Bărăgan
În pulberea drumului, tălpile lui lăsau urme adânci, apăsate, care îşi pierdeau iute forma, desprinzându-se la cea mai mică adiere în marea lichidă de praf. Mergea repede, fără să alerge, în biruinţa paşilor se simţea un soi de hotărâre amestecată în proporţii necunoscute cu teamă şi dorinţă, picioarele negricioase aveau o cadenţă sălbatică de-a lungul drumului drept, pe care, la amiază, soarele vertical uita să mai facă umbre.
- Un-te duci tu, Vasilică, aşa grăbit, bre?, îi strigă de peste nişte uluci joase un om cu pălărie şi pielea ondulată de bătrâneţe.
- La Şuştacu, nene. Ne fură găinile întruna şi acu', de dimineaţă, m-a bătut iar mămiţica. A zis că dacă mai dispare una, jar mănânc.
Ochii ţâncului apărură deodată înmuiaţi şi două brazde limpezi îşi croiră drum pe feţişoara lui foarte murdară, antrenând la vale praful din dârele fostelor lacrimi uscate.
- Du-te, da' nimic n-o să faci cu beteagu' ăla. Are şi potaia aia creaţă care se dă la toată lumea.
Dar Vasilică pornise deja, prin praful care în lumina lui august îmbrăca uliţele în nestemate.
La Şuştacu, poarta era crăpată. Copilul intră în curte împingând-o cu totul de gard, căutând cu ochii roată în toate părţile. Văzu imediat în dreapta o grămadă răscolită de fulgi roşcaţi şi gălbui. Porni în fugă prin curte, când un căţel smintit şi foarte mic sări cu boltă de pe prispă, lătrând înverşunat. Dar Vasilică era deja lângă stăpânul potăii, care fierbea ceva într-un tuci, pe pirostrii. În fugă, băiatul apucă tuciul încins, strigând:
- Te-am prins, nene, să nu-mi mai furi găinile, că mi-a făcut arşice spinarea mămiţica! Şchiopu' dracului!
Şi o luă la goană cu oala. Prin iarba aspră din curtea lui Şuştacu. Prin colbul tot mai gros, ca o zăpadă fierbinte. În jos, pe uliţa pustie, alergând prin timpul încremenit în uscăciune ca şi cum toată viaţa lui ar fi atârnat de tuleiele care se zăreau albicioase dintr-o gheară pe care apa nu o încăpuse.
Nu a simţit nimic, nici căţeluşa zurlie clănţănindu-i poalele cămăşuţei, nici opăreala zemurilor semifierte care îi decorau pieptul, nici măcar dogoarea soarelui care la ora aia deşuruba orice era viu, cu tot cu piele. A fugit acasă cu oala în care bălăngănea găina lor cea mai frumoasă. Ultima dată când o văzuse vie credea că o să pice cloşcă.
Domnul Popescu
Adună cu grijă perdeaua într-o parte, lăsând să pătrundă în camera mică tot vuietul pădurii tinere din spatele casei. Mişcă apoi mouse-ul şi, la preţ de o secundă, apăru pe ecranul prăfuit Piaţa Mare. Cu ochii strânşi către ecran, întinse mâna tremurătoare, asemenea unei inimi de vrabie la care se uită de aproape o pisică. Praful se dădu în lături şi lăsă clar vederii un furnicar de lume însufleţită intermitent.
Într-un colţ al monitorului se vedea o terasă, cu umbrelele întinse una lângă cealaltă, formând un acoperiş compact de pânză.
- Uite, plouă la ei, Doina, strigă bătrânul către uşa deschisă, dar e lume, cred că ţin umbrelele alea destul de bine. I-am spus şi vecinului, azi dimineaţă, când ne-a adus pâine. Că Dragoş e patron de cafenea la Sibiu şi că e ziua lui ăla micu' luni. Ai împachetat dulceaţa, Doina? L-aş ruga pe el să ducă pachetul la poştă, să ajungă până luni. Doina, m-auzi?
Domnul Popescu crăpă fereastra în spatele căreia un motan galben, foarte murdar, sprijinea botul, miorlăind.
- Hai, băiatul lui tata, du-te la Doina să-ţi dea ceva bun. Doina! A intrat Costică, vezi că mai e un pic de lapte în cana aia verde.
Privirea bătrânului coborî iar în Piaţa Mare, spălată acum de râuri grase de ploaie.
- Crezi că l-aş mai cunoaşte, Doina? De Laur zic. Nu l-am mai văzut de când mergeam cu el să se joace în nisip, în parcul de la vest. Nu cred că împlinise doi ani. Şi-acum, luni, cât face? Doişpe, nu? Aş fi vrut să-i iau o bluză din oraş, dar dacă nu-i e bună, ştiu eu cât mai e de mare? Dar poate îl văd, poate azi îl văd.
Se aşeză pe scaun, în faţa biroului cuprins de dezordine şi ochii începură să i se mişte prin Piaţă, unind tulburaţi în toate direcţiile puncte imaginare. Pisica împleti un opt printre picioarele umflate ale bătrânului, ridicându-i-se apoi cu labele pe genunchi. Miorlăi vrednic de teribilă compătimire, căutând ochii stăpânului său, care răscoleau cu nelinişte Piaţa udă. Prin fereastra uitată întredeschisă, pădurea răsuna prelung, sfârâind sintetic ca o fustă din tul prea apretată.
- Nu ştiu, măi Doina, dacă l-aş mai cunoaşte, se ridică bătrânul cu mare greutate de la birou.
Webcam-ul din Piaţa Mare afişa un torent de ploaie, întrerupt la fiecare secundă de o încremenire, o inimă care sare de fiecare dată peste o bătaie. Ieşi din camera aerisită şi, după ce străbătu un hol întunecos, intră într-o camera albă cu un singur pat mare în ea, ca un eşafod. Mirosea greu. Înmărmurit. A prea mult timp.
- Şi de Dragoş, îmi e atât de dor. Dar tot îl văd eu într-o zi. Trebuie să iasă odată de sub umbrele. Trebuie să se mai ducă şi acasă.
Trase pătura de-o parte şi se băgă cu dificultate în pat. Locul din dreapta era deja ocupat, după cum se ridica pătura, într-o moviliţă uscată. Şi nici nu ai fi zis că e cineva, daca din degetele care alunecau foarte aproape de podea nu ar fi curs toate inelele.
Motanul sări în curte şi se pierdu în urletul pădurii.
Magazia
Între perdeaua groasă şi fereastră, corpul lui moale dârdâia cu zgomot. Lovea sălbatic geamul, după care se retrăgea, contemplând imaginar un soi obscur de libertate. Apoi gonea iar în spaţiul îngust, călătorind motorizat în cercuri mici spre o lumină nedescifrată.
- Nu-ţi fie frică, puiuţ, e un fluture de noapte. Vrei să-l ajutăm?
Femeia luă copilul în braţe şi trase perdeaua la o parte cu zgomot. Fluturele zbură în rotocoale deznădăjduite către becul din tavan, ce vede el în lumina aia, mamă, nu-l dor ochii?
- Nu cred că mai ştie încotro să o ia.
Pijamaua fetiţei avea bufniţe colorate ordonat, împrejmuite de pui. Mâna mamei netezi fără grabă pliurile prin care bufniţele păreau crescute unele din celelalte, închise cartea, lăsând motanul portocaliu, cu nume de legumă, să doarmă pentru încă o noapte. Apoi îmbrăţişă copilul atât de strâns încât primi înapoi scâncete şi proteste. Îi aduse puiul de pisică recuperat de sub roţile maşinilor, stinse lumina şi zise:
- Noapte bună, draga mamii. Să nu-ţi fie frică, da?
Urcă apoi în baia de la etaj, alese rujul cel mai roşu, pe care nu îl folosea pentru că nu era suficient de palidă niciodată. Îşi puse o rochie albastră, care mirosea dulceag, a balsam de rufe. Scoase verigheta de pe deget şi o lăsă la vedere, pe şervetul împletit de bunica maternă, acum galben şi şubrezit de ani.
Ieşi prin spate, ţinând în mână un scaun mic. Restul era pregătit încă de dimineaţă, în magazie. Descuie uşa zbârcită şi, înainte de a aprinde lumina, se împiedică de roata din faţă a unei triciclete. O împinse uşor din drumul ei, cu vârful pantofului. Apoi aşeză scaunul sub una dintre grinzile de lemn care străbăteau transversal magazia. Într-un colţ, peste un morman de lemne, era un sac din plastic gros.
- Doamna de religie ne-a zis ca pe copiii nebotezaţi nu-i iubeşte dumnezeu. Şi că ajung în iad.
- Doamna de religie e o proastă care nu înţelege nimic. La anul te retrag.
- Să nu uiţi să vorbeşti cu doamna învăţătoare de acum. Trebuie să faci o cerere. Da? Mama?
Se uită cu o privire clătinată la sac. La scaun. Un fluture de noapte lovi cu putere becul agăţat de grindă, repezindu-se apoi să-i deseneze cercuri perimetrale perfecte. Simţi în maţe o întunecime care-i legăna mintea înainte şi înapoi.
Ieşi în faţa magaziei, se aşeză cu rochia ei cea mai bună pe treptele reci şi îşi aprinse o ţigară.