Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Forme şi culori din comunism

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A şaptea oară-i cu noroc


Dan Recheşan

17.10.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La inspectoratul miliţiei judeţene Timiş, toţi îl ştiau pe Costică Florescu sub numele de "Florică numărul şase". Căpătase această poreclă fiindcă fusese condamnat pentru şase tentative de trecere frauduloasă a frontierei de stat, devenind o celebritate printre ceilalţi "frontierişti" din penitenciar. O ştia prea bine şi comandantul i.m.j.t. colonelul Doboşan cînd îi ordonă sergentului de serviciu să-l introducă pe inculpat.
- Te-ai întors, măi Florică! mormăi el frunzărind un dosar gros cu coperţi din carton aflat pe biroul său.
- M-am întors, să trăiţi! răspunse Florescu cu seninătatea unui copil mare, proţăpit în mijlocul încăperii.
- Situaţia ta e complicată rău, procurorul care instrumentează cazul, zice că faci parte dintr-un grup infracţional organizat şi cere pedeapsa maximă, fiindcă eşti recidivist!
- Nu-i complicată deloc, tov.colonel... aşa-i natura mea, n-am stare, cînd mă arde dorul de ducă mă iau şi plec peste graniţă! Cît despre organizare, nu'ş ce să zic, că de fiecare dată am fost singur, numai eu şi fîşia!

Doboşan îl privi cu atenţie, peste rama ochelarilor:
- Ia ridică-ţi cracii nădragilor!
"Numărul şase" se conformă dezvelindu-şi gambele slabe, încercuite deasupra gleznei de două fîşii simetrice de piele înroşită.
- De ce te-au pus în lanţuri? În dosar scrie că ai încercat să evadezi, e-adevărat?!
- Dacă aşa scrie înseamnă că-i adevărat, că nu te poţi pune cu legea, cum ar veni... dar credeţi că mie mi-e uşor? În fiecare noapte mă trezesc că aud o voce spunîndu-i limpede: "Scoală-te Florică, nu mai dormi că dormi degeaba şi treci dincolo... ce mai aştepţi?!"

Colonelul închise cu plesnet sec dosarul şi-l împinse într-un biblioraft.
- Am să cer o evaluare psihiatrică, poate scapi cu doi ani jumate!
- Dumneavoastră puteţi cere orice, că de-aia sunteţi colonel, zîmbi Florescu, dar eu după ce scap din pîrnaie tot am să-ncerc... că a şaptea oară-i cu noroc, aşa se zice!

Prima oară cînd încercase să treacă peste graniţă se întîmplase într-o vară, prin iulie. Tocmai împlinise şaisprezece ani şi fugise de la casa de copii, sătul de cîte trăise în acel aşezămînt. O luase la nimereală pe străzi ajungînd în talcioc, lîngă o piaţă agroalimentară mare. Acolo se vindeau pe sub mînă de toate: ţigări străine, brichete, reviste, blugi, încălţăminte dar şi fel de fel de fleacuri de "dincolo". Scoase un pumn de monezi din buzunar şi-i spuse unui bişniţar: "Dă-mi şi mie, nene, o ciungă, te rog!" Acesta îl privi dispreţuitor: "Băi, fraiere, asta-i chewing gum original, din occident, nu făcătură sîrbească, o dau cu treizeci de lei pachetul, eu nu vînd la bucată!"

Plecase de acolo nedumerit şi umilit, murmurînd ca o promisiune: "las' c-ajung io-n occident şi-mi cumpăr cîtă gumă vor muşchii mei!"

Tot din întîmplare ajunse în gară şi se urcase într-o cursă de navetişti. Unul din călători, un bărbat cu pîntecul umflat şi faţa foarte roşie îl întrebase:
"Măi, băiete, tu ştii unde merge trenul ăsta?"
"Nu, dar care-i problema? Bilet mi-am cumpărat, aşa că pot călători legal în ce direcţie îmi place mie!"

Burtosul îl lămuri că trenul oprea în halta Cenei, la nici cinci kilometri de frontiera iugoslavă, unde se urca în tren o patrulă de grăniceri care controla buletinele, iar pe cei fără viză de navetist îi cobora din vagoane şi-i ducea la postul de miliţie. Florescu să încăpăţînă să rămînă în tren, dar la sfatul burtosului le spuse grănicerilor că merge să-şi viziteze o mătuşă bolnavă, ba îi spuse şi numele ca să fie convingător, şi scăpă de control.

Coborî la ultima staţie şi o luă peste cîmp, atent să nu dea cuiva de bănuit. Dormi peste noapte ascuns într-o şiră de fîn, iar de cum se lumină de ziuă o luă la picior spre soare-apune. Merse el cît merse, peste mirişti şi ajunse pe malul unui canal cu apă mîloasă, mărginit de sălcii tinere şi tufe de papură. Sondă adîncimea apei cu o cracă ruptă din stufăriş, îi ajungea pînă deasupra genunchilor, şi-şi continuă drumul pînă cînd se trezi în dreptul unui gard din sîrmă ghimpată. Colacii de sîrmă fuseseră întinşi la nimereală, cu spaţii mari între stîlpi aşa că un ins mai subţirel putea să se strecoare nestingherit printre cabluri. Dincolo de gard sclipea o fîşie de nisip greblat, nu mai lată de zece metri.
"Care va să zică asta-i graniţa!" îşi zise. Trecu cu uşurinţă prin gard şi o luă fără teamă spre întinderea de nisip.

Îl prinseră cîinii, ca pe un iepure ţîşnit din tufiş, şi-l ţinură în loc pînă cînd ajunseră lîngă el grănicerii, doi tineri de cel mult douăzeci de ani, cu pistoalele mitralieră pe spinare.
"Buletin ai, bă, infractorule?" îl întrebase unul dintre ei.

Florescu scoase din buzunarul pantalonilor ferfeniţiţi de colţii ciobăneştilor alsacieni actul de identitate şi i-l întinse.
"Dă-l în mă-sa, hai să-l facem scăpat", spuse unul dintre ei după ce privi cu atenţie actul, "nu vezi că-i minor?"
"Minor-neminor, dar mie-mi suspendă lentu' major permisia dacă află c-a trecut pe tura mea!" obiectă celălalt.

Îl duseră la pichet, unde scăpă repede, după ce locotenentul de acolo îi trase o pereche zdravănă de palme şi un şut în dos. Se urcă în tren, de data asta fără bilet, fiindcă grănicerii îi luaseră ultimul leu şi întoarse în oraş. O vreme se adăposti sub un pod şi îşi agonisi pîinea ajutînd vînzătoarele din piaţă să descarce lăzile cu legume şi sacii de cartofi din camioane, primind atîţia bani cît să nu flămînzească mai mult de o zi. Ideea de a trece frontiera spre Iugoslavia nu-l părăsi. Noapte de noapte, revedea fîşia de nisip greblat şi dincolo de ea, ţara mirifică şi promiţătoare.

În toamnă, prin octombrie încercă din nou, dar nu se mai aventură pe ziuă, aşteptă să cadă întunericul. La adăpostul nopţii, se furişă peste şanţul mocirlos şi se tîrî în coate şi genunchi, cu o lanternă mică atîrnată de gît, atent la orice zgomot pe care-l percepea, pînă la gardul cu sîrmă ghimpată. Cînd lătratul cîinilor se îndepărtă, stinse lanterna şi se ridică. Întunericul era atît de des că trebui să înainteze cu mîinile întinse, ca să nu dea peste un obstacol. Patul pistolului mitralieră îl izbi pe neaşteptate în stomac, apoi în timp ce zăcea ghemuit de durere pe pămînt îl loviră şi bocancii grănicerului în coaste. După ce se săturară să-l lovească, aceştia îl tîrîră spre acelaşi pichet unde fusese dus şi ultima oară. De data asta îl interogă un plutonier scund şi chelios, cu faţa zbîrcită ca un pantof vechi.
"Băi, guguştiucule, ce credeai tu, că dacă-i noapte şi frig, noi ni-s fraieri, nu ieşim să patrulăm?"

Nu-i răspunse aşteptînd perechea de palme, dar celălalt nu-l lovi, ci continuă cu o sclipire veninoasă în ochi:
"Îs pline puşcăriile cu dintr-aştia ca tine, care vor să fugă dincolo... dar ce, nu v-a dat partidul şi guvernul condiţii destule să trăiţi aici de vreţi să fugiţi?!"

Florescu îl privea calm, părînd că-l ascultă cu atenţie dar în minte i se înfiripă un gînd: "de trecut tot trec eu dincolo, orice-ar fi!"

Primi doi ani, deşi era minor, cu executare la locul de muncă, c-aşa era regula în perioada aceea. Constatînd că n-are loc de muncă şi-i fugit din orfelinat, procurorul de serviciu scrise cu un creion pe dosul procesului verbal de arestare: "fabrica de pantofi", se pare că-n acel moment acolo erau locuri de muncă disponibile.

În fabrica de pantofi "Victoria" învăţă să mintă convingător şi să fure, dar mai ales învăţă să asculte ce vorbeau alţii, mai isteţi decît el. Încet-încet, îşi făcu un plan care să-l ferească de eşec şi realiză repede că trebuia să procedeze metodic dacă vroia să izbîndească. Dormea într-un cămin de nefamilişti, împreună cu alţi băieţi de seama lui, absolvenţi ai şcolii profesionale şi mînca două mese pe zi, în schimbul sumei de zece lei la cantina fabricii. Nu primea decît şaizeci la sută din salariul unui muncitor necalificat, aşa că era nevoit să se descurce cum putea. Fura în fiecare zi cîte o pereche de tălpi de pantofi din secţia unde muncea, pe care le vindea, apoi, duminica în talcioc, adunînd fiecare bancnotă de o sută de lei într-o pungă de plastic pe care o cususe în salteaua patului.

Într-o seară, în timp ce-şi mînca cina, mămăligă cu sos de ceapă prăjită, îl auzi pe unul dintre ucenici înjurînd:
"Mama mă-sii de treabă, aici la oraş pînă şi mălaiul e mucegăit... nu pot pricepe de ce, că-s pline ogoarele cu porumb. Acasă la mine, în Milcoveni, creşte păpuşoiul cît vezi cu ochii şi înalt cît omul, iar ăştia ne dau să mîncăm mămăligă stricată!"
"Unde-i Milcoveniul ăla?" se interesă el.
"Cum mergi de la Oraviţa către Răşcădia acolo unde face graniţa un cot!" răspunse băiatul.

Îşi făcu rost de o hartă şi adună toate informaţiile pe care le putea găsi, iar în vară, pe la mijlocul lui iunie planul său minuţios a fost gata. Îşi cumpără din timp bilete de tren pînă la Oraviţa şi-l rugă pe maistrul în subordinea căruia se afla să-l învoiască la sfîrşit de săptămînă, minţind că vroia să o viziteze pe maică-sa. Habar n-avea unde se afla sau cum arăta ea, dar pretextul funcţionă şi, sîmbătă dis-dimineaţa, se urca în acceleratul de Bucureşti. Se îmbrăcase în hainele lui cele mai bune şi purta un rucsac în spinare, aşa că nu dădea de bănuit, la prima vedere părea un elev sau un student plecat în vacanţă. În rucsac, pe lîngă haine de schimb, mîncare şi apă puse o hartă pliantă, destul de exactă. Coborî din tren la Oraviţa şi se plimbă cîteva ore prin oraş, exact ca un turist lipsit de griji, iar spre seară luă un autobuz care mergea spre Răşcădia. Şoferul autobusului îi dădu adresa unui consătean la care să doarmă. Moşului care-l găzdui îi servi aceeaşi poveste: era elev de liceu în ultima clasă şi mergea în excursie prin ţară. Se culcă liniştit în pătucul curat, aşternut cu un strujac din foi uscate de păpuşoi, dar după al treilea cîntat al cocoşilor, se furişă pe fereastra camerei şi o luă spre porumbişte. Ucenicul de la căminul de nefamilişti avusese dreptate, între şosea şi prima lizieră de plopi de pe pămîntul sîrbesc se întindeau ţarini nesfîrşite de porumb, cît vedeai cu ochii. Intră în lanul de-un verde intens ca într-o mare cu valuri vegetale şi se pierdu printre tulpinile înalte cît statul de om. Cînd se lumină de ziuă, scoase harta şi socoti cît avea de umblat ca să taie graniţa. Merse cale de două ore printre tulpinile foşnitoare, apoi se opri şi îmbucă ceva, ca să prindă puteri. Socoti că ajunsese la jumătate de kilometru de graniţă, aşa că înaintă cu precauţie, oprindu-se ori de cîte ori auzea un zgomot suspect. Înainta tot mai greu prin ţarina moale, plină de gropi şi de bălării, glodul i se lipea de încălţări, iar drumul suia şi cobora urmînd curbele terenului. După încă un ceas de mers, marea de porumb se sfîrşi brusc şi se pomeni la marginea unui hat adînc arat. Soarele strălucea cu putere, orbindu-l, un stol de stîncuţe se rotea ciripind deasupra capului său, ciripind, în ţărîna reavănă foşgăiau greieri negri, cîntăreţi, iar în sufletul lui Florescu se născu bucuria calmă a victoriei. "Am reuşit, am trecut dincolo!" îşi spuse el şi flutură braţele spre siluetele ce se zăreau la orizont, strigînd vesel: "Hei, prijateli, ne strijlate, sînt rumunski!" Cînd cei trei bărbaţi se apropiară constată uimit: "N-aş fi crezut că şi grănicerii sîrbi au uniforme şi puşti automate ca ale noastre!" dar nici acum nu realiză că o scrîntise din nou. Ei îl luară între ei, escortîndu-l între ţevile armelor exact ca pe un prizonier dintr-un film de război pe care-l văzuse la televizor. În timp ce păşea docil în ritmul paşilor soldăţeşti îi întrebă: "Mă duceţi în lagărul de refugiaţi, nu-i aşa?" Cătanele rîseră, iar gradatul care-i conducea zise: "Da, băi, prijateli, te ducem în lagăr!" Ajunseră la pichet, unde spre stupoarea sa flutura un steguleţ tricolor cam decolorat şi-atunci întrebă din nou: "Nu vă supăraţi, spuneţi-mi, suntem în România?". Gradatul rînji şi îl îmbrînci spre uşa larg deschisă: "Normal că ni-s în România, dar unde aia mă-tii credeai că ai ajuns?"

În timpul interogatoriului se dumiri, harta îl făcuse s-o dea în bară. Tăiase cotul graniţei trecînd, fără să-şi dea seama, de două ori graniţa, dinspre România în Iugoslavia şi înapoi în România. Rămase în postul de grăniceri două săptămîni încheiate, fiindcă cei de la comandamentul de miliţie din Caraş nu-l preluară zicînd că aparţinea de miliţia din Timiş şi nu era de competenţa lor să rezolve cazul. Grănicerii se purtară omeneşte cu el, nu-l loviră, îi dădură de mîncare şi-o saltea pe care să doarmă, dar toată ziua era ţinta glumelor lor. Îl puneau să care apă de la o fîntînă îndepărtată, să facă curăţenie şi să le spele rufele, necontenind să se mire cît de naiv putuse să fie. În cele din urmă îl trimiseră cu un camion militar la Oraviţa şi de acolo la Timişoara, în penitenciar. Comandantul penitenciarului se supără cînd îl văzu: "Ce dracu îmi trimiteţi toţi frontieriştii pe cap, unde mă-sa să-l mai cazez şi pe ăsta, că am cîte douăzeci de deţinuţi în fiecare celulă!?" Dormi timp de o lună pe o saltea mucegăită şi umedă într-o baracă din scînduri, acoperită cu carton asfaltat pînă se finaliză ancheta. Spre uimirea lui îl trimiseră înapoi la fabrica de pantofi ca să-şi ispăşească condamnarea. Nici aici nu fu scutit de glume şi de răutăţi pe seama aventurilor lui, vreme de un an întreg.

În primăvara următoare plecă din oraş şi-şi găsi de lucru la un c.a.p. situat la vreo 2-3 kilometri de frontiera de vest cu Ungaria, făcîndu-şi socoteala: "dacă la sîrbi am avut ghinion, hai să încerc şi la unguri, poate am mai mult spor!"

Aici îşi văzu de treabă pentru că nimănui nu-i păsa dacă avea sau nu cazier. Unul din tractoriştii de la brigada mecanizare, Mihai Truică pe numele lui, văzîndu-l harnic şi săritor îi dădu o cameră în care să doarmă. În schimb, el îl ajuta cum putea prin gospodărie: tăia lemne de foc, rînea prin grajd, fierbea lăturile pentru porci. Într-o seară de septembrie, acesta îl îmbie să bea cu el un pahar de răchie.
"Uite, măi băiatule, cum să-ţi zic io ţie că stă treaba? De mîine eşti stăpîn pe toate de-aici!"
"Cum aşa, nene Mihai?" se miră el.
"Uite-aşa", zise Truică, "că mie mi s-o acrit de viaţa asta... de cînd a murit nevastă-mea, am un singur gînd în cap: să trec dincolo!"

El se sperie crezînd că omul vroia să-şi pună capăt zilelor, dar celălalt rîse de-i dădură lacrimile:
"Ce credeai, că vreau să mă omor? Io îţi ziceam că la noapte am de gînd să trec dincolo, la unguri!"
"Ia-mă şi pe mine, nene!" îl rugă Florescu şi-i povesti repede prin cîte trecuse în scurta lui existenţă.

Planul lui Truică era uimitor de simplu: se urca în tractor şi trecea nestingherit fîşia, fără să-l oprească nimeni. Grănicerii îl cunoşteau şi ştiau că nu o dată, în timpul arăturilor de toamnă, pornea cu noaptea în cap spre ogoarele dinspre graniţă. Lucrurile merseră ca pe roate. Tractoristul porni tractorul, urcară amîndoi în cabină şi o luă în duduitul surd al motorului spre linia de demarcaţie. Era o noapte cu lună, de vedeai totul ca-n palmă. Trecură peste fîşia de nisip fără să îi oprească nimeni, iar cînd ajunseră pe pîrloaga dintre graniţe, Truică opri tractorul şi, lăsînd motorul pornit cu cheia în contact, îi spuse:
"Acu o luăm la picior, că nu-s decît o sută de metri pînă-n Ungaria!"

După zece-doisprezece paşi Florescu întoarse capul şi-i şopti:
"Nene Mihai, nu putem lăsa tractorul acolo... dacă-l fură careva?"
"Să-l fure, dă-l dracului ce-ţi mai pasă ţie!"
"Eu mă-ntorc să-l duc înapoi, e pe inventarul c.a.p.-ului, c-aşa-i corect şi după aia vin cu dumneata în Ungaria!" spuse el cu convingere.

Celălalt îl prinse de piept şi se răsti la el, arătînd spre siluetele grănicerilor unguri care se agitau lîngă o barieră din lemn, albită de razele lunii:
"Măi, Florică, nu fi prost, dă-l în pustia lui de tractor şi vino cu mine!"

El se smuci din strînsoare şi o luă la fugă înspre tractor. Cînd ajunse lîngă caroseria stropită cu noroi văzu o umbră apropiindu-se ca prin vis.
"Stai că trag!" strigă umbra aţintind gura neagră a armei spre pieptul lui.
"Nu trage, că mă predau!" răspunse ridicînd mîinile, cu palmele întinse, deasupra capului.

Privi peste umăr şi apucă să-l vadă pe Truică ajungînd, cu paşi mari, fără grabă, "dincolo".

De data asta, îl bătură fără milă. Îi legară mîinile şi picioarele cu sîrmă ghimpată şi-l loviră metodic cu centiroanele şi cu vergelele metalice ale armelor, minute în şir. Între două reprize de bătaie îl stropeau cu apă şi-l întrebau: "Cine era cu tine, spune-ne cum îl cheamă şi ce aveaţi de gînd să faceţi". El le răspundea, dar ei continua să-l lovească, mecanic pînă cînd leşină. Se trezi într-o celulă a penitenciarului din Timişoara, de data aceasta "internat" cu acte în regulă. Aici îl vizită un bărbat cu părul grizonat îmbrăcat într-un costum elegant, bleu-petrol care, după ce îl iscodi asupra tuturor amănuntelor păţaniilor sale, îi spuse:
"Eu te sfătuiesc prieteneşte să-mi dai numele tuturor celor care te-au îndemnat să treci fraudulos frontiera... în schimb îţi garantez că voi interveni pe lîngă procuror să-ţi schimbe încadrarea juridică!"

Florescu n-avea habar ce încadrare juridică avea, dar se gîndi preţ de un minut şi răspunse cu sinceritate:
"Nu m-a îndemnat nimeni... aşa mi-a venit mie, să plec!"

Plecă şi securistul, nu înainte de-ai arunca printre dinţi:
"Dobitocule, atunci n-ai decît să execuţi maximul de pedeapsă, dacă eşti un tîmpit!"

De executat execută exact cinci luni şi trei zile fiindcă avu norocul să prindă o graţiere generală. Aşa erau vremurile, o dată la şapte ani, cînd se umpleau puşcăriile de borfaşi preşedintele României, "cel mai iubit fiu al poporului" dădea cîte-o graţiere ca să facă loc următoarei tranşe de infractori. Înainte de eliberare, unul dintre colegii săi de celulă, unul Gioni, poreclit "mînă lungă" îi spuse:
"Ai procedat ca un fraier, nici nu mă mir că te-au prins. Eu, dacă aş vrea s-o întind dincolo, mi-aş căuta o călăuză. Ăsta te trece fără riscuri peste de graniţă şi ajungi unde vrei tu, în Italia, R.F.G. sau chiar în State!" Îi întinse apoi un petec de hîrtie şoptindu-i: "Sună la numărul ăsta, e-al unui prieten de încredere care te pune-n legătură cu cine trebuie!"

Prietenul de încredere al lui Gioni se dovedi un ins hotărît. Îi spuse direct, fără ocolişuri:
"Dacă pui la bătaie zece mii de lei, jumate pe loc, jumate cînd ajungi la destinaţie, călăuza te trece chiar mîine!"

Aşa află că cei care vroiau să emigreze se împărţeau în două categorii: "legalii" cei care-şi cumpărau cu mii de mărci valută un paşaport spre occident şi "frontieriştii" care dădeau bani unor călăuze şi treceau fraudulos.

Bineînţeles că n-avea suma cerută aşa că se angajă ca muncitor necalificat într-un combinat de creştere a porcinelor, în alte locuri îi trîntiră uşa-n nas cînd aflară că avea cazier. Munca pe care o presta era mai murdară decît treburile din gospodăria lui Truică, tractoristul norocos, care ajunsese în Ungaria, lăsîndu-şi în urmă tractorul, dar învăţă repede să se descurce. Şi-aici, ca-n alte colective harnice care construiau socialismul la oraşe şi sate pe tot cuprinsul patriei, se fura pe rupte. Se furau purceii de sub scroafe, furajele destinate hrănirii animalelor şi carnea celor sacrificate în abator. Ca să nu-i pîrască la direcţiune, hoţii îl făcură părtaş, cu măsură. În vreme ce alţii scoteau carcase întregi pe sub nasul paznicilor care se făceau că nu bagă de seamă, Florescu fura zilnic cîte trei-patru kilograme de carne macră pe care le vindea pe sub mînă. Reuşi să adune în trei luni suma cerută şi-l sună din nou pe mijlocitor.
"Miercuri noaptea", îi spuse acesta numărînd tacticos banii, "aştepţi la nouă fix la benzinăria de pe Calea Eroilor că vine o dubiţă Renault de culoare maro cu număr de Alba să te ia!"

Îl privi cu neîncredere dar acesta băgă banii în buzunar şi continuă:
"Nu-ţi fie teamă, totul e pus la punct, în cele mai mici amănunte, ai să ajungi la Triest în douăzeci şi patru de ore!"

Îi fu ruşine să întrebe care-i treaba cu Triestul şi mormăi:
"Am înţeles, totu-i pus la punct!"

Celălalt îi întinse dreapta urîndu-i:
"Atunci, îţi doresc drum bun şi mult noroc cînd ajungi în occident!"

În ziua următoare nu se duse la slujbă, telefonă şefului de secţie că era bolnav şi se apucă să îndese în rucsac tot ceea ce credea că-i va fi de folos: cîteva rufe, un săpun, o sticlă cu apă şi o iconiţă sfinţită cu Maica Precista, deşi în timpul cît trăise în orfelinat nu dăduse niciodată pe la biserică. Dubiţa cu număr de Alba sosi la ora fixată, aşa cum i se spuse. Şoferul, un bărbat mustăcios şi îndesat, sări de la volan şi-i deschise portiera din spate zorindu-l: "Hai, nu mai tăndăli, intră iute să nu ne vadă vreun curcan. Dacă ne opreşte careva îi spui că eşti din Sebeş şi mergi cu cartofi în piaţă, de restul mă ocup eu!" Azvîrli rucsacul şi sări înăuntru aterizînd peste nişte saci cu cartofi. "Mai încet, domle", auzi o voce feminină, "că era să mă loveşti!" Descoperi cu stupoare că nu era singurul călător. În întunericul duhnind a motorină şi a pămînt reavăn se afla o femeie corpolentă cu capul şi umerii acoperiţi de o broboadă groasă de lînă.
"Şi dumneavoastră, tot la Triest?" o întrebă politicos.
"Pînă la Novi Sad, am nişte rude acolo!" îl lămuri necunoscuta şi începu să molfăie un coltuc de pîine. Dubiţa demară şi începu să gonească cu viteză şi goni aşa cel puţin două ore. În ciuda zdruncinăturilor care-l aruncau peste sacii cu cartofi, de la o vreme aţipi şi se trezi cînd autovehiculul frînă brusc. Portiera se deschise şi şoferul îl îmboldi, bombănind:
"Hai, coborîrea rapid, că n-am vreme de stat!"

Îşi înşfăcă rucsacul şi coborî, buimac, în beznă. Se aflau în mijlocul unei păduri rare, cu copacii despuiaţi de frunze.
"Am ajuns dincolo?" se interesă încercînd să desluşească ceva în întuneric.
"Nu, eu pînă aici am fost plătit să te duc. Mai departe te preia călăuza, pînă la destinaţie!" zise mustăciosul. Se urcă la volan şi-n cîteva clipe dispăru în negură, fără alte explicaţii. Se aşeză pe un buştean şi aşteptă, imaginîndu-şi că cel care va sosi va fi învăluit într-o mantie lungă, cu o mască neagră, misterioasă pe obraz, ca a lui Zorro. După 2-3 minute zări licărind în tufişuri o luminiţă palidă şi-n poiană se ivi un bărbat scund şi slab, cu mutră de vulpe, încotoşmănat într-un hanorac verde. Îi ieşi în cale şi-l întrebă:
"Dumneata mă conduci la Triest?"
"S-o luăm din loc. Avem de mers pe jos maxim juma de oră şi-ajungem!" mormăi călăuza, îndreptînd lanterna spre drumeagul pe care venise dubiţa. Îl urmă fără alte explicaţii, păşind în urma lui, pînă ajunseră în dreptul unei gard strîmb din trunchiuri negeluite. Îşi simţi inima zvîcnindu-i repede în piept, mai avea cîţiva paşi de făcut, un gard de sărit şi era "dincolo"!
"Am ajuns, şopti călăuza, de-acum încolo eşti pe cont propriu!"

Îi întinse banii şi privi cum dispare printre tufişuri. Făcu doi paşi şi privi curios peste gard zărind un maldăr de gunoaie, cutii de carton, cioburi de sticlă şi o barcă răsturnată, cu fundul putrezit. "Cam mizerie în Triestul ăsta!" spuse cu voce tare şi-n clipa următoare auzi în spatele său pe cineva articulînd clar: "Bună seara, actele, vă rugăm, la control!"

Se întoarse şi văzu doi bărbaţi în uniforme bleumarin, unul între două vîrste, gras, cu faţa zîmbitoare, celălalt mult mai tînăr, brunet şi încruntat cu pistolul mitralieră pe umăr.
"N-am paşaport" bîigui el, nevenindu-i să creadă că în Triest se vorbea atît de bine româneşte. Îi puseră cătuşe şi-l duseră pînă la şosea unde îl urcară într-un Aro albastru. În mai puţin de jumătate de oră ajunse în inspectoratul de miliţie a judeţului Timiş, unde se întîlni pentru prima oară cu colonelul Doboşan.
"Ce făceai în pădure la ora asta?" îl întrebă acesta cu o figură plictisită. Probabil că-l treziseră din somn fiindcă avea pleoapele umflate şi înroşite, iar părul i se umfla zburlit la tîmple.
"Mă plimbam... adică mergeam cu nişte cartofi în piaţă dar ni s-a defectat maşina şi m-am dus să caut pe cineva să ne ajute!"
"Lasă prostiile", mormăi Doboşan, "călăuza mi-a spus tot, ce şi cum. Dacă-ţi mărturiseşti fapta te alegi cu minim de pedeapsă!"
"Care călăuză, ce faptă? Nu mai înţeleg nimic!" se miră Florescu.
"Măi, băiatule, habar n-ai tu cîţi şmecheri ca tine trec pragul acestei camere... unii pricep imediat cum devine cazul şi ciripesc fără să-i strîng cu uşa, alţii se încăpăţînează să-şi nege fapta dar tot acolo ajung... Gîndeşte-te bine, dacă mărturiseşti, te-ajut şi eu, vorbesc cu procurorul şi scapi c-un minim de pedeapsă!"
"Şi banii, bani mei pe care i-am dat călăuzei?"
"Ce bani? Că n-am găsit asupra lui decît douăzeci de lei şi ceva mărunţiş!"

După un sfert de oră, cînd se termină interogatoriul, Florescu se ridică şi strînse mîna pe care i-o întindea colonelul.
"Sper să te descurci, măi Florică şi să ne întîlnim în alte ocazii, eventual la o bere!" spuse acesta.
"Asta nu pot să vă garantez," spuse cu sinceritate Florescu, "nimeni nu ştie ce-i rezervă viitorul!"

La penitenciar nimeri într-o cameră destul de mare în care dormeau în şase paturi duble, suprapuse opt inşi. De cum intră îl luă în primire şeful camerei, unul Capîntortură, un moldovean înalt şi spătos: "Măi, băietule, zise acesta, dacă nu-mi faci năcazuri nu-ţi fac nici eu ţie, înţelesu-m-ai? Dă-mi o ţigară!" El ridică din umeri: "N-am, că nu fumez!" Moldoveanul scoase din buzunar două ţigări fără filtru, boţite: "Păi, să faci bine să fumezi, că altfel nu ne-nţelegem!" Surprins de insistenţa celuilalt luă o ţigară şi şi-o aprinse, slobozind fumul cu stîngăcie, pe nări. În sala de mese avu parte de altă surpriză cînd gardianul şef intră şi azvîrli o întrebare către tot grupul de deţinuţi: "Care din voi e frontierist?" Se ridicară repede zece inşi. Unii trecuseră o singură dată, alţii de două ori, iar cînd se ridică el şi spuse răspicat, cu mîndrie: "De cinci ori", gardianul exclamă: "Bravo, mă, numărul cinci, ai bătut recordul eşti campion la frontieră... şi ca să vezi cît apreciem noi campionii, de azi pînă-n vinerea viitoare eşti responsabil cu curăţarea sectorului veceuri!" După cină, luă conştiincios o perie şi o găleată vrînd să se îndrepte spre "sector" dar Capîntortură îl opri zicînd: "Bodea e-un prost, nouă ne plac campionii... treci în cameră, că spală altu-n locul tău!"

Din acel moment începu să se bucure de o neaşteptată celebritate. Zilnic îl opreau tot felul de inşi care-l rugau să le povestească prin ce păţanii trecuse, dîndu-i ţigări, mîncare sau oferindu-se să facă tot felul de corvezi în locul lui. De alte probleme nu prea avu parte, patul şi mîncarea nu erau mai rele decît cele de la orfelinat, iar pe lîngă fumat, unul din colegi, de meserie contabil, închis pentru delapidare din avutul obştesc, îl învăţă să joace şah. Se eliberă după un an şi jumătate, cu reducerea pedepsei pentru bună comportare, aşa cum îi promisese Doboşan. La plecare, Bodea îl povăţui: "Vezi ce faci şi cum faci să nu te întorci aici, că pe recidivişti îi aşteaptă viaţă grea!".

Cea de-a şasea tentativă a fost cea mai dramatică şi demnă de relatat. Îşi pregăti cu meticulozitate trecerea, plimbîndu-se pe ascuns pe toată lungimea graniţei de sud-vest. Îşi notă într-un caiet orele la care se schimbau patrulele de grăniceri şi începea alt schimb, desenă o hartă detailată şi exactă a zonei şi îşi făcu un program de inspectare a liniei de demarcaţie, mai ales că în multe zone se refăcuse gardul de sîrmă ghimpată. Alerga în fiecare dimineaţă cîte o oră şi ridica greutăţi ca să-şi fortifice muşchii, iar seara făcea antrenamente de tîrît, pe coate şi genunchi pe un maidan de la marginea oraşului. Adună cu multă cheltuială şi echipamentul de care avea nevoie: pantaloni şi bluză din pînză groasă, cu modele de camuflaj şi rezistentă la apă, un binoclu, o busolă şi un cleşte de tăiat sîrmă. Numai lanterna vest-germană şi bateriile cumpărate din talcioc îl costară o mie de lei, dar nu-i părea rău, fiecare leu cheltuit însemna un pas înainte spre libertate.

Îşi alese ziua propice într-o noapte ploioasă de octombrie cînd trecu tîrîş prin gardul de sîrmă ghimpată, după ce tăie firele, fără să-l zărească nimeni. Înainta fără să se grăbească, presărînd din cînd în cînd piper pisat ca să deruteze cîinii grănicerilor. În dreptul fîşiei de nisip proaspăt greblate se opri şi pregăti o măturice din nuiele ca să-şi şteargă urmele paşilor. Mai avea un singur obstacol de trecut, un şanţ cu apă lat de trei metri. Florescu nu ştia să înoate dar nu se pierdu cu firea, zicîndu-şi că apa nu putea să-i treacă de umeri. Intră încrezător în şanţ pipăindu-i fundul cu vîrful bocancilor. Într-adevăr apa îi ajunse pînă la piept, dar tălpile i se afundau în mîlul cleios şi o rădăcină groasă de salcie i se răsuci în jurul gleznei. Vru să o smulgă dar se afundă mai tare, iar apa îi trecu de umeri. Se opri şi încercă să-şi păstreze calmul, zicîndu-şi: "Trebuie să trec, n-am cum să nu reuşesc!" dar nu îndrăzni să mai facă niciun pas. Pentru prima oară în viaţa sa se temu de moarte, o moarte oribilă la care nu se aşteptase. Rămase dîrdîind în apa îngheţată pînă spre dimineaţă cînd îl reperară grănicerii. Trupul îi era atît de amorţit că nu simţi ploaia de lovituri cu care-l copleşiră grănicerii după ce-l scoaseră din mocirlă.

Florică "numărul şase" reuşi să treacă frontiera de-abia în martie 1990, ilegal, fiindcă la serviciul paşapoarte refuzară să-i elibereze şi lui unul pe motiv că avea cazier. Se întoarse după o săptămînă povestind oricui vroia să-l asculte:
"Mare scofală nu-i nici dincolo, credeţi-mă... că de cînd s-au deschis graniţele n-are niciun haz să treci peste fîşie!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lola, delcoul şi ambasadorul (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Vocea Gîscanului (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mersul pe jos întăreşte spiritul (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea mirificului oraş Povorot-Gorod
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mesteceni de oţel (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Rugul miresmelor
Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer