Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce am aflat de la Londra (III)


Augustin Ioan

20.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chiar în perioada cât m-am aflat la Londra, au apărut în ziare două ştiri complementare, ambele având mult de-a face cu arhitectura. Ba chiar cu originea ei, dacă e să îi credem pe Adolf Loos (citez aproximativ: originea arhitecturii este în mormânt) sau Jean Baudrillard (la fel: Toate casele au ceva de mormânt în ele). Astfel încât arhitectura funerară intervenea, în subiect, atât la sfârşitul vieţii pământene, cât şi la originile speciei. Să mă explic:

Mai întâi, era o ştire despre consimţământul parţial dat de papă pentru incinerare. Ştim argumentele contra incinerării creştinilor, sunt pe larg expuse de către Sf. Apostol Pavel şi au de-a face cu învierea în trup. Simulacrul de slujbă ortodoxă de la crematoriu seamănă mai mult cu cea oferită sinucigaşilor decât cu cea administrată celor înmormântaţi. Or, catolicii au fost totdeauna mai liberali în această privinţă, deşi, se pare, papa proclamă prioritatea pe care o are îngroparea înaintea incinerării. Dar papa mai spune ceva şi anume că deşi este îngăduită incinerarea, nu sunt îngăduite risipirea, fie şi voluntară, a cenuşii şi nici transformarea acestei în obiecte de podoabă (la presiuni mari, cenuşa poate fi preschimbată în zirconiu şi, deci, poţi fi montat la inelul unui supravieţuitor sau urmaş). De ce e prima permisă şi a doua nu? Papa explică: şi cenuşa trebuie, ulterior, înhumată, redată pământului, ca şi trupul nears. Deci, e nevoie în continuare de cimitire, de columbarii, de arhitectură funerară.

Mai apoi, era vorba despre avântul pe care l-a luat arhitectura de columbarii, construite în stilul catacombelor (pre)creştine, primitive chiar, în Marea Britanie. Nu ştiu dacă investitorii ştiau că urma să se dea acest edict al papei sau doar au riscat, văzând avântul pe care îl luase, oricum, ideea de incinerare în detrimentul celei de înhumare ca sfârşit al vieţii pământeşti. În proiectele prezentate de către presă, era vorba despre o arhitectură primitivă în toate sensurile posibile: istoric, pentru că, deşi nouă, emula exemple preistorice chiar, ca şi când această întoarcere abruptă în trecut ar fi mai propice comemorării decât o arhitectură contemporană (una din relatări face, în treacăt, chiar o critică arhitecturală severă modernismului apter al crematoriilor contemporane, lipsite de suflet); de atmosferă, pentru că folosirea pietrei neprelucrate pentru zidării subterane, boltite, vag luminate de câte o lumânare aprinsă, ici şi colo, în dreptul ocniţei cu urna cuiva apropiat, pare să sugereze mai bine decât betonul lugubrul funcţiunii. Se pare că aceste columbarii au un succes fulminant, fiind şi mult mai eficiente sub raportul profitului imobiliar.

Şi la noi s-au - cum să zic? - construit cimitire private. Cel de la ieşirea spre Piteşti, pe autostrada A1, făcut de arh. Fl.Stanciu, a fost, la vremea ridicării sale, unul de succes de stimă arhitecturală, deşi timpul şi-a pus o patină neplăcută peste lipsa de întreţinere de acum. Dar succese mari, de felul celei avute cu cimitirele lor de către arhitecţi precum Carlo Scarpa sau Enrique Miralles, nu au fost: arhitectura funerară din România de astăzi este absentă, de la desenul mormintelor şi al crucilor la ansamblu, deşi Ion Mincu este autorul câtorva cavouri de excepţională calitate, aflate în Cimitirul Bellu, iar Rugăciunea lui Brâncuşi era destinată unui monument funerar, la Buzău. Regretatul Anghel Marcu, un discipol devotat al doamnei arh. H. Delavrancea-Gibory, a proiectat cruci şi monumente funerare elegante şi elevat-tradiţionale. De atunci, însă, pustiu...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer