de Alexandru Anghel


Citiţi studiul introductiv al acestei cărţi.

***
Intro

Volumul de faţă cuprinde două texte fundamentale din opera marelui filosof scoţian: Dialoguri asupra religiei naturale - unde Hume pune în discuţie mai multe argumente filosofice importante în favoarea existenţei lui Dumnezeu, printre care argumentul teleologic şi cel cosmologic - şi Istoria naturală a religiei, în care cercetează originea credinţei şi apoi urmăreşte dezvoltarea acesteia de la politeism la monoteismul dogmatic. Reunite, aceste două opere constituie cea mai zguduitoare critică la adresa argumentelor şi dogmelor religioase întreprinsă vreodată de un filosof. Relevanţă acestor două texte în dezbaterile actuale din domeniul filosofiei şi antropologiei moderne sunt o mărturie a influenţei şi fertilităţii gândirii unui autor care a scris un capitol important din cercetarea şi înţelegerea religiei că fenomen natural.

Dialoguri asupra religiei naturale

Pamphilius către Hermippus

1. S-a spus, dragul meu Hermippus, că, deşi vechii filosofi îşi exprimau majoritatea învăţăturilor sub forma dialogului, această metodă de compoziţie a fost puţin practicată în epocile de mai târziu şi rareori a avut succes în mâinile celor care au încercat-o. Într-adevăr, argumentul precis şi riguros, aşa cum se aşteaptă să fie acum cercetările filosofice, îl cufundă, desigur, pe om în stilul de prezentare metodică şi didactică în care acesta poate să explice imediat şi fără pregătire unde bate; iar de aici începe să deducă fără întrerupere dovezile pe care acest punct se bazează. A exprima un sistem sub formă de conversaţie rareori pare ceva firesc; şi în timp ce autorul de dialoguri, prin distanţarea de stilul direct al compoziţiei, doreşte să ofere o atmosferă mai liberă execuţiei sale şi să evite aparenţa de autor şi cititor, acesta poate să se lovească de un inconvenient şi mai mare şi să transmită imaginea de pedagog şi elev. Dar dacă doreşte să evite acest lucru formulând disputa în spiritul firesc al bunei tovărăşii, introducând o varietate de subiecte şi păstrând un echilibru potrivit între vorbitori, acesta pierde deseori atât de mult timp cu pregătiri şi tranziţii, încât, în ciuda tuturor acestor frumuseţi ale dialogului, cititorul nu va avea întocmai impresia că ordinea, concizia şi precizia care s-au pierdut sunt recuperate.

2. Totuşi, există unele subiecte pentru care forma dialogului este în mod special potrivită şi preferabilă, faţă de metoda simplă şi directă de compoziţie.

3. Orice punct al doctrinei care este atât de evident încât abia dacă poate fi pus în discuţie, dar totodată atât de important încât nu poate fi de prea multe ori inculcat, pare să necesite o astfel de metodă de abordare; unde noutatea procedeului ar putea să compenseze platitudinea subiectului; unde caracterul viu al conversaţiei ar putea să impună preceptul; şi unde varietatea de perspective, prezentate prin diferite personaje şi caractere, ar putea să nu pară nici plictisitoare şi nici redundantă.

4. Pe de altă parte, orice problemă de filosofie care este atât de obscură şi incertă încât raţiunea umană nu poate atinge, în privinţa ei, nicio determinare fixă, dacă ar fi să fie tratată în vreun fel, pare să ne conducă în mod firesc către stilul dialogului şi conversaţiei. Oamenii rezonabili pot să aibă opinii diferite acolo unde nimeni nu poate avea o certitudine rezonabilă; opiniile contrare, chiar şi fără a se ajunge la vreo decizie, prilejuiesc momente plăcute; iar dacă subiectul este neobişnuit şi interesant, cartea ne introduce într-un fel anume în tovărăşie şi uneşte cele mai mari şi mai pure două plăceri ale vieţii omului: încântarea oferită de studiu şi de societate.

5. Din fericire, aceste circumstanţe se găsesc în subiectul religiei naturale. Este oare vreun adevăr mai cert şi mai evident decât existenţa lui Dumnezeu, pe care veacurile cele mai ignorante au recunoscut-o şi pentru care cele mai înalte genii au căutat cu râvnă să aducă noi dovezi şi argumente? Există oare vreun adevăr mai important decât acesta, care reprezintă temelia tuturor nădejdilor noastre, fundamentul cel mai sigur al moralităţii, sprijinul cel mai ferm al societăţii şi singurul principiu care nu ar trebui să lipsească niciun moment din gândurile şi meditaţiile noastre? Dar discutând acest adevăr evident şi important, ce întrebări obscure vor apărea despre natura acelei fiinţe divine, despre atributele sale, despre poruncile sale, despre planul providenţei sale? Acestea au fost întotdeauna subiect de dispută între oameni: raţiunea umană nu a atins nicio judecată certă în privinţa acestora. Dar acestea sunt subiecte atât de interesante, încât nu ne putem abţine să le cercetăm, deşi cele mai exacte cercetări ale noastre nu au produs până acum decât îndoială, incertitudine şi contradicţii.

6. Lucrul acesta am avut în ultima vreme prilejul să-l observ în timp ce, ca de obicei, îmi petreceam o parte din timpul verii cu Cleanthes şi am fost de faţă la acele conversaţii pe care le-a purtat cu Philon şi Demea, conversaţii pe care ţi le-am relatat de curând într-o formă incompletă. Apoi mi-ai spus că ţi-a trezit atât de mult curiozitatea, încât va trebui să detaliez şi mai bine raţionamentele lor şi să înfăţişez diferitele sisteme pe care le-au expus asupra unui subiect atât de delicat precum cel al religiei naturale. Diferenţa remarcabilă dintre caracterele acestor interlocutori ţi-a crescut şi mai mult aşteptările; mai ales că ai pus în balanţă precizia filosofică a gândirii lui Cleanthes cu neglijenţa sceptică a lui Philon, pe care le-ai comparat la rândul lor cu ortodoxia rigidă şi inflexibilă a lui Demea. Din pricina tinereţii mele, am fost doar spectator al disputelor lor; iar acea curiozitate firească a tinereţii a întipărit atât de adânc în memoria mea lanţul şi corespondenţele argumentelor lor, încât nădăjduiesc că nu voi omite sau amesteca nicio parte importantă în această relatare.

Partea I

1. După ce m-am alăturat adunării pe care am găsit-o reunită în biblioteca lui Cleanthes, Demea i-a adresat acestuia complimente pentru marea grijă de care a dat dovadă în educaţia mea şi pentru statornicia şi perseverenţa cu care şi-a păstrat prieteniile. Tatăl lui Pamphilius, zise el, a fost prietenul tău apropiat; fiul este elevul tău şi poate fi considerat fiul tău adoptiv, dacă ar fi să judecăm după eforturile pe care le-ai depus în a-l instrui în toate ramurile literaturii şi ştiinţei. Şi nu mă îndoiesc că prudenţa îţi este la fel de mare precum talentul. Prin urmare, îţi voi împărtăşi o regulă pe care am respectat- o în educaţia copiilor mei, ca să aflu cât de mult se potriveşte cu practica ta. Metoda pe care o urmez în educaţia lor se bazează pe vorbele cuiva din vechime: Cei ce studiază filosofia trebuie să înceapă să înveţe mai întâi logica, apoi etica, după aceea fizica şi, în cele din urmă, natura zeilor. Această ştiinţă a teologiei naturale, fiind - potrivit spuselor sale - cea mai profundă şi mai abstractă dintre toate, cerea o judecată foarte matură pentru a fi studiată, neputând fi încredinţată decât unei minţi bogate în toate celelalte ştiinţe.

2. Ai întârziat atât de mult, zise Philon, să-ţi înveţi copiii principiile religiei? Nu există pericolul ca aceştia să neglijeze sau să respingă pe de-a-ntregul acele opinii despre care au auzit atât de puţine lucruri pe tot parcursul educaţiei lor? Amân studiul religiei naturale, răspunse Demea, doar pentru că aceasta este o ştiinţă supusă judecăţilor şi discuţiilor umane. Principala mea grijă este să li se umple mintea cu o pietate precoce; şi mai sper că, prin exemplu, voi întipări adânc în minţile lor delicate obişnuinţa de a respecta toate principiile religiei. În timp ce parcurg fiecare dintre celelalte ştiinţe, încă observ incertitudinile fiecărei părţi, disputele nesfârşite dintre oameni, obscuritatea întregii filosofii şi concluziile ridicole la care unele dintre cele mai mari genii au ajuns pornind de la principiile raţiunii umane. Antrenându-le mintea astfel încât să se supună când trebuie şi să nu se încreadă în forţele proprii, nu mai am nicio reţinere în a le înfăţişa cele mai înalte mistere ale religiei şi nici nu mai văd un pericol din partea acestei filosofii arogante şi încrezute, care ar putea să-i facă să respingă doctrinele şi opiniile cel mai bine instituite.

3. Precauţia ta, zise Philon, de a insufla gândirii copiilor tăi o pietate timpurie este, fără îndoială, de înţeles, fiind exact ceea ce trebuie în această epocă profană şi necredincioasă. Dar lucrul pe care îl admir cel mai mult în planul tău de educaţie este modul în care obţii avantaje din aceste principii ale filosofiei şi educaţiei, care, inspirând orgoliu şi egoism, au fost în toate vremurile atât de nocive pentru principiile religiei. Este adevărat că vulgul, care nu cunoaşte ştiinţa şi cercetarea profundă, fiind martor al disputelor nesfârşite dintre savanţi, nutreşte de obicei un dispreţ total faţă de filosofie şi se agaţă cu atât mai puternic de marile principii ale teologiei, pe care le-a învăţat din copilărie. Cei care pătrund destul de puţin în studiu şi în cercetare, găsind multe aparenţe de adevăr în doctrinele cele mai noi şi mai extraordinare, nu concep nimic prea complicat pentru raţiunea umană şi, sărind cu înfumurare peste toate graniţele, profanează incintele interioare ale templului. Dar nădăjduiesc că Cleanthes va fi de acord cu mine că, după ce vom părăsi ignoranţa, care este cel mai bun leac, ne mai rămâne un resort pentru a preveni această libertate profană. Să lăsăm ca principiile lui Demea să se îmbunătăţească şi să fie cultivate; să recunoaştem în întregime neputinţa, orbirea şi îngustimea raţiunii umane; să reflectăm asupra incertitudinii şi contradicţiilor nesfârşite ale acesteia, chiar şi în problemele şi acţiunile vieţii obişnuite; să aducem la lumină erorile şi iluziile propriilor noastre simţuri, dificultăţile insurmontabile care se întâlnesc în primele principii ale tuturor sistemelor, contradicţiile care ţin de simplele idei de materie, de cauză şi efect, de întindere, de spaţiu, de timp şi de mişcare; şi, într-un cuvânt, de cantitatea lucrurilor de toate felurile, care sunt obiectul singurei ştiinţe ce are dreptul de a pretinde o oarecare certitudine şi dovadă. Când aceste subiecte sunt expuse în totalitate, aşa cum fac unii filosofi şi aproape toţi teologii, cine s-ar încumeta să aibă o încredere atât de mare în această facultate fragilă care este raţiunea încât să ţină cont de hotărârile acesteia în privinţa unor subiecte atât de înalte, de abstracte, atât de îndepărtate de experienţa şi de traiul obişnuit al vieţii? Când coerenţa părţilor unei pietre sau chiar acea alcătuire a părţilor care îi dă întindere, când aceste obiecte familiare, vreau să spun, sunt atât de inexplicabile şi implică circumstanţe atât de revoltătoare şi de contradictorii, cu ce încredinţare putem lua o hotărâre în privinţa originii lumilor sau putem trasa istoria lor din veşnicie în veşnicie?

4. În timp ce Philon pronunţa aceste cuvinte, am zărit un zâmbet pe chipurile lui Demea şi Cleanthes. Cel al lui Demea părea să sugereze o satisfacţie neîngrădită faţă de doctrinele expuse; însă trăsăturile lui Cleanthes îmi sugerau ironie, ca şi cum ar fi perceput un fel de zeflemea sau o răutate prefăcută în discursul lui Philon.

5. Aşadar, Philon, îi spuse Cleanthes, propui să zideşti credinţa religioasă pe temelia scepticismului filosofic şi consideri că, dacă certitudinea şi probarea vor fi excluse din toate celelalte domenii de cercetare, ele se vor concentra în aceste doctrine teologice şi vor căpăta acolo o forţă şi o autoritate superioare. Atunci când tovărăşia noastră se va încheia, vom afla dacă scepticismul tău este atât de general şi de sincer pe cât pretinzi; vom vedea atunci dacă vei ieşi pe uşă sau pe fereastră; şi dacă te îndoieşti cu adevărat că trupul tău este supus legilor gravitaţiei sau dacă va fi rănit de acea prăbuşire - potrivit opiniei vulgare - produsă de simţurile noastre, care sunt eronate, şi de experienţa noastră, care este şi mai eronată. Această observaţie, Demea, va folosi, cred eu, la domolirea prejudecăţilor noastre faţă de această sectă bizară a scepticilor. Dacă aceştia ar da dovadă de seriozitate, nu ar mai tulbura lumea de atâta amar de vreme cu îndoielile, sofismele şi disputele lor. Dacă au doar chef de glumă, atunci poate că sunt nişte glumeţi neinspiraţi, dar nu vor putea fi niciodată foarte periculoşi nici pentru stat, nici pentru filosofie şi nici pentru religie.

6. De fapt, Philon, continuă el, pare un lucru cert că orice om, după o reflecţie profundă asupra nenumăratelor contradicţii şi imperfecţiuni ale raţiunii, deşi ar putea să renunţe la toate credinţele şi opiniile, nu va putea să persiste în acest scepticism absolut şi nici să îl lase să transpară preţ de câteva ore în comportamentul său. Obiectele exterioare îl asaltează, pasiunile îl solicită, melancolia sa filosofică se disipează. Şi nici cea mai mare constrângere exercitată asupra temperamentului său nu va putea, în niciun moment, să păstreze slaba aparenţă de scepticism. Şi din ce motiv să-şi impună o astfel de constrângere? În această privinţă, îi va fi cu neputinţă să găsească vreodată satisfacţie în concordanţă cu principiile sale sceptice. Într-un cuvânt, nimic nu ar putea fi mai ridicol decât principiile vechilor pyrrhonieni, dacă chiar au făcut eforturi, aşa cum se susţine, să răspândească peste tot acelaşi scepticism pe care l-au învăţat din declamaţiile şcolii lor şi pe care ar fi trebuit să-l păstreze pentru ei.

7. Din acest punct de vedere, pare să existe o mare asemănare între secta stoică şi cea pyrrhoniană, cu toate că sunt veşnic adversare. Cele două secte par să fie întemeiate pe acest principiu greşit: ceea ce omul poate săvârşi uneori şi în anumite stări de spirit, poate, de asemenea, săvârşi întotdeauna şi în orice stare de spirit. Când mintea, umplută de idei stoice, este ridicată într-un entuziasm sublim al virtuţii şi este puternic lovită de un fel de simţ al onoarei sau al binelui civic, nici durerile şi nici torturile cele mai crude nu vor domina un simţământ atât de puternic al datoriei; şi este posibil ca, prin aceste mijloace, chiar să se zâmbească şi să jubileze în mijlocul chinurilor. Dacă uneori lucrurile s-ar prezenta astfel în fapte şi în realitate, un filosof, în şcoala şi chiar în cămara sa, ar putea cu atât mai mult să se înalţe la un astfel de entuziasm şi să păstreze în imaginaţie cea mai puternică durere sau cel mai dezastruos eveniment pe care-l poate concepe. Dar cum ar putea menţine el acest entuziasm? Mintea sa are tendinţa să se relaxeze şi nu poate fi rechemată după bunul plac. Preocupările îl distrag; nenorocirile îl lovesc pe nepregătite. Iar filosoful degenerează treptat, până când devine plebeu.

8. Accept comparaţia pe care ai făcut-o între stoici şi sceptici, răspunse Philon. Dar poţi observa totodată că în stoicism, deşi mintea nu poate susţine cele mai înalte avânturi ale filosofiei, chiar şi atunci când se scufundă, aceasta păstrează în continuare ceva din dispoziţia anterioară, iar efectele principiilor stoicilor se vor manifesta în viaţa zilnică şi pe tot parcursul acţiunilor sale. Vechile şcoli, în special cea a lui Zenon, au dat exemple de virtute şi constanţă care par să uimească epoca actuală.
Filosofie pe de-a-ntregul strâmbă! -
În stare - totuşi - prin plăcută vrajă,
Durerea, chinul să le-ncânte-o clipă
Cu vane, noi nădejdi, sau să-narmeze
Cu întreite zale de răbdare
Stăruitoare împietrite inimi.

Tot aşa, dacă cineva s-a obişnuit cu reflecţiile sceptice asupra incertitudinii şi limitelor raţiunii umane, acesta nu le va uita în întregime când se va concentra asupra altor subiecte; ci în toate observaţiile şi principiile sale filosofice, ca să nu spun în viaţa sa de zi cu zi, acesta va fi diferit de cei care nu şi-au format nicio opinie în acest caz sau care nu au nutrit sentimente mai binevoitoare faţă de raţiunea umană.

9. Indiferent până unde poate un om să-şi ducă propriile principii sceptice, recunosc deschis că acesta trebuie să acţioneze, să trăiască şi să vorbească la fel ca ceilalţi oameni; iar pentru acest comportament, el nu este obligat să dea vreun alt motiv decât necesitatea absolută care-l face să acţioneze astfel. Dacă acesta îşi duce vreodată speculaţiile mai departe decât îl obligă nevoia şi dacă vrea să filosofeze asupra unor subiecte ce ţin de morală sau de natură, este atras de anumite plăceri şi satisfacţii pe care le gustă prin acest tip de îndeletnicire. În plus, acesta consideră că oricine, chiar şi în viaţa zilnică, este obligat să aibă mai mult sau mai puţin din această filosofie, încât, încă din fragedă pruncie, înaintăm tot mai mult către formarea unor principii de comportament şi de gândire din ce în ce mai generale, astfel încât, pe măsură ce sfera experienţei noastre se lărgeşte şi cu cât raţiunea noastră se întăreşte, cu atât mai mult principiile noastre se generalizează şi devin mai cuprinzătoare; iar ceea ce numim filosofie nu este altceva decât o operaţie mai regulată şi mai metodică de acelaşi fel. În esenţă, a filosofa asupra unor astfel de subiecte nu diferă cu nimic de raţionarea asupra vieţii zilnice şi ne putem aştepta de la filosofia noastră dacă nu la un adevăr mai mare, atunci cel puţin la o stabilitate mai mare, datorită metodei mai exacte şi mai conştiincioase cu care aceasta lucrează.

10. Dar când ne aruncăm privirea dincolo de lucrurile omeneşti şi de proprietăţile corpurilor ce ne înconjoară, când ne purtăm speculaţiile către cele două eternităţi - cea de dinaintea şi cea de după starea actuală a lucrurilor -, către crearea şi formarea universului, către existenţa şi atributele spiritelor, către puterile şi activităţile unui unic spirit universal, fiind fără de început şi fără de sfârşit, omnipotent, omniscient, imuabil, infinit şi incomprehensibil, trebuie să ne ţinem departe chiar şi de cea mai mică tendinţă către scepticism, pentru a nu ne teme că am pătruns într-o zonă care depăşeşte facultăţile noastre. Atâta vreme cât speculaţiile noastre se limitează la comerţ, morală, politică sau literatură, facem apel în fiecare moment la simţul comun şi la experienţă, care întăresc deciziile noastre filosofice şi înlătură (cel puţin în parte) suspiciunea pe care o conservăm, pe bună dreptate, în raport cu orice raţionament prea subtil şi prea rafinat. Însă în raţionamentele teologice nu ne bucurăm de acelaşi avantaj, căci aceste raţionamente ne oferă totodată obiecte care, trebuie să recunoaştem, sunt prea mari pentru a le înţelege, iar inteligenţa noastră trebuie să se familiarizeze cu cele mai multe dintre ele. Suntem ca nişte nou-veniţi într-o ţară străină, cărora fiecare lucru li se pare bănuitor şi pe care îi pândeşte în fiecare moment pericolul de a încălca legile şi obiceiurile poporului cu care trăiesc şi comunică. Nu ştim până unde să ne încredem în metodele noastre vulgare de a raţiona pe marginea unui astfel de subiect, din moment ce nici la nivelul vieţii obişnuite şi nici în domeniul specific acestor metode nu putem să le justificăm, fiind îndrumaţi cu totul de un soi de instinct sau necesitate atunci când le folosim.

11. Toţi scepticii pretind că raţiunea, considerată în mod abstract, furnizează argumente insolubile împotriva ei înseşi şi că nu am putea niciodată să păstrăm vreo convingere sau asigurare asupra vreunui subiect, dacă raţionamentele scepticilor n-ar fi - prin rafinamentul şi subtilitatea lor atât de puternice - incapabile să contrabalanseze argumentele mult mai solide şi mai fireşti pe care le obţinem prin simţuri şi experienţă. Dar este evident că, de fiecare dată când argumentele noastre pierd acest avantaj şi o iau pe căile experienţei obişnuite, atunci principiile subtile ale scepticismului le egalează şi li se pot opune şi pot să le contrabalanseze. Ambele variante sunt egale; mintea trebuie să rămână suspendată între ele, iar aceasta este exact acea suspensie sau acel echilibru care reprezintă triumful scepticismului.

12. Dar, îi spuse Cleanthes lui Philon, în ceea ce vă priveşte pe tine şi pe toţi scepticii speculativi, observ că doctrina şi practica ta sunt tot atât de contradictorii în cele mai abstracte puncte ale teoriei, pe cât sunt în desfăşurarea vieţii zilnice. Oriunde apare câte o dovadă, tu aderi la ea, în ciuda aşa-zisului tău scepticism; şi mai observ că în secta voastră există unii la fel de hotărâţi ca aceia care îşi fac o şi mai mare profesie din certitudine şi siguranţă. De fapt, n-ar fi ridicol să respingi explicaţia newtoniană a minunatului fenomen al curcubeului fiindcă aceasta oferă o analiză amănunţită a razelor de lumină, de altfel un subiect prea abstract pentru inteligenţa umană? Şi ce ai spune cuiva care, deşi nu are nicio obiecţie împotriva argumentelor lui Copernic şi Galilei cu privire la mişcarea Pământului, le-ar respinge potrivit principiului general conform căruia aceste subiecte sunt prea măreţe şi îndepărtate pentru a fi explicate de îngusta şi înşelătoarea noastră raţiune?

***

Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer