Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Partaj


Horia Corcheş

19.10.2016
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Horia Corcheş
Partaj
Editura ART, 2016

Ilustraţia copertei: Double Self Portrait with Wally, de Egon Schiele,
realizată în 1913, aflată în prezent la Galerie St. Etienne din New York.




*****
Intro

Horia Corcheş (n. 11.06.1974, Cluj-Napoca) este absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj.

Profesor de limba şi literatura română, Horia Corcheş debutează editorial în 2008 cu Sonată pentru frumoasa amăruie. Acest volum de poezie este urmat de două romane, Istoria lui Răzvan (Editura Arthur, 2014) şi Partaj (Editura ART, 2016). În 2015 Istoria lui Răzvan a fost nominalizată la Gala Bun de Tipar la categoria Carte pentru copii şi tineret.

Scrie articole de opinie şi de specialitate în Dilema veche, Revista Perspective, Revista Cercurilor de lectură şi este membru al juriului Concursului de creaţie literară "Trofeul Arthur" şi al Concursului de creaţie literară "Locuieşte în poveste".

"Ai Facebook? Circulă butada potrivit căreia dacă n-ai Facebook, nu exişti. Se-nţelege, în mediul virtual. Horia Corcheş, autorul romanului pentru copii Istoria lui Răzvan (Editura Art, 2014), trece în liga mare şi propune în noul său roman, Partaj (Editura Art, 2016), o poveste de iubire hrănită din numeroase interfeţe virtuale, certificînd faptul că, pe internet, orice act se consumă rapid; de aici, banalizarea oricărui gest şi dorinţa acută de diversitate.

Romanul lui Corcheş, bazat pe o naraţiune aparent lejeră, conturează tema depersonalizării. Adesea, discursul eroilor săi se hrăneşte din prejudecăţi. Cauterizînd răni încă deschise, asigură controlul asupra vieţii celorlalţi. Cînd oamenii se transformă, la rîndul lor, în obiecte, prin demascarea cotidianului şi a vieţii intime, internetul devine clauza fatală a existenţei, unde totul este posibil, transparent, doar la un clic distanţă." (Irina Georgescu, Observator Cultural)

Fragment

Matei stătea în camera de hotel şi privea pe fereastră. Casele se înşirau până departe, ordonate, ca nişte cutii de chibrituri de diferite mărimi şi culori, în penumbra după-amiezii târzii a începutului de iarnă. Iar el simţea acum atât de clar că e stăpân pe sine, că e liber, încât nimic nu-l putea împiedica să trimită e-mailul. Înţelesese. Din toate postările ei de pe facebook reieşea clar. E în suferinţă, caută eliberări, caută ajutor. Cine altcineva dacă nu el să-i arate că e acolo, că nu are resentimente? El o iubeşte matur, cu liniştea pe care i-a adus-o percepţia nuanţată la care a ajuns în aceste săptămâni complicate, depresive, de când nu şi-au vorbit. Dacă nu el, atunci cine? Trebuia să facă cineva primul pas. Or, el şi-a depăşit acum şi orgoliile, şi patetismele. S-a gândit, nu e nicio petulanţă. De ce să nu acţioneze, să întindă o mână, să deschidă o uşă? Ce-are de pierdut?

Maria, nu ştiu cum eşti tu, dar eu sunt OK şi, dacă ai în vreun fel oarecare nevoie de mine, să nu te fereşti! Aici, la Oradea, ar fi fost un miracol să fii cu mine.

Destul trecuseră prin complicaţii. Era timpul să se ştie iubi fără agitaţie, fără angoase, fără presiuni. Ieşind din convenţii, liber. Şi cineva trebuia să facă primul pas. Bărbatul trebuie să fie întotdeauna cel care întinde mâna. Apăsă butonul send şi e-mailul porni.

Până şi povestea cu Arina, din ultima vreme, îi întărise echilibrul. Nu dusese el jocul cum a vrut, fără să o lase pe ea să mai ţină frâiele, cum se spune? Nu ca în anii când făcea cu el ce voia, când îi mâncase viaţa de nu putuse să se apropie de Maria. Dar acum a fost perfect stăpân pe sine. Ca la carte. A învăţat destule din cărţi, dar parcă experienţa tot îşi spune cuvântul. Detaşarea nu vine din raţiune, ci din confruntarea cu experienţe noi. Pur şi simplu înţelege altfel viaţa. N-o ţinuse acum pe Arina în joc de glezne? Indiferenţă emoţională, interes erotic. Aşa a şi ajuns ea să-i spună: Nu te recunosc, nu ştiu ce chip ai, cine eşti! S-ar putea să ţi se potrivească însă perfect această ipostază! Voia să o ducă la extreme şi apoi să-i spună că totul a fost doar un joc. Un plan perfect, amuzant.

Pe fereastră, de la etajul nouă unde avea camera, oraşul i se întindea la picioare. Se-ntunecase, oraşul arăta ca un tablou de comandă pe care se aprinseseră toate beculeţele, din cauza unei defecţiuni. Urma Crăciunul şi nu prea avea chef să îl petreacă din nou singur. Doar petrecuse aşa vreo şapte până acum. Sau opt? Nu ţine bine minte. Vede el ce-o ieşi cu Maria, însă până una alta, e de datoria lui să încerce.

Se îndepărtă de fereastră şi se învârti câţiva paşi prin cameră. Luă o ţigară şi o aprinse, apoi trase cu sete din ea. Se opri în faţa dulapului, ale cărui uşi erau acoperite cu oglinzi imense. Se studie din faţă şi din lateral. Doar cu tricou şi cu boxeri, îşi admiră silueta perfectă. Nici la şaptesprezece ani nu fusese mai atletic. Poate cam slab. Dimineaţă se cântărise şi avea doar cincizeci şi şapte de kilograme. Cam puţin, dar e oarecum normal. La urma urmei a fost o perioadă cu mult consum emoţional, în care caloriile au ars ca-n şemineu. O să-şi revină de-acum, fără îndoială, deşi nu-l deranja deloc stadiul actual. Drept e că anul trecut, când se agitase pe la sală vreo şase luni, antrenorul îi spusese că greutatea lui normală ar fi pe la şaizeci şi cinci, doar să mai pună pe el ceva muşchi, nu ţesut adipos. Făcuse aproape o obsesie. Dar acum arăta bine.

Cu Maria şi cu el însuşi, recunoaşte deschis, a fost cam dobitoc. Succesiv, în două etape. Şi când a respins-o, şi când a iubit-o, mai apoi. Nu pentru că a ales să fie aşa. Nu a putut fi altfel. Dar îşi vede şi suferinţa, orbirea bolnăvicioasă, pe care n-o putea depăşi. Acum, gata! E încredinţat că a ieşit din zona gri, că a urcat, pas cu pas, dincolo de ce îşi închipuia că ar fi încă o înfrângere. La un alt nivel al înţelegerii.

Dacă ei i-o fi bine, se bucură pentru ea. Că e singură, că e cu celălalt. Poate nu îi e bine, şi-atunci, dacă are nevoie de el, trebuie să îi arate că nu e cazul să aibă reţineri. El e echilibrat. Iubirea e altceva decât o fixaţie. I-a şi spus acum câteva săptămâni: nu mai sunt bărbatul care să se agaţe de o femeie. Viaţa merge înainte, nu se opreşte la o despărţire, la o ruptură. Dacă ea e bine, el înţelege ce trăieşte. Nu i-a răspuns. Dar de-atunci poate s-au schimbat lucrurile. De ce să facă el pe orgoliosul şi să nu-i întindă o mână? Asta trebuie să facă. Apoi, va vedea. Un e-mail în plus nu costă nimic.

E drept că nu-i răspunsese nici la celălalt, de săptămâna trecută. Dar poate nu voia să comenteze. Simţise nevoia să-i povestească toată tărăşenia cu concursul. Aşa, dincolo de relaţia lor intimă, încheiată sau nu. Ca un fel de destăinuire completă. De dezgolire de sine. Nu ea-i era cea mai apropiată? Să fi fost o slăbiciune, oare? O greşeală? Îl condamnase? Contribuise decisiv în alegerea ei? Nu, trebuie să-l fi înţeles, să fi conştientizat şi ea că n-avusese încotro. Ea ştie că altfel s-ar fi sufocat.

Luă de pe pat o carte şi-ncepu să o răsfoiască. Citi câteva pagini şi sublinie cu creionul unele rânduri. Şi ea făcea la fel. Când citea, sublinia paragrafele importante, din care apoi diseca ideile şi decupa citatele pentru articolele ei. Pe unul îl sublinie cu linie îngroşată, dublată. Îl va pune cândva pe facebook. Poate fi perfect: Orezul era aranjat în boţuri mici şi elegante. Ghiceai în el sentimentele unei femei. Le făcuse probabil Otoko, pentru bărbatul care o călcase în picioare când era doar o copilă. Cu fiecare îmbucătură, Ōki simţea pe limbă şi pe cerul gurii iertarea ei. Nu, nu iertarea, dragostea ei. Dragostea care mai trăia şi acum în adâncul ei. Un bărbat caută o femeie pe care o iubise în urmă cu peste douăzeci de ani. Istorie nu prea originală, îşi spuse, clişeu, dar poate da bine într-o postare. Şi e, oricum, o poveste frumoasă. Cartea o avea de la ea: frumuseţe şi întristare. Sigur că n-o citea acum pentru că i-o dăduse ea. Dar stătea pe raft de câteva luni şi acum, în graba plecării, o luase cu el în treacăt. Oricum, va avea timp destul de citit, erau câteva zile în plus de vacanţă, chiar dacă avea şi ceva treabă. Şedinţe scurte, câteva ore pe zi, în grup restrâns, cei cinci colegi adunaţi aici din toată ţara. Şi la o adică, poate lipsi de la ele. Ar putea da o fugă de două zile la Maria. Fără probleme. Îl ştiu toţi, sunt prieteni de atâţia ani, ştiu şi prin ce trece acum. Nu-i văzuseră doar împreună? La ce-au aici de făcut, nişte regulamente şcolare, nişte ajustări de programe, nişte modele de subiecte, nu ar fi o tragedie absenţa lui. Oricum, ar trebui să încerce şi să mai scrie. Dacă nu, e timp de citit. Nici nu-i ajung cărţile pe care şi le-a luat, îşi spuse. Asta, desigur, dacă nu cumva se schimbă lucrurile şi îl cheamă la Craiova. S-ar putea duce, n-ar fi o problemă. Şi în acest caz sigur nu mai apucă să citească.

Puse cartea deoparte şi-şi mai aprinse o ţigară. Doi ani de zile. Atâta vreme o respinsese. Îl scutură un fior de revoltă. Arina îi sucise minţile de-a binelea. Dar şi plecată, avea grijă ca din când în când să-l agite aşa, frumos, elegant, cât de cât. Să nu se poată elibera. Matei se descărca pe Maria. Asta până o dată, când a apărut celălalt. Normal. Acum însă nu voia el să o mai lase. Se deşteptase. Numai că, dintr-un bărbat furios, devenise doar unul euforic. S-a chinuit, nu-i vorbă. Dar a ţinut-o lângă el. O vreme... Bine, acum nici nu prea ştie... Cât mai era ea acolo şi cât nu?

Ţigările astea o să-i mănânce sănătatea, se gândi, şi-şi aduse aminte că-i promisese Mariei că pentru ea va renunţa din nou la fumat. Păi da, dar nu chiar acum. Dacă am reuşit o dată, pot şi a doua oară, ce atâta grabă!? Să mai profite puţin de plăcere. Dar Maria nu de ţigări era deranjată. A stat ea, cu siguranţă, şi a urmărit. El a promis ceva. Dar nu poate să se ţină de promisiune. Vezi, atunci nu înţelesese, abia acum vede cum stau lucrurile. Îşi stinse ţigara în scrumieră şi se uită la pachet. Mic, elegant, fuma acum ţigări soft. Pachet negru, subţire, aproape ca un card de credit, lângă scrumiera albă. Mai avea câteva ţigări, o să se lase când le termină. Sau, dacă îi răspunde acum la e-mail şi îl cheamă la ea, se lasă imediat, pe drumul până acolo. Acum e în stare, ştie ce vrea şi ce poate.

În momentul ăla din vară, când era să o piardă, în săptămânile alea agitate, nu aşa a fost? Nu trecuseră bine câteva zile de când aflase de celălalt, de când o chinuise o noapte cu interogatoriul şi acuzele, de când şi-o trăseseră, apoi, două nopţi la rând şi rămăsese totul în coadă de peşte. Se întorsese acasă, în Bucureşti. Ea avea nevoie de timp. Dar el nu-şi găsea locul. La câteva zile distanţă a alergat din nou la ea, peste noapte. Acum fără să o anunţe. Când să-şi ia cameră la hotel, s-au şi mirat la recepţie. Dormeau, a trebuit să bată serios în geam să-i deschidă. La ora asta - era 4 noaptea - vreţi să vă cazaţi? Recepţionerul îl privea suspicios, cu ochii abia mijiţi şi cu manşetele cămăşii albe desfăcute. Bine, vă puteţi aduce bagajul din maşină. Cum n-aveţi decât rucsacul ăsta mic? Dar cât staţi? Doar o noapte? O noapte vă putem caza, dar trebuie să o plătiţi întreagă, chiar dacă e jumătate trecută. De stat a stat două nopţi. Mai întâi a făcut un duş prelung. Era stors, străveziu, nu ca acum, când şi-a găsit liniştea. Acum, ce-o fi, o fi! Pur şi simplu o iubeşte. Dar atunci... îl muşca disperarea. N-a putut dormi decât o oră. La 6 a fost în picioare. A mai făcut un duş, s-a ras, a refăcut pas cu pas toată strategia, iar pe la 7 a coborât la micul dejun. Dar n-a mâncat, a băut doar două cafele tari. Pe la ce oră s-or fi deschizând pe-aici pieţe, magazine? Cu siguranţă înainte de 8-9 nu avea cum să-şi pună planul în aplicare. Ideile se legaseră una după alta. Acum pricepe, tot spectacolul ăla a fost uşor desuet. Sigur, a impresionat-o, dar apoi... a rămas doar un căţel speriat. Toată energia pozitivă s-a consumat ca un foc de paie şi s-a pierdut într-o zonă gri. Acum, de la distanţă, se vede. Dar atunci... planul a funcţionat perfect: florile din piaţă, taximetristul pe post de mesager, invitaţia la câteva zile de vacanţă, desenată chiar cu mâna lui, apoi surpriză, el era chiar acolo şi o chema la o simplă cafea. Au fost ore adevărate, îşi spuse zâmbind, pe-acolo, printre dealuri. A oprit maşina brusc, într-o curbă, şi a coborât. S-a căţărat pe un gard înălţat peste drum, dincolo de care un păr era încărcat cu fructe galbene. S-a întors cu două şi ea râdea, se minuna ca un copil. Iar el a reuşit să nu fumeze aproape deloc. Doar vreo două ţigări, toată ziua. Deci ştie că poate. O să se lase din nou. Dar i-ar plăcea, aşa i-ar plăcea, să îi poată spune şi ei: Uite, m-am lăsat, pentru tine! Poate că ar impresiona-o, cât de cât...

Ce să mai facă? Să-şi facă un ceai? Dacă îi răspunde punându-l la punct? Poate nu trebuia, totuşi, să-i scrie. Să fi aşteptat să îl caute ea, doar îi dăduse de înţeles că e deschis.

Matei se lasă pe spate în pat, cu picioarele atârnându-i de la genunchi în jos pe marginea acestuia. Închide ochii. Parcă i-ar fi somn. Stă aşa minute în şir. Dar nu adoarme. Nici nu se foieşte. Stă sub plapumă, în fotoliul pat, aflat la distanţă de vreo doi metri de ei. Nu deschide ochii, se preface că doarme. E noapte, dar lumina lunii e destul de puternică. Se preface că doarme şi îşi controlează respiraţia, regulat. Aude cum se mişcă şi întredeschide ochii. Vede plapuma cum se agită şi aude gemetele înăbuşite. Simte şi el cum respiraţia i se înteţeşte. Nu îndrăzneşte să se mişte, aşteaptă şi simte cum în pantalonii de pijama i se întăreşte organul. Le ascultă gemetele înfundate şi vede cum plapuma se ridică, s-a făcut un deal care glisează în sus şi în jos, cu mişcări tot mai rapide, scurte. Apoi plapuma se dezumflă şi dealul se face o moviliţă. Vede piciorul tatălui cum iese de sub moviliţă. Moviliţa se dă deoparte, spre perete, iar tatăl se ridică pe marginea patului, apoi în picioare, cu atenţie, să nu facă zgomot. Face doi paşi spre scaun şi Matei vede cum îi atârnă între picioare penisul enorm, cum se bălăngăneşte, blegit, dar ţanţoş. Seamănă cu cele din revistele unchiului Ionel. Tata îşi ia un halat pe el. Mama se ridică şi ea pe marginea patului. Sânii enormi i se revarsă. Se ridică. Matei priveşte mirat, pentru că sunt sânii Mariei şi abdomenul acela uşor bombat al ei, coapsele pline şi gambele mai degrabă scurte, e Maria cea care îşi ia halatul cu grijă pe ea, să nu-l trezească pe fiul lor, care doarme. Matei deschide ochii. Parcă o vede şi-acum. O simte uneori gândindu-se la ale ei, departe. Acum e bine, acum n-o mai ştie. Eşti aici, Maria? Am greşit cu ceva, sigur. O priveşte cum se arcuieşte lângă el, întoarsă, îi mângâie umărul dezgolit şi coboară cu palma pe crupa ei, spre coapsă. Dar ea se ridică şi se întinde, intră la baie. Nu acum! N-am nimic! Sigur a greşit cu ceva. Acum ea sigur îl compară. Face calcule şi comparaţii, o va pierde. Ce să facă? Să mai ticluiască o surpriză. Să-i arate că o iubeşte. Că se poate baza pe el. Dar ce? În vară, în mica lor vacanţă, pe plajă, când îi citea, ea adormea cu zâmbetul pe buze. Poate merge şi acum. Nu e momentul, Matei! Îi zâmbea, dar nu reuşea nicicum să scoată din zâmbetul ăsta amărăciunea, teama. Să treacă odată timpul şi s-o aducă la el, să se mute împreună, atunci va fi mai bine, lucrurile se vor aranja, vor intra pe un făgaş normal. Planuri. Proiecţii. Să-i amintească, să-i repete că o iubeşte. Bine, acum ar şti cum să se poarte, dar atunci încă nu era el. N-ai ce face, nu poţi schimba ce-a fost, asta e clar. Iar ce-o fi, o fi! Măcar s-a eliberat de toată agitaţia din el. Şi de cea a încrâncenării şi, acum, când ea a plecat de tot, de cea a temerilor. Dar poate n-a plecat de tot. Cine ştie? Oricum, liniştea pe care a găsit-o acum e cea care contează. N-ar fi rău să o perceapă şi ea, poate s-ar întoarce, văzându-l că e alt om. Depinde ce-i va răspunde. Şi dacă nu-i va răspunde, va înţelege. O va lăsa de acum încolo cu gândurile ei, iar ea va decide, când se va limpezi, dacă îl mai caută sau nu. Dar poate totuşi îi va răspunde, îl va chema. Sări brusc în picioare şi alergă la laptop. Verifică pe un site distanţa. Şase ore de mers cu maşina, mai calcă acceleraţia, ar putea ajunge rezonabil. A mai ajuns la ea spre miez de noapte, nu? Se uită în jur, cam în zece minute îşi poate aduna bagajul. Dacă-i răspunde în maximum douăzeci de minute, are tot timpul să ajungă încă din seara asta.

Îşi mai aprinde o ţigară. Mai are una, apoi se va lăsa. Dacă nu îi va răspunde, va ieşi la cină, apoi va citi şi se va culca. Ar putea să iasă chiar de acum. O plimbare nu i-ar strica. La urma urmei, e şi asta o bucurie. Să te plimbi printr-un oraş anost, la întâmplare, să descoperi colţuri şi chipuri, străzi şi parcuri. Să nu le cunoşti, dar să le iei în posesie ca şi cum ar fi ale tale. Să simţi totul în toate felurile. Ar mai avea timp de o plimbare, până la o oră potrivită pentru cină. Oraşul pare, de aici, de sus, destul de atrăgător. Dar dacă-i va scrie şi-l va chema? Nu ar fi timp pierdut? Până s-ar întoarce la hotel, până şi-ar face bagajul, până ar plăti, s-ar pierde timp preţios. Bine, bagajul ar putea să-l facă de pe-acum, abia apoi să iasă la plimbare. Dar până s-ar întoarce la hotel, tot ar fi ceva timp pierdut. Să mai stea puţin. O ultimă ţigară. Nu se poate abţine să nu râdă: uitată pe un colţ de etajeră. Oricum, acum ştie că poate. E alt om. Şi nu pentru ea, ci pentru sine.

Se ridică şi făcu iar câţiva paşi prin cameră. Îşi luă din baie, din colţul în care erau pe jos, câteva obiecte de lenjerie intimă pe care le aruncase acolo înainte de a face duş. Când se aplecă să le ridice, din ţigara ţinută în colţul gurii se desprinse un fir de scrum care căzu alături. Îl frecă cu piciorul desculţ pe gresie până când dispăru. Apoi puse lenjeria într-o pungă şi o aruncă în valiză: pentru orice eventualitate. De pe pat adună cele câteva cărţi, le bătu pe dungă aranjându-le ca pe cărţile de joc şi le aruncă şi pe ele în valiză. Prinse ţigara între degete şi o scoase dintre buze. Vârful incandescent nu mai avea aproape deloc tutun. Mai trase un fum din ea şi o stinse indiferent. Intră din nou în baie şi-şi închise borseta cu obiecte de toaletă. O aşeză în valiză şi trase fermoarul. Putea închide şi laptopul, la o adică va citi răspunsul de pe telefon. În caz că îi scrie şi îl cheamă, nu va mai pierde decât câteva minute cu coborâtul bagajelor, cu plata. Îşi trase la repezeală pantalonii pe el, se încălţă, îşi îmbrăcă jerseul şi geaca tinerească, cu glugă.

Ieşi din cameră cu pas sprinten, iar când ajunse în stradă se opri pentru o clipă. S-o ia în stânga sau în dreapta? Decise aleatoriu, urmând parcă un impuls de a se îndrepta împotriva fluxului străzii. Păşea calm, degajat. Ce-o fi, o fi! O luase, şi-a dat seama după câteva minute, tocmai spre centru. Strada luminată intens, cu beculeţe gălbui, avea un aer de sărbătoare stătută. Vitrine de magazine împodobite festiv, din când în când câte o cafenea cu ferestre uriaşe, prin care se vedeau tineri vorbind, cupluri sau grupuri. Ieşi din zona centrală şi mai făcu câţiva paşi pe o străduţă care părea că se îndreaptă spre un parc. Vitrinele se răriseră, se înmulţiseră locuinţele. Case vechi, prin care îşi mai duc veacul bătrânei singuri, cu amintirile lor, înconjuraţi poate doar de câini şi de pisici. Sau doar de cărţi.

Simţi telefonul cum îi vibrează în buzunar şi se precipită să-l scoată. Totuşi, nu putea fi un e-mail de la ea, nu fusese un semnal scurt, începuse să sune şi e puţin probabil ca ea să-l apeleze atât de direct. Unchiu' Ionel. Privi câteva secunde lungi ecranul, fără să se hotărască să răspundă. Când i se păru că apelul s-ar putea încheia, apăsă cu degetul tasta de răspuns şi vocea unchiului se rostogoli instantaneu, precipitată.
- Matei, Matei, ce faci, de ce răspunzi aşa greu? Chiar acum am vorbit cu Călin! M-a sunat! A zis că e bine, s-a mutat la altă firmă, are salariu mai mare! Mă auzi, Matei?
- Te aud, unchiule, sigur! Felicitări! Ce să fac, sunt plecat, cu o treabă, sunt în Oradea!
- Auzi, dar a zis că o să-ţi scrie şi ţie sau că-ţi telefonează. Să fii atent, să răspunzi dacă te sună! Să-l întrebi când mai vine pe-acasă, pentru că eu n-am mai apucat.
- Bine, unchiule, sigur că da!
- Neapărat să treci pe la mine, când te întorci, să-ţi povestesc mai mult. Şi să-mi spui şi tu, dacă ia legătura cu tine.

***
Lansare Partaj

Editura ART şi Cărtureşti Carusel vă invită joi, 20 octombrie 2016, începând cu ora 19:00, la lansarea romanului Partaj, în prezenţa autorului, Horia Corcheş. Invitaţi: Irina Georgescu, Alina Purcaru şi Florin Iaru. Pe Lipscani 55, la Carusel.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer