Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Tratat despre toleranţă


François-Marie Arouet Voltaire, traducere de Gabriel Avram

19.10.2016
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
François-Marie Arouet Voltaire
Tratat despre toleranţă
Editura Herald, 2016

Traducere din limba franceză de Gabriel Avram


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Adevărat text al Iluminismului, Tratat despre toleranţă este o pledoarie strălucită împotriva persecuţiilor religioase, fenomen extrem de răspândit în Europa occidentală vreme de secole. Voltaire se dovedeşte a fi un bun cunoscător al Bibliei şi al literaturii patristice, iar aceste cunoştinţe sunt pârghiile de care se serveşte pentru a-şi ilustra ideile cu argumente greu de combătut.

Autorul porneşte de la cazul nefericit al unui protestant executat în Franţa, pe nedrept, în urma acuzaţiei de a-şi fi ucis unul dintre fii pentru a-l împiedica să se convertească la catolicism. Filosoful iluminist articulează ideea că toleranţa faţă de semeni, indiferent de credinţa lor religioasă, este esenţială pentru o societate umanizată şi progresistă.

Sarcasmul la adresa Bisericii Catolice, a sectelor şi a practicilor adesea inflexibile şi sângeroase adaugă savoare diatribei filosofului iluminist. Voltaire militează în favoarea drepturilor civile, a libertăţilor şi toleranţei universale. El condamnă totodată tirania superstiţiei şi recomandă "regimul raţiunii".

Tratat despre toleranţă este un text care se pliază neaşteptat de bine pe situaţia politică şi socială actuală, având o claritate şi o eleganţă a frazei care îl recomandă pe Voltaire drept cel mai talentat retor al Iluminismului francez.
*
"Superstiţia este pentru religie ceea ce astrologia este pentru astronomie, adică fiica nebună a unei mame înţelepte." (Voltaire, Tratat despre toleranţă)

".... [O]are când vom începe să aplicăm adevăratele principii ale umanităţii? Cum de avem obrazul să le reproşăm păgânilor martiriul creştinilor, când noi am dat dovadă de aceeaşi cruzime, în aceleaşi împrejurări?" (Voltaire, Tratat despre toleranţă)

Tratat despre toleranţă
Avertisment pentru cititori

(avertisment scris de editorii ediţiei Kehl)

Îndrăznim să credem, în cinstea secolului în care trăim, că nu mai există astăzi în Europa vreun om luminat la minte care să privească toleranţa altfel decât ca pe un drept al justiţiei, ca pe o datorie a umanităţii, a conştiinţei şi a religiei, ca pe o lege necesară păcii şi prosperităţii naţiunilor. Dacă unii dintre oamenii care dezonorează literatura prin viaţa lor, ca şi prin operele pe care le scriu, încă îndrăznesc să se împotrivească acestei idei, le putem opune principiile şi conduita Statelor Unite ale Americii, ale Parlamentului Marii Britanii, conduita manifestată în ţările civilizate, în Prusia, Suedia, Polonia sau Rusia. De la cercul polar, din Kamceatka până la Mississippi, toleranţa a fost lesne instituită. Putem obiecta, desigur, că soldaţii confederaţi polonezi au amestecat unele practici religioase în planul de asasinare a regelui lor şi în alianţa pe care au încheiat-o cu turcii, dar acest exces de religie este o dovadă în plus că e necesar să fii tolerant, dacă vrei să trăieşti în pace.

Orice legiuitor adept al vreunei religii, care cunoaşte bine drepturile conştiinţei, trebuie să fie tolerant; neîndoielnic, el ştie cât de nedrept şi de barbar este să oblige un om să aleagă: ori să fie supus la chinuri, ori să săvârşească fapte care în ochii lui sunt o crimă. Orice legiuitor drept observă că toate religiile se sprijină pe fapte, că sunt fondate pe acelaşi tip de dovezi, pe interpretarea anumitor cărţi, pe aceeaşi idee a insuficienţei raţiunii omeneşti; că toate religiile au fost adoptate de oameni luminaţi şi virtuoşi; că opiniile contrare au fost profesate de oameni de bună-credinţă, care au meditat întreaga viaţă asupra acestor lucruri.

Şi atunci, cum poate acest legiuitor să fie într-atât de sigur de credinţa sa, încât să-i trateze drept duşmani ai lui Dumnezeu pe cei care gândesc altfel decât el? Oare va considera el propriile simţăminte o dovadă juridică ce îi oferă dreptul de a hotărî cu privire la viaţa şi libertatea celor care au alte păreri decât ale sale? Cum să nu simtă acesta că adepţii altor doctrine au un drept la fel de legitim de a acţiona împotriva lui?

Să presupunem acum că cineva care nu are nicio religie consideră toate religiile nişte poveşti absurde; este acest om intolerant? Nu, fără îndoială că nu. De fapt, fiindcă dovezile sale sunt de alt ordin, fiindcă baza opiniilor sale se sprijină pe principii de altă natură, datoria de a fi tolerant se bazează, în cazul său, pe alte motivaţii. Dacă acesta îi consideră nebuni pe sectarii diverselor religii, oare se crede el îndrituit să înfiereze drept crimă o nebunie care nu tulbură ordinea socială? Îi va lipsi de drepturile lor pe cei care, deşi atinşi de acest soi de nebunie, încă şi le pot exercita? Poate el presupune că aceştia nu sunt de bună-credinţă? Căci existenţa viclenilor care fac paradă cu o credinţă religioasă pe care nu o au în fapt presupune că există unii păcăliţi, pe a căror socoteală aceşti oameni vicleni s-au îmbogăţit. Ar trebui să existe un mod de a dovedi juridic că un om care susţine o opinie absurdă nu crede în ea; şi intuim că acest mod nu există. Nici măcar ideea că anumite opinii exprimate de cineva pot fi periculoase prin consecinţele lor nu justifică instituirea unei legi a intoleranţei. O opinie care ar numi indirect răzvrătirea sau asasinatul o datorie ar putea fi tratată cel mult ca un delict; dar în acest caz nu mai avem de-a face cu intoleranţa religioasă, ci cu ordinea şi liniştea socială.

Dacă luăm în considerare justiţia şi drepturile omului, vom descoperi că libertatea opiniilor, dreptul de a le exprima în mod public şi de a-şi potrivi purtarea după aceasta în aşa fel încât să nu aducă atingere drepturilor unui alt om este un drept la fel de real ca libertatea personală sau ca proprietatea bunurilor. Altfel, orice încălcare adusă acestui drept este contrară justiţiei, iar orice lege intolerantă este o lege nedreaptă.

La drept cuvânt, prin "lege" trebuie să înţelegem aici o lege permanentă, căci este foarte posibil ca acel soi de fierbinţeală care dă naştere zelului religios să ceară pentru o vreme, într-o anumită ţară, instituirea unui alt regim decât cel normal; însă atunci siguranţa şi liniştea celor pe care îi lipsim de drepturile lor sunt singurul motiv legitim pentru a instaura legi de asemenea speţă.

Interesul general al umanităţii, acest prim obiectiv al tuturor inimilor virtuoase, cere existenţa libertăţii de opinie, de conştiinţă şi de exercitare a unui cult religios; mai întâi, pentru că această libertate este singurul mijloc de a crea printre oameni o adevărată fraternitate; căci, întrucât este imposibil să le impui oamenilor să împărtăşească aceleaşi opinii religioase, trebuie să-i înveţi să-i privească şi să-i trateze frăţeşte pe cei care au opinii contrare faţă de ale lor. În plus, această libertate este cel mai sigur mijloc de a oferi minţilor toată activitatea pe care o presupune natura umană, şi le permite să cunoască adevărul despre toate aspectele care au legătură cu morala şi să şi le însuşească; or, nu putem nega că cel mai de seamă bun câştigat de oameni este cunoaşterea adevărului. De altfel, este imposibil să existe sau să se instaureze într-o ţară o lege permanentă care să contrazică ceea ce opinia generală a oamenilor cu educaţie liberală va considera opusă fie drepturilor cetăţenilor, fie interesului general. Este imposibil ca un adevăr unanim recunoscut să se şteargă de tot din memoria oamenilor sau ca greşeala să înlocuiască de tot adevărul. În toate constituţiile politice, acest lucru este singura baricadă pe care o putem înălţa împotriva opresiunii arbitrare, împotriva abuzului de forţă.

Poate exista şi un alt tip de politică? Adevărata forţă, bogăţia, şi mai ales fericirea unei naţiuni nu depind oare de pacea care domneşte în interiorul unei ţări? Toate obiectivele sunt legate între ele prin toleranţa opiniilor, mai ales a celor religioase, singurele care pot agita popoarele.

În marile state civilizate, toleranţa este necesară pentru stabilitatea guvernamentală; în fapt, guvernul, dat fiind că dispune de forţa publică, nu trebuie să se teamă, atâta vreme cât cetăţenii care vor să îl răstoarne nu pot strânge suficienţi adepţi pentru a forma o rezistenţă în stare să înfrângă această forţă publică sau atâta vreme cât nu pot să-i smulgă guvernării forţa de care dispune. Or, e lesne de observat că doar opiniile religioase, pe care intoleranţa le adună într-un mic număr de clase, sunt capabile să le ofere acestor cetăţeni o putere periculoasă. Dimpotrivă, toleranţa nu poate provoca nicio răzmeriţă şi înlătură orice pretext pentru răzvrătire; efectul toleranţei este cel de a dezbina părerile; într-o ţară cu multe secte religioase, niciuna nu poate avea pretenţia de a domina, fapt ce are ca rezultat liniştea în acea ţară.

În ţările protestante, partizanii intoleranţei politice au afirmat că nu trebuie să tolerăm autoritatea papală, pentru că aceasta tinde să clădească puterea ecleziastică pe ruinele autorităţii monarhice; iar în ţările catolice s-a zis că nu trebuie să tolerăm comunităţile protestante, întrucât acestea sunt duşmanele puterii absolute. Oare pentru un om cu scaun la cap o asemenea contradicţie nu este suficientă pentru a trage concluzia că toate aceste culte trebuie tolerate, aşa încât niciunul să nu deţină puterea absolută, adică să nu devină periculos?

Unii pretind că, deoarece libertatea de gândire este o consecinţă naturală a toleranţei, iar libertatea de gândire conduce la distrugerea moralei, intoleranţa este necesară pentru fericirea oamenilor; asta înseamnă să calomniem natura umană. Adică, din momentul în care oamenii încep să raţioneze, devin automat nişte sceleraţi?! Adică virtutea şi cinstea se sprijină doar pe sofisme care se spulberă îndată ce sunt atacate?! Această părere este contrazisă de fapte. Printre cei care comit crime există mai mulţi credincioşi decât liber-cugetători; şi trebuie să ne păzim să confundăm libertatea de gândire, care se naşte din raţiune, cu acele maxime imorale care se află din toate timpurile pe buzele canaliilor din toate ţările: acestea sunt fructul unui instinct grosolan, şi nicidecum rodul gândirii; aceste maxime pot fi distruse tot de către gândire.

Vreţi ca oamenii să îndrăgească şi să practice virtuţile; preferaţi-i pe cei care pot face raţionale aceste virtuţi, mai degrabă decât pe cei preocupaţi să adauge greşeli din afară erorilor către care îi mână instinctul.

Cei care cred că religia pe care o practică este adevărată trebuie să-şi dorească toleranţa; mai întâi, pentru a câştiga dreptul de a fi toleraţi în ţările unde religia lor nu este dominantă; mai apoi, pentru ca religia lor să poată cuceri toate inimile. Ori de câte ori oamenii au libertatea de a discuta între ei, adevărul sfârşeşte prin a triumfa de la sine. Nu aţi observat că de puţină vreme, de când am început să vorbim şi să gândim raţional despre magie, această rătăcire atât de universală şi de veche a dispărut aproape de tot? Prin urmare, credeţi că era nevoie de călăi şi de asasini ca să-i descurajeze pe oameni să creadă în nu ştiu ce zeu?

În vreme ce natura, raţiunea, politica şi adevărata pietate propovăduiesc toleranţa, există unii oameni care sunt adepţii persecuţiilor; iar dacă guvernele, mult mai luminate şi mai pline de omenie, nu le mai oferă victime de sacrificat, atunci le-au rămas cărţile; încă se interzice, sub pedeapsă aspră, să se scrie liber. Şi atunci, care este urmarea? În cărţile clandestine, libertatea ajunge să frizeze licenţiosul, şi, dacă în aceste cărţi există cumva idei periculoase, niciun om onest şi virtuos nu doreşte să le respingă, ca nu cumva numele autorului să fie bănuit sau ca acesta să fie compromis. Prin urmare, persecuţiile au drept rezultat faptul că singurii apărători ai celor care suscită aceste idei primejdioase sunt persoane dispreţuite.

Alteori, persoane foarte respectabile cer sus şi tare să nu se îngăduie ca într-un regat să pătrundă cărţi care le contrazic părerile. Aparent, aceşti oameni nu ştiu că următoarele două fraze sunt absolut sinonime: "Vă rog să vă folosiţi de influenţa dumneavoastră pentru a-mi împiedica adversarii să-mi combată argumentele" şi "Nu cred în părerile pe care le susţin".

Ce-aţi spune despre un om care nu doreşte ca judecătorul să asculte opinia fiecărei părţi? Or, indiferent cărei religii aparţii, atunci când vine vorba despre adevăr, nu eşti decât o parte a acestui adevăr. Raţiunea, conştiinţa fiecăruia este judecătorul vostru. Ce drept aveţi să-l împiedicaţi pe celălalt să se instruiască? Şi cu ce drept îl împiedicaţi pe celălalt să-şi educe semenii? Dacă credinţa voastră este susţinută de dovezi, de ce vă temeţi că aceasta va fi supusă analizei? Iar în caz contrar, dacă graţia divină este de ajuns pentru a convinge lumea, de ce aţi dori să adăugaţi tirania umană acestei forţă divine binefăcătoare?

Există în Franţa o carte ce conţine cea mai puternică obiecţie pe care o putem aduce împotriva religiei: registrul averilor clerului, registru bine cunoscut mai tuturor, chiar dacă episcopii au refuzat să înmâneze regelui un exemplar. Iată una dintre acele obiecţii care frapează atât omul de rând, cât şi filosoful, şi care are un singur răspuns: clerul trebuie să înapoieze statului ceea ce i-a luat, iar preoţii trebuie să trăiască potrivit preceptelor celor care au întemeiat creştinismul. Aţi asculta un profesor de fizică plătit să vă predea un anumit sistem şi care şi-ar pierde slujba dacă v-ar preda un altul? Aţi putea crede un om care propovăduieşte omenia şi sărăcia, dar care are pretenţia să-i spuneţi "Monseniore" şi îndeasă în buzunare averi nemăsurate?

Ne mai întrebăm şi de ce clerul, care stăpâneşte mai bine de o cincime din averea Statului, vrea să ducă războaie pe cheltuiala poporului? Dacă popimea găseşte că unele cărţi sunt periculoase pentru Biserică, atunci n-are decât să le respingă şi să-şi plătească ceva mai bine propriii scriitori. De altfel, nu ar costa decât un milion sau două să retragă din librării toate cărţile atee imprimate în Europa; acesta cheltuială ar fi un fleac şi nicio naţiune nu s-ar mai război atât de ieftin.

Am citit în câteva broşuri că liber-cugetătorii ar fi intoleranţi, ceea ce este absurd, întrucât libertatea de a gândi şi toleranţa sunt sinonime. Dovada este amuzantă: broşurile cu pricina susţineau că liber-cugetătorii îşi bat joc de adversarii lor şi se plâng de prerogativele odioase sau dăunătoare ale clerului.

Nu este nicidecum intoleranţă să iei în râs pe cei care gândesc prost. Dacă aceşti oameni care cugetă strâmb ar fi toleranţi şi cinstiţi, ar fi greu să îţi baţi joc de ei; dacă sunt insolenţi şi persecutori, atunci să-ţi râzi de ei reprezintă un act de dreptate, un serviciu adus umanităţii, dar niciodată nu poate fi vorba despre intoleranţă: a lua în râs un om şi a-l persecuta sunt două lucruri cu totul diferite.

S-a mai spus că liber-cugetătorii sunt periculoşi pentru că ar forma un fel de sectă; altă năzbâtie absurdă. Aceştia nu pot alcătui nicio sectă, pentru că principiul lor de căpătâi este ca fiecare să fie liber să gândească ce doreşte şi să exprime orice idei doreşte; aceştia se asociază doar împotriva persecutorilor, şi nimeni nu îi poate acuza de sectarism pe cei care doresc să apere dreptul cel mai nobil şi mai sacru pe care omul l-a primit de la natură.

***
Fragment
Despre toleranţa universală

Nu trebuie să o faci pe oratorul şi n-ai nevoie de prea multă elocinţă ca să dovedeşti că creştinii trebuie să se tolereze unii pe alţii. O să merg şi mai departe şi o să spun că trebuie să-i privim pe toţi oamenii ca pe fraţii noştri. Mi se va spune: Adică cum? Fratele meu turcul? Fratele meu chinezul? Evreul? Japonezul? Da. Nu suntem noi toţi copiii aceluiaşi Tată, creaturile aceluiaşi Dumnezeu? Mi se va spune iarăşi: Dar acele popoare ne dispreţuiesc, ne tratează ca pe nişte idolatri! Aşa e, le voi răspunde, numai că nu fac bine ce fac.

Sunt sigur că voi zgudui încăpăţânarea orgolioasă a unui imam sau a unui bonz dacă le voi grăi cam aşa: "Micul nostru glob pământesc, care nu este decât un punctuleţ în univers, se plimbă prin spaţiu, asemenea altor globuri cereşti; suntem pierduţi în imensitatea cosmică. Omul, înalt de doar un metru şi ceva, este cu siguranţă o cantitate neglijabilă în actul creaţiei. Una dintre aceste fiinţe minuscule i‑ar spune unui vecin de-al său din Arabia sau din China: "Ascultaţi-mă, căci Dumnezeul tuturor lumilor m-a iluminat: există nouă sute de milioane de furnicuţe ca noi pe suprafaţa Pământului, dar numai furnicarul meu îi este drag lui Dumnezeu; toate celelalte furnicare nu îi vor fi dragi niciodată; doar furnicarul iubit de Domnul va ave parte de fericire veşnică, în timp ce celelalte vor avea parte de osândă veşnică»".

Ei bine, oamenii cărora le voi spune acestea mă vor opri şi mă vor întreba care este prostul care a născocit această năzbâtie. Voi fi silit să le răspund: "Voi". Sigur că apoi o să încerc să îi îmbunez, dar o să-mi fie foarte greu.

Mă voi adresa acum creştinilor şi voi îndrăzni să vorbesc, de pildă, cu un inchizitor dominican: "Frate, ştii că fiecare provincie a Italiei are dialectul ei şi că la Veneţia nu se vorbeşte la fel ca la Bergamo sau ca la Florenţa. Academia din Crusca a stabilit limba, nu trebuie să ne abatem de la dicţionarul său, iar Gramatica lui Bounmattei este o călăuză pe care trebuie s-o urmăm cu toţii; dar credeţi că rectorul Academiei - sau, în lipsa lui, Buonmattei - ar fi în stare să le taie limba tuturor veneţienilor şi tuturor bergamezilor pentru că îşi folosesc în continuare dialectele natale?"

Inchizitorul îmi va răspunde: "Este o mare diferenţă. Aici vorbim despre mântuirea sufletului; pentru binele dumneavoastră şeful Inchiziţiei dă ordin să fiţi arestat, pe baza depoziţiei unei singure persoane, chiar dacă aceasta are o proastă reputaţie. Pentru binele dumneavoastră nu aveţi avocat să vă apere, numele acuzatorului nu vă va fi cunoscut, inchizitorul vă promite achitarea şi apoi vă condamnă, vă supune la cinci cazne diferite, după care sunteţi biciuit, trimis la galere sau ars pe rug. Asupra acestui aspect teologii Ivonet, Cuchalon, Zanchinus, Campegius, Roias, Felynus, Gomarus, Diabarus, Gemelinus, s-au pus de mult de acord, iar aceste pioase practici nu pot fi contrazise."

Sigur că îmi voi lua libertatea să-i spun: "Frate, poate că ai dreptate; gata, sunt convins de binele pe care vrei să mi-l faci; dar nu se poate să fiu mântuit fără toate cele pe care le-ai pomenit?"

Este adevărat că toate aceste grozăvii nu murdăresc în fiecare zi faţa Pământului, dar au fost des întâlnite de-a lungul timpului şi, dacă le-am aduna, am avea un volum mai gros decât Sfânta Evanghelie, care le repudiază. Nu numai că este o dovadă de mare cruzime să-i persecuţi în această scurtă viaţă pe cei care nu gândesc ca tine, dar este cât se poate de îndrăzneţ să îi condamni la iadul veşnic. Mie mi se pare că nu stă în puterea micilor atomi, oamenii, să pronunţe sentinţe care îi aparţin de fapt Domnului. Sunt departe de a combate maxima "În afara Bisericii nu există mântuire", o respect în formă şi în conţinut, dar în realitate cunoaştem noi oare căile Domnului şi toate planurile Sale? Nu e mai nimerit să nădăjduim întru El, decât să ne temem de El? Nu ajunge că eşti credincios Bisericii? Trebuie ca orice individ să uzurpe dreptul Divinităţii şi să decidă înaintea Ei soarta veşnică a tuturor oamenilor? Atunci când purtăm doliu după un rege al Suediei, Danemarcei, Angliei sau Prusiei, trebuie să ne gândim neapărat că ţinem doliul după un renegat ce va arde pe vecie în flăcările iadului? În Europa există astăzi patruzeci de milioane de suflete care nu ţin de Biserica Romană; le vom spune fiecăruia: "Domnule, doamnă, având în vedere că sunteţi inevitabil condamnat la infernul veşnic, nu vreau nici să stau la masă cu dumneavoastră, nici să discut, nici să închei afaceri cu dumneavoastră"?

Care ambasador al Franţei, prezent fiind la audienţa pe care i-ar acorda-o Marele Sultan, şi-ar spune în gând: "Înălţimea Sa ar trebui să sufere o veşnicie flăcările iadului, pentru că s-a circumcis"? Dacă el ar crede că Marele Sultan este duşmanul de moarte al lui Dumnezeu şi obiectul urii sale, ar mai sta de vorbă cu el? Ar trebui să fie trimis ambasador la curtea lui? Cu cine am mai putea face negoţ, ce îndatoriri civile am mai putea îndeplini, dacă suntem convinşi că nu trebuie să stăm de vorbă cu cei de altă religie?

O, voi, sectanţi ai unui Dumnezeu milostiv, dacă inimile voastre sunt cuprinse de cruzime şi, adorându-l pe cel a cărui singură lege constă în cuvintele "Iubeşte-l pe Dumnezeu şi pe semenul tău", aţi strivit legea sub povara sofismelor şi disputelor de neînţeles; dacă aţi semănat discordie când pentru vreun termen nou, când pentru o singură literă din alfabet; dacă aţi ameninţat cu pedepse veşnice pe cei care au omis un cuvânt din liturghie sau din ritualuri necunoscute altor popoare, vă voi spune, vărsând lacrimi pentru neamul omenesc: "Închipuiţi-vă ziua în care toţi oamenii vor fi judecaţi, când Dumnezeu îi va da fiecăruia ce merită! Parcă văd toţi morţii din secolele trecute şi din al nostru înfăţişându-se în faţa Domnului. Sunteţi siguri că Tatăl şi Creatorul nostru le va spune înţeleptului şi virtuosului Confucius, legiuitorului Solon, lui Pitagora, lui Zaleucos, lui Socrate, Platon, lui Traian, Antoniu, Titus, Epictet şi atâtor oameni care au fost modele pentru alţi oameni: "Hai, monştri cu chip uman, mergeţi şi suferiţi pedeapsa veşnică! Fie ca suferinţele voastre să fie la fel de veşnice precum sunt eu"? Vă îngroziţi auzindu-mi cuvintele; şi acum, după ce le-am rostit, nu mai adaug nimic.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer