Baloane

O vedea în fiecare după-amiază pironită în acelaşi loc, cu ochii aţintiţi spre o zare la fel de transparentă ca aripile unei libelule. Era îmbrăcată într-un pardesiu gri şi ţinea mereu legat de degetul mic o aţă şerpuitoare de care spânzura un balon.
Când şi-a făcut curaj să se apropie de ea, balonul era de culoarea galbenă.
- Mă scuzaţi, domnişoară...

I s-a părut că în irişii ei albaştri distinge un micuţ fluture care încearcă în van să-şi ia zborul. Ea s-a întors spre el cu un gest mecanic, ca şi când ar fi fost întoarsă cu cheia pentru prima dată.

- Poate părea neobişnuit că intru în vorbă cu dumneavoastră fără să vă cunosc, dar mi-aţi trezit puţin curiozitatea.
Fata a zâmbit suav şi a privit prin el. Atunci Lucian a realizat că e oarbă.

- Nu aţi fi primul care îşi doreşte să ştie de ce ţin în mână un balon colorat. Mai devreme un copil mi-a adresat aceeaşi întrebare. A crezut că vreau să învăţ să zbor...
- Şi? Vreţi să zburaţi? a întrebat-o, obligându-şi buzele să deseneze pe figura lui de bărbat între două vârste un surâs cuceritor.
- Încă nu... mi-ar fi teamă să nu mă lovesc de vreo stea. Zburătorii adevăraţi nu umblă cu jucării umflate cu aer.
- Atunci? i-a şoptit, mirându-se de cât de mieroasă devenise vocea lui.
- Azi simt că am renăscut. Am răsărit pe propriul meu cer, ca şi soarele. E mai strălucitor decât orice lumină din lumea asta. Şi e atât de bun... se scoală în fiecare dimineaţă şi îi scaldă pe toţi cu razele lui, indiferent dacă poartă sau nu şosete, dacă le place Freud sau dacă au îngropat o vrabie moartă în grădina din spatele blocului. Soarele nu ţine cont de nimic şi dăruieşte totul.

O asculta pe jumătate fascinat, pe jumătate intrigat de această fată ciudată care vorbea despre soare cu atâta patos. E periculos să iubeşti prea mult lucrurile şi fenomenele. Rişti să te dezumanizezi, şi-a zis în sinea lui.

- Vedeţi dumneavoastră, când sunt indecent de optimistă, când mă trezesc şi am impresia că ceaiul meu are gust de scorţişoară şi cimbru deşi e un ceai simplu, când râd la auzul unei linguri care cade pe jos, ei bine, atunci port cu mine un balon galben.
- Şi dacă sunteţi mai puţin veselă?
Fata cu pardesiu gri şi-a rotit gleznele şi a îngânat visător:
- Atunci iau cu mine un balon bleu. Îmi spuneţi cum vă cheamă? Nu de alta, dar sunteţi cel mai longeviv curios care a intrat în vorbă cu mine până acum. Majoritatea se plictisesc rapid de mine. Presupun că sunt adepţii lucrurilor clare.
- Lucian. Cu permisiunea dumneavoastră, ne putem tutui.
- Bine, Lucian. Eu sunt Clara.
- Încântat de cunoştinţă.

Din ziua aceea s-au întâlnit în fiecare după-amiază, pe aceeaşi bancă din parc - el cu ţigara strecurată între două degete osoase şi cu o mustaţă răsărindu-i timid deasupra buzelor, ea ţinând pe degetul mic de la mâna stângă un balon colorat. El i-a descoperit frumuseţea pas cu pas, pe măsură ce ochii ei albaştri, inerţi, se apropiau tot mai mult de ai lui, ca într-un vals dintre un bărbat în carne şi oase şi o femeie de hârtie.

Îl fascina acea viaţă misterioasă ce palpita dincolo de orbirea ei şi se strângea în interiorul unui balon. Atât de fragilă şi totuşi atât de imensă i se părea Clara. În ea încăpeau universuri întregi. Din buzele ei curgeau râuri de cuvinte elegante şi fraze nemaiîntâlnite. Pe sânii ei mici, neatinşi de vreun bărbat (aşa bănuia), se scriau poveşti de neînchipuit, poveşti care îl făceau uneori să tresară noaptea din somn, tulburat.

Nu înţelegea ce anume îl atrăgea la ea, dar voia să-i smulgă toate secretele. N-a reuşit. Îi era greu să-i ghicească gândurile, dar îi recunoştea mereu stările după culoarea balonului pe care îl purta cu ea. Verdele însemna că se bucură pentru binele altcuiva, de regulă pentru mătuşa cu care locuia într-o garsonieră sau pentru vecina şchioapă de la etajul patru. Bleul indica tristeţea produsă de cele mai multe ori de îmbolnăvirea câinelui ei sau de ratarea victoriei de către şahistul ei preferat. În portocaliu îşi îmbrăca pasiunea pentru un nou actor pe care îl auzea la teatrul radiofonic, iar rozul era dovada că şi-a găsit inspiraţia pentru un nou cântec sau pentru un fragment de proză.

- Azi eşti melancolică... i-a zis într-o vinere ploioasă, observându-i balonul violet.
- Da...
Când era melancolică vorbea puţin şi trebuia s-o cam tragă de limbă.
- Sper că eşti bine. Nu aş vrea să te ştiu nefericită. Mâine îmi doresc să te însoţeşti de un frumos balon de culoarea soarelui. Ce zici?
- Lucian...
- Spune. Te ascult.
- Aş vrea să te pot vedea. Descrie-mi cum arăţi.

Îi venea să-i spună: Cuprinde-mi chipul în mâinile tale, citeşte-mă, fată ireală!
- Am părul uşor grizonat, nasul...
- Nu, nu, nu aşa! Spune-mi ce culori ai pe chip.
- Culoarea pielii... i-a răspuns, buimac.
- Ce lipsiţi de imaginaţie sunteţi voi, bărbaţii.

Şi-au petrecut restul acelei după-amieze în tăcere. El a fumat şapte ţigări, iar ea a închis ochii şi a murmurat un cântec necunoscut. La lăsarea serii, şi-au luat rămas bun cu glasuri reci ce aproape că s-au pierdut în vuietul unui vânt de toamnă.

Au urmat zile cu baloane viu colorate, cu mărturisiri despre farmecul imuabil al lucrurilor banale. A învăţat că furnicile nu dorm şi că omul are în medie 1.460 de vise în fiecare an. Clara era o mică enciclopedie, dar sufletul ei de femeie şi orbirea sa rămâneau la fel de enigmatice precum un vas scufundat în adâncul mării. Odată i-a citit în Braille un eseu pe tema fricii de eternitate. Mi-e teamă că după moarte, o să mă prefac în veşnicie... îi spusese atunci, mimând cu genele o cădere în gol.

S-au scurs, astfel, trei anotimpuri de rendez-vous-uri din care nu a aflat mai nimic despre ea. Deşi îi vorbea mult, Clara păstra în ea o durere ascunsă, o durere pe care nu-şi îngăduia să i-o comunice nici măcar prin culorile baloanelor ce o însoţeau pretutindeni.

Lucian a început să se întrebe, cu timpul, de ce îşi mai dorea compania acelei fete ciudate şi nevăzătoare care se ferea de el, dar care îl aştepta cu o ardoare intimidantă. Nu mai vedea rostul întâlnirii lor pe aceeaşi bancă din parc şi al pălăvrăgelilor despre câinele şi mătuşa ei sau despre visele ei cu parfumuri exotice ce-i înţepau nările. N-ar fi putut-o iubi aşa cum iubise femeile care îi vizitaseră aşternutul, dar îi era dragă în felul ei. De fiecare dată când îşi imagina că o atinge, simţea că o pierde, că spulberă vraja ce-i ţinea împreună preţ de câteva ore pe zi.

Îl obseda o întrebare la care fata refuzase să-i răspundă în mai multe rânduri, schimbând subiectul sau pecetluindu-şi buzele cu o linişte de criptă. Totuşi, odată cu venirea iernii, şi-a făcut curaj. A tuşit de câteva ori şi a rostit-o cu hotărâre:
- Te rog, Clara, spune-mi, de ce nu-ţi legi niciodată de degetul mic un balon roşu? Te-am mai întrebat asta şi ai tăcut. Dacă nu-mi spui adevărul, întâlnirile noastre vor înceta.

Dintr-o dată, Clara s-a înnegurat. Părea că din clipă în clipă se va prăbuşi la pământ asemenea unei statui din cretă. Pe trupul ei s-a aşternut un tremurat febril. În cele din urmă, s-a liniştit. A oftat, scuturându-şi degetul de care era legat balonul roz, de parcă ar fi vrut să-şi scoată un inel.

Apoi mâna ei a pătruns în buzunarul pardesiului gri şi a revenit afară cu o hârtie împăturită, pe care i-a oferit-o.
- Citeşte-o când ajungi acasă. Te implor, nu aici. E o poveste pe care am început-o aseară... dar n-am apucat să o continui. Nu credeam că are vreun rost. Sper să găseşti acolo şi răspunsul la întrebarea ta. Adio, Lucian.

De ce i-a spus adio?

A desfăcut hârtia acasă. Nu mai fusese aşa de curios din copilărie. Un scris nervos, cu "a-uri" ce semănau mai degrabă a ouă sparte, se împrăştia pe coala gălbuie.

"Azi mi s-a părut că îl văd... Desigur că nu erau decât umbre şi lumini, dar l-am găsit în ele - un bărbat înalt, gri închis, cu şuviţe de păr bleumarin încadrându-i fruntea vineţie şi buze cărnoase, bej, deasupra cărora se ivea o mustăcioară verde smarald. Doi ochi de forma unor peştişori de un superb alb sidefiu şi un nas uşor cârn, presărat cu firişoare de scrum. El e, mi-am zis în gând, el e bărbatul visurilor mele. Şi nu am decât un balon pentru el. Dar mi-e atât de teamă să... [scris indescifrabil] ruşinea care ar putea să mă cuprindă dacă ar afla.
Balonul ăsta roşu e bine pus în cufărul cu jucării. Am visat dintotdeauna să îl port la momentul oportun. Cine ar fi crezut că [scris indescifrabil] unei fete oarbe? Îi îndrug zilnic banalităţi îmbrăcate în veşmintele elocinţei, când de fapt toate cuvintele mele poartă măşti. Şi dincolo de ele se ascunde un adevăr incolor, pur, simplu, fără adăugiri pompoase: îl iubesc! Baloanele mele l-au minţit. Ar fi trebuit să fie toate roşii...
Da, Lucian, m-am îndrăgostit nebuneşte de tine de când ţi-am desluşit vocea în acea duminică de aprilie... vocea ta brunetă, mătăsoasă, care îmi sărută fin lobul urechii. Nici nu ştii ce glas minunat ai, cum se ridică pe două picioruşe roz şi se înalţă către cer, ca mai apoi să revină în spaţiul dintre noi, puţin obosit. Cum tuşeşte de câteva ori şi se pierde uneori în tumultul de zgomote din jurul nostru.
Vrei să-mi cunoşti sufletul, dar oare ţi-ar plăcea ce ai afla? Ce-ai spune să ştii că am orbit într-un incendiu pe care eu l-am provocat şi în care au pierit părinţii mei? Că nu m-am iertat nici acum pentru asta şi în unele nopţi ies afară goală în parc, doar-doar m-o găsi vreo umbră care să-mi vină de hac. Mătuşa mea mă urăşte pentru că i-am ucis sora şi nu ezită să-mi amintească asta zilnic ocărându-mă, sărându-mi peste măsură mâncarea sau punându-mi piedică. Vânătăile de care m-ai întrebat... ei bine, acum înţelegi. Singura mea prietenă e doamna de la etajul patru, cea căreia acum îi dictez povestea mea.
În casa mea nu există culori, doar afară... acolo uit de tot. Acolo te-am întâlnit pe tine, dragul meu. În curând, îmi voi strânge tot curajul de pe fundul inimii şi ne vom întâlni pe băncuţa noastră, dar ceva se va fi schimbat. O să am legat de degetul mic un balon roşu. Îmi vei afla secretul. Trebuie... nu se mai poate altfel."

Lucian a lăsat hârtia din mână, consternat. Nu atât de mărturisirea cu incendiul, cât de explicaţia balonului roşu. Nu şi-a închipuit niciodată că fata aceea neobişnuită nutrea astfel de sentimente pentru el... sau pentru orice alt bărbat. Poate că am refuzat eu să cred în această posibilitate. Oare nu am intuit de la bun început, dar m-am făcut că plouă, agăţându-mă de un orgoliu menit să-mi sprijine în cârje bărbăţia pierdută? Să te ştii adorat de cineva care nu te poate vedea, care nu tresare sesizându-ţi ridurile, obrajii lăsaţi şi negul care ţi-a înflorit pe bărbie. Căruia nu-i pasă câtuşi de puţin că ai părăsit zeci de femei fără cel mai mic regret. Să fii zeul unei fete naive şi excentrice.


Era aşa de frig în ultima zi când a văzut-o, încât pe mâneca paltonului îi crescuse un mic ţurţure. Clara era îmbrăcată într-o haină groasă de blană şi avea un fular gros încolăcit în jurul gâtului. De firavul ei deget era agăţată o sfoară invizibilă. La capătul ei plutea sfios un balon de culoare roşie. Pe una din cizmuliţele ei zăpada se pogorâse în forma unei rândunici. A stat ascuns preţ de două ore, privind-o cum îşi roteşte gâtul în toate direcţiile, căutându-i cu disperare umbra. Balonul roşu devenea tot mai mic, începea să se dezumfle.
La un moment dat, ea s-a ridicat şi i-a dat drumul. Balonul a zburat printre crengile copacilor, pierzându-şi urma, într-un final, în spatele unei foste fabrici de celuloză. Clara şi-a aranjat fularul şi a luat drumul aceleiaşi alei pe care o zărise venind de atâtea ori în trecut.

Nu s-au mai întâlnit niciodată şi n-a mai auzit nimic de ea, deşi i-a întrebat pe mulţi de fata oarbă cu baloane colorate. Nu-i cunoştea adresa, nici numele de familie. Un singur bătrân i-a spus că a văzut de la fereastră o doamnă care ţinea în mână un balon şi stătea pe o bancă, dar era însoţită de un copil.

Retras în singurătatea camerei lui, ochii îi rătăceau adesea pe tavanul unde igrasia pictase o dâră subţire prelungită într-un oval.