Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Singur


Radu Părpăuţă

31.10.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Toţi se feresc de singurătate ca dracu' de tămîie, caută traiul în mijlocul oamenilor - familie, colegi, prieteni. Foarte bine, aşa şi trebuie. Foarte puţini sînt cei care pot rezista singuri, care au vocaţia singurătăţii, ca să zicem aşa, căci singurătatea e o "vamă" grea, orice s-ar zice.

Dar mai este şi altceva: Să nu ai nici o clipă de singurătate e un iad!

Am trecut prin experienţa asta în armată. Să stai între oameni ca într-o turmă dintr-un ţarc, zi de zi, clipă de clipă, - la instrucţie de front, la masă, la "curăţat sectoare", pînă şi la budă, fiindcă nu puteai rămîne acolo decît cîteva clipe, pentru că alţii băteau imediat în uşă (budele erau puţine, iar unele erau înfundate) - e un chin. Noaptea să dormi cu un pluton de bărbaţi de douăzeci de ani ca într-un un ciopor de treizeci de miori sau cîrlani, fiecare cu răsufletul lui, cu sforăiturile aferente, unele apocaliptice, cu mirosul lui de picioare, e iarăşi greu suportabil de psihicul unui om, care pînă la douăzeci de ani a dormit în deplină linişte, singur, într-un pat curat şi moale, cu veioză la cap şi cărţi pe noptieră. Să stai mai bine de o lună numai în unitate şi numai cu bărbaţi, aşa încît atunci cînd am străbătut pentru prima oară nişte străzi din marginea oraşului spre cîmpul de instrucţie şi am văzut femei, mi se păreau un fel de extraterestre (vedeam halucinat o vînzătoare care vindea cartofi la Aprozar drept o adevărată Dulcinee) - e iarăşi chinuitor.

La un moment dat a venit un ordin să facem şi noi TR-iştii (adică cei care făceam armata la "termen redus" - o spun pentru cei mai tineri) pază. Erau posturi de pază la poartă şi la colţurile gardului unităţii. M-am oferit voluntar printre primii. Alţii nu voiau, ziceau că e plicticos. Nu comentez, deşi aş avea cîte ceva pe limbă despre capacitatea lor de gîndire şi de imaginaţie.

Şi uite aşa am ajuns la colţul cel mai retras al unităţii - eu cerusem - cu mantaua, cu arma-n spate, bocănind din bocanci, fiindcă era frig. Dar eram fericit. ERAM SINGUR.

Era dimineaţa devreme. Noiembrie. Soarele arăta ca o piersică roşie într-o călimară cu cerneală. Căscam ochii peste gard, nu voiam să mă uit înapoi la unitatea de care mi se făcea silă. Un cîmp pustiu cu deşeuri aruncate, grămezi de fructe putrezite, carcase de aparate electrocasnice şi din astea. În depărtare o lizieră de plopi, o şosea şi apoi munţii înecaţi în pîclă, ca într-o pictură chineză ce vrea să reconstituie trupul imens al Vidului. Era o gaură în gard. Am ieşit în cîmpul pustiu, printre grămezile de gunoaie.

Printre gunoaie am descoperit şi un album cu fotografii de familie. În poze apăreau mame, taţi, unchi, mătuşi şi căţei. Toţi zîmbeau cu gura pînă la urechi. Pînă şi căţeii parcă radiau de fericire. Gîndul m-a dus la ai mei. Mi se părea că nu-mi mai amintesc figurile lor - chipul tatălui, al mamei, al sorei mele. Şi mi s-a făcut teamă. Am aruncat albumul cu fotografii.

Multe alte lucruri mi s-au mai zburătăcit prin cap în cele patru ore de pază. M-am întors remontat în unitate şi am vorbit cu Emil, prietenul meu pe care-l am şi acuma, despre cei de acasă. Emil proiecta mereu pe hîrtiuţe casele pe care voia să le construiască pentru familia lui, viitoarea lui familie. Eu n-am avut niciodată atracţie spre proiecte de case. Visam că voi trăi cîndva, undeva, departe, în curul lumii, retras şi SINGUR. Aveam însă şi gîndul, reanimat de albumul de fotografii, la cei de acasă.

Sigur, n-am trăit singur. Dar visul rămîne.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer