Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mi-am dorit o carte la care să scriu mult, o poveste în care să trăiesc


Mihaela Pascu-Oglindă, un interviu cu Veronica D. Niculescu

28.10.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriitor şi traducător, două lumi care stârnesc de fiecare dată interesul celor care îi adresează întrebări: cum se împletesc aceste lumi, cum se nasc titlurile noi, cum îmbracă o haină nouă traducerile, cum iau fiinţă cărţile scrise de Veronica D. Niculescu.

După volumele de proză scurtă
Adeb (2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008), şi Roşu, roşu, catifea (2012), au apărut volumele pereche Simfonia animalieră (2014) şi Hibernalia (2016). Publicat la Polirom în 2016, noul roman, Spre văi de jad şi sălbăţie, are în mijloc un basm în catrene şi, în jur, circular, proza care dezvăluie "viaţa adevărată" a Mirandei Dortloft.

Tot Veronicăi D. Niculescu îi datorăm traducerea în limba română a mai multor romane scrise de Vladimir Nabokov, precum şi a întregii proze a lui Samuel Beckett scrise în limba engleză
.


Mihaela Pascu: Mă tem să adresez întrebări care au fost deja rostite, mai ales că Spre văi de jad şi sălbăţie este deja în atenţia cititorilor români. Dar aş vrea în continuare să vorbim despre roman. Mai exact, care a fost momentul în care ai simţit că manuscrisul e gata pentru tipar? Şi cum a arătat drumul până acolo?
Veronica D. Niculescu: Au fost mai multe etape, aşa cum se întâmplă de fiecare dată. Am început cartea asta în 2013, când m-am mutat din Sibiu în Bucureşti. Am scris în vara aceea basmul în o mie de versuri care stă în mijlocul poveştii, basmul lui Mereu da Flor. Iniţial, a fost scris în catrene, în versuri numărate (sunt trei capitole din câte nouă părţi, iar fiecare parte e alcătuită din nouă catrene, plus un epilog de nouă catrene - o mie opt versuri), apoi l-am tot reluat, pentru ca, în cele din urmă să prindă forma de acum, care mi se pare mult mai potrivită - e mai înşelătoare pentru cititorul care răsfoieşte, iar asta e o carte care îşi doreşte o suprafaţă înşelătoare, care tânjeşte să fie descoperită.

După ce am scris basmul am început să dau roată cu proza care spune "viaţa adevărată" a celei care scrie basmul, Miranda Dortloft. Am vrut să scriu o poveste în negativ, să arăt cum una trăieşte această fată în viaţa de zi cu zi, şi alta scrie. Cum din tot ce nu este în viaţă apare o poveste. Cum din depresie se ivesc bogăţii, nestemate. Cum unde în viaţă nu există capăt al durerii, în poveste apare o moarte. E o carte despre imaginaţie, despre fractura magică dintre realitate şi povestea scrisă într-un anume moment. Dar, cum lucrurile nu sunt niciodată aşa de simple, toate acele punţi care leagă basmul de viaţa ei reală nu sunt doar imagini în negativ, dar şi imagini prea mult sau prea puţin developate sau imagini pur şi simplu corespondente, egale. În fond, dincolo de detaliile pe care cititorul e invitat să le descopere, Miranda Dortloft inventează un basm despre iubire şi pierdere, adică exact despre ceea ce e important pentru ea.

Când am terminat de dat roată cu proza şi am ajuns de unde pornisem (cartea e circulară, începe din gol şi depresie şi se termină tot acolo), cartea a fost gata. Am reluat apoi de multe ori, am rescris, am tăiat, am adăugat detalii, am lăsat să se aşeze şi iar am reluat. Mi-am dorit o carte la care să scriu mult, o poveste în care să trăiesc. Dar după trei ani n-am mai avut ce face, era gata. Am continuat însă să lucrez la carte chiar şi după ce o trimisesem editurii, în lunile când aşteptam un răspuns. Mici retuşuri am continuat să fac şi atunci, pur şi simplu mi-era greu de trăit fără poveste.

M.P.: Ai amintit, în cadrul evenimentului de lansare a romanului Spre văi de jad şi sălbăţie, de regulile lui Nabokov pentru un cititor ideal. Cu ce reguli eşti de acord din cele din testul dat de Nabokov studenţilor lui[i]? Descoperi astfel de cititori în rândul celor care te citesc sau e important "cititorul întâmplător", amintit cu ocazia aceluiaşi eveniment?
V.N.: Nu se poate pune problema să fii de acord sau nu cu nişte întrebări / variante de la un test. Cu răspunsurile lui la test sunt pe deplin de acord - cititorul ideal e cel care are memorie, imaginaţie şi un dicţionar (nu cel care, de exemplu, "se identifică cu personajul"). Dar nu poţi să ştii cine şi cum citeşte. Mai întrezăreşti în câte o reacţie, în câte un articol, te mai bucuri, te mai întristezi, dar publicul e un teritoriu străin, cartea odată plecată de la tine e pe un teritoriu străin. Uneori, atât de străin, că te apucă jalea. Şi apoi veselia.

Cititorul "întâmplător" e cel mai important, doar despre el vorbim când vorbim despre cititor. Dar discuţia despre cititorul întâmplător cred că era alta, despre familie şi cercul mic al apropiaţilor, despre importanţa difuzării cărţii, ca să ajungă la oameni - la cei care iau cartea pentru carte, nu pentru că îl cunosc pe autor.

M.P.: Există o trăsătură anume care deosebeşte semnificativ Spre văi de jad şi sălbăţie de tot ce ai scris până acum? Şi, dacă da, ce anume a declanşat această deosebire, din perspectiva procesului de creaţie?
V.N.: E cartea cu cea mai complexă structură, e primul roman. Am scris-o din acea nevoie de care spuneam, de a avea o poveste lungă de ţesut, în care să trăiesc multă vreme, care să mă ţină acolo. M-a muncit mult mai mult decât volumele de proză scurtă sau celelalte cărţi. Îmi doresc acelaşi lucru din nou.

M.P.: "Scrisul pare imposibil şi pare o enormitate când nu scrii". Ce punte există între traduceri şi scris? Se influenţează reciproc şi ajung să influenţeze astfel şi ceea ce scrii?
V.N.: E întrebarea care mi se pune cu cea mai mare frecvenţă. Sigur că ne influenţează toate lecturile, tot ceea ce citim. Tot ceea ce vedem pe stradă sau la televizor, muzica pe care alegem să o ascultăm, culorile cu care ne este zugrăvită camera. Suntem alcătuiţi din toate astea. Tradusul e o formă de lectură intensă, extremă. Sigur că lasă urme. Întâi te omoară - nu pot scrie nimic când traduc -, apoi te învie - dar e mereu o surpriză ce a rămas în tine, cum a rămas. Sunt recunoscătoare, asta o să spun, pentru cărţile traduse la Editura Polirom, sunt cărţi care mi-au schimbat viaţa.

Cuvântul "sălbăţie", de exemplu, l-am folosit prima oară când traduceam un text de Beckett. Mi-a plăcut enorm cuvântul - cuvântul românesc! -, dar şi faptul că vedeam pentru prima oară denumirea unei plante atât de banale, pe care o rupem şi o călcăm în picioare. Mi-a plăcut şi că, în română, sălbăţia se mai numeşte şi raigras, şi nebunariţă. Spre rai şi nebunie merge şi povestea din cartea mea, raiul tihnit al copilăriei, iadul depresiei şi pragul nebuniei, cu muzici şi ritmuri foarte diferite în proză. Iată o urmă.

M.P.: Dintre toate cărţile scrise până în prezent, există o carte pe care ai vrea să o vezi republicată sau într-o ediţie revizuită?
V.N.: Da, văd Simfonia animalieră şi Hibernalia publicate cândva laolaltă, într-un singur volum, ca un dublu album. Sunt cărţi-pereche, trebuie să stea împreună. Şi cu o haină mai sobră.

M.P.: Ştiu că a avut loc recent, în cadrul Nopţii literaturii europene, 2016, o întâlnire între traducători şi redactori de carte. Care sunt provocările actuale din domeniu, atât pentru traducători, cât şi pentru redactorii de carte? Există schimbări care se conturează deja în prezent?
V.N.: Mi-e imposibil să răspund. Ştiu doar ce se petrece cât mi-e lungul biroului şi-al unei singure cărţi, nu pot formula nimic la plural, în privinţa unor grupuri, bresle sau asociaţii, nici nu mă preocupă deloc. Dar m-am bucurat să revăd doi-trei oameni atunci. Eu sunt un intrus în lumea asta, ştiu că aşa cum a apărut de nicăieri prima carte pe care am tradus-o, aşa o să apară şi ultima.

M.P.: Spre văi de jad şi sălbăţie a fost publicat vara aceasta (2016) şi a avut, recent, parte de o lansare călduroasă. Există proiecte editoriale noi în lucru şi despre care ne poţi povesti?
V.N.: Nu mă pot gândi deocamdată la scris. Şase traduceri, realizate din 2014 încoace, sunt în diferite faze de lucru, la redactare, corectură, în curs de apariţie, majoritatea vor fi tipărite pentru târgul de carte apropiat. Asta îmi ocupă tot timpul acum, plus noua traducere, foarte lungă, la care trebuie să încep să lucrez. Un pic cam mult, dar s-au adunat în timp şi s-au înghesuit deodată, ca norii de toamnă.  O să supravieţuim.

Mulţumesc pentru întrebări!


[i] Nabokov a cerut unor studenţi să aleagă cele mai importante patru criterii dintre următoarele zece care fac ca un cititor să fie un bun cititor:
a. Cititorul trebuie să participe la un club de lectură.
b. Cititorul trebuie să se identifice cu eroul cărţii.
c. Cititorul trebuie să se concentreze asupra problemelor sociale şi economice din carte.
d. Cititorul ar trebui să prefere o carte ce are acţiune şi dialog uneia fără.
e. Cititorul ar trebui să vadă ecranizarea cărţii.
f. Cititorul ar trebui să scrie la rîndul său.
g. Cititorul ar trebui să aibă imaginaţie.
h. Cititorul ar trebui să aibă memorie.
i. Cititorul ar trebui să folosească dicţionarul.
j. Cititorul ar trebui să aibă simţ artistic.

 
În ce îl priveşte, Nabokov a ales ultimele patru criterii.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer