Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte şi introducere la Confesiunile unei dependente de artă


Gore Vidal, Alfred H. Barr Jr., pe marginea unei cărţi de Peggy Guggenheim, traducere de Ciprian Şiulea

26.10.2016
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peggy Guggenheim
Confesiunile unei dependente de artă
Editura Pandora M, 2016

Traducere din limba engleză de Ciprian Şiulea


Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte
de Gore Vidal

În iarna dintre 1945 şi 1946 eram subofiţer în armata Statelor Unite, încartiruit la Mitchell Field, în Long Island. Tocmai terminasem un prim roman, Vijelia, bazat pe experienţa mea de ofiţer secund al unei nave militare de aprovizionare din Insulele Aleutine. Înainte de a mă înrola în armată, la vârsta de 17 ani, trăisem în Washington, D.C. Familia mea era una politico-militară. Ofer aceste mici date personale pentru a prezenta cadrul primei mele întâlniri cu Peggy Guggenheim.

Pe Anais Nin am cunoscut-o la început de iarnă. Eu aveam 20 de ani. Ea avea 42. Îndelungata şi dificila noastră relaţie sau Relaţia a început în frig, aşa cum ar spune plin de delicateţe cântăreţul Camelotului. Anais era un personaj strălucitor, care arăta mai tânără decât era, vorbea cu o voce catifelată, cu un accent curios, şi spunea minciuni care, prin frumuseţea şi stranietatea lor, erau încă şi mai bune decât cărţile pe care le scria - probabil, din cauză că ceea ce scria ea era întotdeauna veridic, dacă nu şi adevărat, iar ceea ce spunea era menit să încânte - pe ea, ca şi pe ceilalţi.

"O să te duc la o petrecere, chéri", m-a anunţat ea. Ne aflam în blocul de cinci etaje fără lift din Greenwich Village, în care locuia ea împreună cu soţul ei (un bancher care făcea filme şi gravuri şi o ajuta pe Anais să joace rolul de boemă înfometată). Anais îmi spunea întotdeauna "chéri", cu o inflexiune uşor caraghioasă. De vreme ce eu încă nu citisem Colette, au mai trecut câţiva ani până când am înţeles gluma. Dar, pe de altă parte, nici ea nu înţelegea toate glumele mele. Aşa că "chéri" şi Anais s-au dus acasă la Peggy Guggenheim şi "chéri" nu a uitat în veci nici măcar un detaliu al acelei ocazii strălucitoare şi magice (un cuvânt folosit adesea pe vremea aceea). Într-un fel, asemenea personajului din Cărarea piedută, eu încă mai cred că undeva, pe o stradă secundară din New York acea petrecere încă mai continuă, chiar şi acum, iar Anais e încă în viaţă şi tânără, iar "chéri" e într-adevăr foarte tânăr, James Agee bea prea mult şi Laurence Vail se laudă cu nişte sticle pe care le-a pictat după ce le-a absorbit în el însuşi, ca parte a procesului creator, André Breton îşi dă aere de magistru şi Léger arată de parcă el ar fi putut să realizeze una din acele bucăţi ale maşinăriilor pe care îi plăcea lui să le picteze; iar o lume de culoare şi umor continuă să existe - şi ai putea intra din nou în ea dacă nu ai rătăcit cumva adresa.

Nu cu mult timp în urmă, am dat de o carte veche de telefon. Am căutat numărul lui Anais de acum 35 de ani. Watkins nu mai ştiu cum. Am sunat acolo; mă aşteptam, cumva, ca ea să răspundă. Dacă ar fi răspuns, aş fi întrebat-o dacă era tot 1945, iar ea ar fi spus "bineînţeles". Eu ce an credeam că este? Iar eu aş fi spus: "Nu, e 1979, iar tu eşti moartă". ("Chéri" nu s-a remarcat niciodată prin tactul lui.) Iar ea ar fi râs şi ar fi spus: "Nu încă".

Nu încă. Ei bine, "încă" este aici. Şi la fel şi Peggy Guggenheim. Când am văzut-o prima oară zâmbea - puţin somnoros. Îmi amintesc că la gât îi atârna ceva ciudat... bijuterii primitive? Memoria mea nu e atât de bună pe cât credeam. De fapt, am o amintire mai vie despre ochii tiviţi cu roşu, de băutor, ai lui Agee şi părul alb, fluturând, al lui Vail, decât despre Peggy, care plutea nonşalant prin propria ei petrecere, mai mult ca un oaspete decât ca o gazdă.

Iată. Simt, cum ar veni (şi cum ar spune Henry James), ceva din aura lui Peggy, de atunci şi de acum. Deşi dădea petreceri şi colecţiona fotografii şi oameni, Peggy avea - şi are - ceva rece şi impenetrabil. Nu se agită. E capabilă să tacă, un dar preţios. Ştia să asculte, un dar încă şi mai preţios. E o maestră a butadelor care dezumflă o anumită idee sau trăsătură a vreunui caracter sau persoane. În timp ce scriu, încerc să găsesc un exemplu sclipitor - şi nu reuşesc. Aşa că poate tonul sec - concizia cu care îşi rosteşte ea epitafurile - este cel de care îţi aminteşti cu plăcere.

Lui Peggy nu i-a plăcut niciodată Anais. Din cine ştie ce motiv, nici până în ziua de azi nu am întrebat-o de ce. Anul trecut, cu puţin timp înaintea celei de-a 80-a zile de naştere a lui Peggy, stăteam în salonul palazzo-ului ei de pe Grand Canal din Veneţia (în timp ce scriu această propoziţie încep să o văd pe Peggy Guggenheim ca pe ultima eroină transatlantică a lui Henry James, Daisy Miller cu ceva mai mult tupeu), când Peggy a spus dintr-odată: "Anais era foarte proastă, nu-i aşa?" Rostirea abilă a declaraţiilor sub formă de întrebare este ceea ce desparte generaţia lui Peggy de epoca actuală, în care nu există întrebări, doar răsunătoare afirmaţii autointeresate.

"Nu", am spus eu. "Era vicleană. Şi a obţinut exact ce a vrut. Şi-a propus să devină un personaj legendar." "Legendă" era un cuvânt pe care Anais îl rostea întotdeauna cu veneraţie. "Şi a trăit suficient de mult ca să se vadă ca pe un fel de eroină a mişcării de eliberare a femeilor."

"Asta ar putea fi ceva viclean", a spus Peggy - în lumina de sfârşit de după-amiază, ochii ei înguşti şi somnoroşi au strălucit dintr-odată ca nişte ochi de pisică - "deşi pare o dorinţă prostească".

Acum, Peggy fusese transformată de timp (cu puţin ajutor din partea firii sale viclene) într-o legendă de exact acelaşi tip cu cea la care se gândea Anais, care avea o minte foarte romantică, a la Henri Murger. Dar, la 80 de ani, legendara Peggy continuă să scruteze o lume care de fapt decade mai repede decât ea. La urma urmei, Veneţia se scufundă propriu-zis, sub palazzo-ul ei alb şi neterminat. Dacă visul suprem al solipsistului este să ia lumea cu el atunci când moare, este foarte posibil ca Peggy să ajungă să ia Veneţia din lumea aceasta şi să o ducă în lumea ei, unde petrecerea continuă încă, toată lumea face ceva nou şi arta miroase nu a muzeu, ci a atelier de creator.

Vara trecută am întrebat-o: "Ce mai faci?" O întrebare politicoasă, dar obiectivă: avusese dureri mari din cauza unor perturbări ale arterelor. "Ah", a spus ea, "nu prea rău, pentru cineva care moare."

Mi se pare că aceste memorii - mai degrabă abile decât neşlefuite, chiar dacă necunoscătorii nu vor înţelege latura referitoare la artă - reflectă o lume care este acum la fel de pierdută ca numărul din Watkins, care nu suna pentru că îi lipsea o cifră. Dar, de vreme ce scrisul din acest volum este doar al lui Peggy, ceva a fost salvat. În rândurile acestea auzim vocea energică, dar tărăgănată, vedem privirea laterală, bruscă şi rapidă, care îi însoţeşte adesea judecăţile rapide şi ne bucurăm, dacă nu de sinele ei real, de umbra lui din pagină.

Am văzut-o ultima oară pe Peggy, foarte adumbrită, la televiziunea italiană. Veneţia sărbătorea a 80-a ei zi de naştere - sau, cel puţin, acea parte a Veneţiei care nu s-a scufundat nici în Adriatica, nici în lene.

Camera s-a apropiat de capul frumos al lui Peggy, pentru o filmare foarte de aproape. O voce din off a întrebat-o ce crede despre pictorii italieni de astăzi. Ochii ei s-au deplasat spre persoana nevăzută, iar jumătatea ei de zâmbet a sporit insesizabil. "Ah", a spus ea, "sunt foarte slabi." Apoi, în stilul ei permanent jamesian, a adăugat: "Nu-i aşa?"

Consternare în întreaga Italie. Eroina Cupei de aur spărsese cupa - şi triumfase din nou.
[1979]

Introducere
de Alfred H. Barr Jr.

Curaj şi viziune, generozitate şi umilinţă, bani şi timp, un puternic simţ al semnificaţiei istorice, ca şi al calităţii estetice - aceştia sunt factorii de circumstanţă şi caracter care au făcut din Peggy Guggenheim o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facţionalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar faţă de revoluţia de valoare. În consecinţă, găsim în colecţia ei opere care sunt diametral opuse ca spirit şi formă, chiar dacă ele ar putea părea asemănătoare prin stranietatea lor radicală.

Această colecţie este cea mai durabilă realizare a lui Peggy Guggenheim ca patroană a artei, dar, foarte probabil, nu cea mai importantă. Am folosit cuvântul uzat şi oarecum pompos de "patroană", cu o anumită ezitare. Însă este unul precis. Căci un patron nu este un simplu colecţionar care adună opere de artă pentru plăcerea lui sau un filantrop care ajută artiştii sau înfiinţează un muzeu public, ci o persoană care simte o responsabilitate deopotrivă atât faţă de artă, cât şi faţă de artist, luaţi împreună, şi are mijloacele şi voinţa de a acţiona în conformitate cu acest sentiment.

Peggy Guggenheim nu a fost interesată de la început de arta modernă. De fapt, i-a plăcut foarte mult şi a studiat pictura renascentistă italiană, mai ales cea din Veneţia. Cărţile lui Berenson au fost ghidul ei şi poate că ele au confirmat acel simţ faţă de istoria artei pe care ea l-a dus în secolul XX, exact momentul de timp şi gust în care mentorul ei s-a oprit.

Apoi, la sfârşitul anilor '30, ea a deschis o galerie de avangardă la Londra, mai degrabă ca o distracţie de amator. Marcel Duchamp era principalul ei consilier (acelaşi care, cu 20 de ani în urmă, o consiliase pe Katherine Dreier, atunci când aceasta crease deschizătoarea de drumuri Société Anonyme). Guggenheim Jeune, cum numea ea cu umor această întreprindere, a oferit mai multe expoziţii excelente, printre ele şi primele expoziţii personale din Anglia ale lui Kandinsky, primul expresionist abstract şi Yves Tanguy, pictorul suprarealist. În acelaşi timp, galeria a oferit primele lor expoziţii unor tineri artişti precum John Tunnard, cel mai bun dintre noii pictori abstracţi englezi ai acelei perioade. Însă aceste realizări i s-au părut lui Peggy Guggenheim prea efemere.

La începutul lui 1939, ea a "avut ideea de a deschide un muzeu modern la Londra", proiect care trebuie să fi părut urgent, dat fiind că, nu cu mult timp în urmă, directorul de la Tate Gallery declarase pentru vamă că sculpturile lui Calder, Arp, Pevsner şi alţii, pe care Guggenheim Jeune le importa pentru un spectacol, nu erau deloc opere de artă.

Cu flerul ei obişnuit în recrutarea celor mai competente ajutoare, ea l-a rugat pe Herbert Read, acum Sir Herbert, să devină directorul acestui proiect muzeal. Read, în general considerat o eminentă autoritate engleză în arta modernă, a fost convins să renunţe la conducerea foarte respectabilei Burlington Magazine pentru a prelua acest post nou şi a se îmbarca într-o aventură. Patroana şi directorul au conceput o listă ideală de opere de artă pentru noul muzeu - listă care avea să servească, de asemenea, şi ca bază pentru expoziţia inaugurală. A fost găsită o clădire, dar contractul de închiriere nu a mai ajuns să fie semnat, deoarece a început al Doilea Război Mondial şi visul s-a estompat sau, mai bine zis, a fost suspendat.

În Paris, în timpul iernii Războiului Ciudat, Peggy Guggenheim, doar puţin descurajată, a continuat lărgirea colecţiei, "cumpărând un tablou pe zi" la sfatul prietenilor ei Duchamp, Howard Putzel şi Nellie van Doesburg. A închiriat chiar şi un spaţiu pentru o galerie în Place Vendôme, dar între timp Războiul Rece se încinsese. Pasărea în spaţiu a lui Brâncuşi a fost cumpărată în timp ce germanii se apropiau de Paris.

În timpul primului an al ocupaţiei germane, colecţia a fost păstrată în muzeul Grenoble, dar nu a fost expusă acolo, deoarece directorul se temea de represaliile regimului colaboraţionist de la Vichy. În cele din urmă, în primăvara lui 1941, colecţia şi proprietara ei au ajuns la New York.

Graţie în mare parte afluxului de artişti şi scriitori refugiaţi din Europa în timpul războiului, New Yorkul a înlocuit Parisul, ocupat de nemţi drept centru artistic al lumii occidentale. Mai târziu, majoritatea europenilor s-au întors, mai ales în Franţa, însă în lumea postbelică Parisul părea, în mod clar, mai puţin proeminent, iar New Yorkul a rămas un concurent al acestuia, în parte din cauza ascensiunii celui mai respectat grup de pictori pe plan internaţional pe care îl produseseră până atunci Statele Unite. Peggy Guggenheim a jucat, ca patroană, un rol important şi uneori crucial în dezvoltarea lor.

În Londra, Paris şi Grenoble ea fusese frustrată, dar în New York, graţie distanţei acestuia faţă de conflict, a putut pentru o vreme să-şi pună în practică viziunea. La sfatul pictorului suprarealist André Breton, a continuat să completeze colecţia şi a publicat un catalog splendid, Arta acestui secol, nume pe care l-a dat şi noii ei galerii.

Arta acestui secol a devenit imediat centrul avangardei. Sub influenţa lui Duchamp, Ernst şi Breton, tradiţia suprarealistă era puternică, dar niciodată exclusivă. Marele pictor abstract Piet Mondrian a fost şi el primit cu bucurie şi a avut un rol activ de membru al juriilor care au ales expoziţiile recurente de grup ale tinerilor artişti americani.

La primul "Salon de primăvară" din 1943, trei tineri pictori s-au remarcat: William Baziotes, Robert Motherwell şi Jackson Pollock. În mai puţin de un an, toţi trei au fost lansaţi de galerie Prin expoziţii personale. Expoziţia lui Pollock, având un catalog cu o prefaţă entuziastă de James Johnson Sweeney, a cucerit o admiraţie specială. Apoi, din nou, cu o remarcabilă clarviziune, Arta acestui secol le-a oferit expoziţii lui Mark Rothko, Clyfford Still şi altora. Spun clarviziune deoarece, chiar dacă la acel moment opera lor nu îşi atinsese deplina maturitate, Rothko, Still, Baziotes, Motherwell, Pollock şi alţi doi-trei sunt acum recunoscuţi în Statele Unite şi, din ce în ce mai mult, şi în Europa drept principali piloni ai formidabilei noi şcoli americane.

Tablourile timpurii ale acestor pictori, pe care Peggy Guggenheim le-a cumpărat de la expoziţiile lor cu 17 ani în urmă, pot fi văzute astăzi în colecţia ei. Jackson Pollock, cel mai renumit dintre ei, este reprezentat de multe opere, dar nu şi de cea mai importantă operă a lui, o pictură murală comandată de patroana sa pentru holul locuinţei ei din New York. Ea l-a ajutat pe Pollock şi financiar, iar atunci când Arta acestui secol s-a închis, în 1947, ea a ajutat la plasarea artiştilor în alte galerii.

Astăzi, în Veneţia, Peggy Guggenheim, colecţia ei şi galeria ei pentru expoziţii îşi continuă opera. Vizitatorii care studiază colecţia, în timp ce sunetele Grand Canalului le răsună în urechi, ar trebui să ştie câte ceva din istoria colecţionarilor ca patroni - mai ales a celor americani, care datorează o recunoştinţă specială compatrioatei lor Peggy Guggeheim.

[1956]
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer