Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Caramel


Teodora Gheorghe

18.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
I.

Zăpuşeală. Miros de rufe spălate şi puse la uscat. Lui Anton i se pare că va ploua. E un bărbat frumos, dar oglinzile ȋi sunt străine. Ori de cȃte ori vrea să vadă cum ȋi stă părul revărsat pe umeri, se uită ȋntr-o băltoacă. Acolo, ȋn mocirlă, e modelat chipul lui, un Adam neterminat. Ȋn noroi ȋşi clăteşte ura. Şcolăriţele care merg duminica la slujbă ȋl deoache pe ascuns. Ȋn ochi ȋi citeşti mii de idile cu final nefericit. Şi acum, cȃnd se uită spre cer, păleşte ȋn ei o fată cu ochi căprui.

Toţi ȋl pȃndesc, dar niciunul nu-l cunoaşte. Nimic nu-i aparţine, doar ȋl bȃntuie preţ de o zi, două, pe urmă se topeşte ȋn asfaltul fierbinte. Ȋi e silă. E ȋnconjurat de creaturi cu două picioare şi două mȃini, cu doi ochi spălăciţi sau lipsă, care nu ştiu altceva decȃt să robotească şi să dea naştere la creaturi zbȃrcite şi damnate. Ce să mai zică de femeile cu umerii dezgoliţi care umblă pe străduţe cu ochii ofiliţi şi pieptul uzat de matahalele venite ȋn patru labe de la cȃrciumi; şi cerşetorii ologi cu pasul lor greu, ȋn urma cărora nu rămȃne decȃt o umbră cu aromă de moarte. "Numai să-ţi doreşti, fiule, şi totul va deveni posibil." Aşa ȋl sfătuise un popă cu o barbă de trei coţi, ȋmpăturit ȋntr-o sutană argintie, pe care noaptea ȋl zăreai ȋn compania vreunei spălătorese ori a vreunei fete din cor, mai sfătos ca niciodată. Ce ȋnseamnă dorinţa ȋntr-o văgăună unde răsună glasuri dogite şi boala se răspȃndeşte ȋn oameni mai repede ca ura? Noroc că tuturor le plac dulciurile, toţi tȃnjesc după aroma brioşelor proaspăt scoase din cuptor. Singura lor slăbiciune sunt prăjiturile. Ȋn spate se găseşte brutăria lui Julio, un spaniol căpătuit. Mai e terasa lui Gigi unde se ospăta ȋn urmă cu mulţi ani, cȃnd mama lui venea acasă cu bărbaţi străini. Ar fi putut să rămȃnă ȋn Cluj, dar o chemare l-a atras ȋn locul naşterii. Ȋl leagă de el un ataşament ciudat, un fel de boală transformată ȋn nevoie.

Bat clopotele şi se strȃnge lumea la biserică. Preoţii aruncă ȋn văzduh note lugubre. Anton se aşază pe o băncuţă. Ȋşi reazemă capul de singurul lemn rămas, lăsȃndu-şi privirile să străpungă lumina soarelui. "Ce voluptate! Omul n-a cunoscut o bucurie mai mare decȃt aerul umed şi amandinele cu cremă", ȋşi zice satisfăcut. "O lume plină de oameni e ca o ciocolată cu prea multe alune. Ȋţi rămȃn printre dinţi." Ȋncepe să fluiere ȋn gol, scrutȃnd un peisaj inexistent. Un zidar cu o roabă păşeşte molcom. Anton aruncă ţigara ȋn drumul trecătorului, flegmatic. Roaba striveşte trupul ţigării şi scrumul se ȋnşiră pe asfalt ca un suflet răstignit. Două ţigănci ȋi aruncă ocheade. Anton rȃnjeşte ȋn zeflemea, apoi ȋşi scoate din buzunar o muzicuţă. De ȋndată ce buzele i se lipesc de ea, ȋn văzduh răsună o melodie de jale. O fetiţă rumenă se opreşte să-i studieze sandalele. Maică-sa o ajunge din urmă şi, smucind-o zdravăn de una din codiţele ȋmpletite, o goneşte de lȃngă străin. Se ȋntoarce şi-l fixează lung, apoi ȋşi muşcă provocator buza. De departe se aude vocea ascuţită a vȃnzătorului de limonadă.
Ȋşi duce mȃna la falcă, rotindu-şi pupilele ȋn direcţia cerului. "Oare plouă azi?" Aţipeşte fără să-şi dea seama.

Cȃnd se trezeşte, lȃngă el stă aşezat, picior peste picior, un bătrȃn. Poartă o pălărie kaki şi ochelari negri de soare. După costumul impecabil, s-ar zice că nu e de prin părţile astea. Are un baston pe care l-a proptit de marginea băncii. Trăsăturile lui i se par vag cunoscute, de parcă le-ar fi visat cȃndva.
- Ai un foc? ȋl ȋntreabă necunoscutul.
Anton ȋi oferă bricheta lui cu o femeie blondă dezbrăcată desenată pe o parte.
- Mulţumesc, sunteţi tare amabil.
O tăcere stranie se aşterne ȋntre ei, ca voalul unei mirese.
- Se adună norii. S-ar putea să plouă ȋn curȃnd, spune bătrȃnul melancolic.
- E secetă de o lună.
- Asta nu e bine. Apa e vitală pentru sănătate, mai ales cȃnd vine din cer.

Anton ar vrea să se ridice şi să se ȋntoarcă la cofetărie unde l-a lăsat pe Matei, un puşti surd de o ureche, dar priceput la tarte cu cireşe. Nu reuşeşte. Vocea mieroasă a omului de lȃngă el are efectul melodiei preferate din copilărie pe care o auzi la fereastra cuiva şi nu ţi-o mai poţi şterge din minte toată ziua.
- Veniţi de departe?
Cuvintele ies firesc din pieptul lui, deşi credea că le-a rostit doar ȋn gȃnd.
- Pȃnă acum douăzeci de ani, am locuit chiar aici. Dar timpul schimbă multe... M-am mutat ȋn Suceava.
- Şi ce vă aduce ȋnapoi la origini?
Bătrȃnul ȋşi ȋntoarce pentru prima dată ochelarii spre el, zȃmbind.
- Amintirile. Dumneavoastră? Locuiţi ȋn Dumbrăveni dintotdeauna?
- Da, născut şi crescut aici, se străduieşte Anton să-şi ȋnghită sentimentul incomod care ȋl ȋncearcă. Străinul părea să ştie mai multe decȃt spune şi se ascundea ȋn spatele ochelarilor.
- Sunt proprietarul unei cofetării.
- O, felicitări! Nu mulţi tineri se pot lăuda că deţin propria afacere. Eu am ales o meserie mai puţin bănoasă, dar frumoasă. Tatăl meu m-a socotit nebun cȃnd i-am zis că vreau să mă fac doctor. Erau şi alte vremuri atunci. Medicina nu cunoscuse progresul de astăzi. Doctorii erau mai degrabă vraci şi nu ȋi găseai pe toate drumurile. Ȋn sătucul ăsta, am fost singurul la o sută de oameni.
Un fior neobişnuit ȋl străbate pe Anton. Durerea din umăr ȋi dispare, fiind ȋnlocuită de un presentiment sumbru.

- Părinţii mei m-au sfătuit mereu să mă fac ceasornicar, ca taică-miu. Eu, ȋncăpăţȃnat din fire, am ţinut-o pe-a mea. Ȋn mine se născuse ȋncă din copilărie dorinţa de a ajuta, de a contribui la binele omenirii fie şi cu un strop de bunăvoinţă. M-am confruntat cu o sumedenie de nedreptăţi de-a lungul vieţii mele, dar nimic nu m-a oprit să ȋnvăţ şi să mă perfecţionez. Pe la şai'şpe ani am ȋnceput să citesc pe ascuns cărţi de medicină pe care le ȋmprumutam de la moş Alună. Ai auzit de el, cu siguranţă. Era vestit pentru metodele lui... cum să le spun, neobişnuite. Odată am auzit că a vindecat cataracta unei femei cu un amestec din urzici şi floarea-diavolului culeasă din curtea bisericii ȋntr-o noapte cu lună plină. N-am urmat cursurile niciunei facultăţi. Eram săraci şi oricum toţi mă luau drept oaia neagră a familiei pentru că ȋn loc să-i ajut pe ai mei cu treburile gospodăriei, ȋmi petreceam ore ȋn şir cu nasul ȋn cărţi. Dacă ar fi ştiut pe cȃţi din ei aveam să-i vindec, poate mi-ar fi fost mai recunoscători ȋn acele zile. Ce să-i faci, omul e o fiinţă contradictorie. Trăieşte ȋn permanenţă cu sufletul ȋn două lumi. Una e a binelui, unde se simte mai puţin confortabil pentru că tentaţia celei de-a doua ȋncolţeşte veşnic ȋn el.

Te-ai ȋntrebat vreodată ce este răul? Mie mi-a fost adresată ȋntrebarea de către moş Alună. Am încremenit ca o statuie grecească. Nu fusesem niciodată o persoană religioasă, deşi tata m-a crescut ȋn spiritul unui bun creştin. Singura dată când m-am rugat la Cel de Sus a fost când am crezut că voi muri de pojar, la vârsta de cinci ani. Alună mi-a vorbit mult, explicȃndu-mi nu doar ce se petrece ȋn interiorul unui corp uman, dar şi dincolo de materie. Mi-a povestit despre păcatele omului şi despre apocalipsa ce avea să se abată asupra celor nevrednici. M-a cuprins teama de infern, de cazanul cu smoală. O sumedenie de ȋndoieli m-au ȋnvăluit: Oare există rău şi în cafeaua cu scorţişoară? Şi în pescăruşi? Cum poate o sămânţă bună să dea roade rele? Îi dezamăgisem pe toţi, de la părinţi şi până la veri de gradul trei. Aveam să fiu pedepsit? Trecȃnd ȋnsă de pragul adolescenţei, furtuna de nedumeriri s-a domolit. Am ȋmbrăţişat din nou ateismul. De fapt, eu nu am negat niciodată existenţa lui Dumnezeu, doar că am decis să ȋl ignor cu desăvȃrşire.

După moartea bietului Alună au ieşit la iveală tot felul de zvonuri legate de excentricităţile bătrȃnului. Unele s-au confirmat, altele au rămas suspendate ȋntr-o eră incertă. Cunoştinţele acumulate şi pregătirea ȋn medicină lui i le datorez. Orice ar fi făcut şi orice s-ar spune despre el, este omul care mi-a schimbat viaţa. Dar nu aş vrea să te plictisesc...

Anton dă din cap în semn de "te rog, continuă".

- Primul meu bolnav a fost micuţul Tudor, fiul Mariei, vȃnzătoarea de cartofi. Avea pojar şi un singur picior. Mărturisesc că posedam propriile metode şi chiar izbutisem să creez nişte remedii pe bază de plante care făceau minuni. Nu am cerut niciodată mai mult decȃt ȋmi puteau oferi oamenii. Nu am profitat de banii nimănui. Am descoperit că ȋmi plăcea să mă aflu printre cei mici. Nevinovăţia lor mi se strecura ȋn inimă sub forma unei recunoştinţe serafice. Am petrecut opt ani avȃnd grijă de copii.

Ȋntre timp, taică-miu s-a stins din cauza unor complicaţii la rinichi. A fost cumplit să-l văd neputincios şi să nu pot face nimic ca să ȋmpiedic durerea lui. Ultimele lui cuvinte mi-au adus alinare: "Sunt mȃndru de tine, măi Mihai." M-am hrănit cu ele. Au căpătat o forţă uluitoare şi prin ele am fost absolvit de tristeţe. Mi-am reluat activitatea. Mă simţeam singur. Nu eram cel mai frumos bărbat. Femeile se uitau la mine ca la un soi de ȋnger emasculat. Poate şi pentru că mă surprindeau recitȃnd sonete din Shakespeare şi vorbind cu vrăbiile. Adoram natura, sursa infinită de renaştere a umanităţii. Găseam o oarecare voluptate ȋn a fi altfel decȃt ceilalţi.

Totuşi, tȃnjeam să am o familie. Ȋmi imaginam adesea că mă ȋntorc acasă şi ȋn sufragerie mă aşteaptă o femeie mignonă, cu ochi blȃnzi. Ȋntr-un tȃrziu, ȋn amurgul tinereţii mele, am avut parte de un miracol. Am ȋntȃlnit cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Apăruse din senin ȋn sătucul nostru. Nimeni nu ştia de unde vine sau cum o cheamă. Era ȋmbrăcată ȋntr-o rochie neagră, dantelată. Nu vorbea şi nici nu dădea vreun semn că ȋnţelege ce i se spune. Au poreclit-o Muta. O soţie de negustor s-a ȋndurat de ea şi a luat-o ȋn gazdă. Se ȋnţelegeau prin semne, iar Muta spăla, mătura şi curăţa podelele ȋn schimbul unei bucăţi de pȃine. O parte din foştii copii pe care ȋi tratasem erau acum vlăjgani care se ocupau cu fel şi fel de găinării. Unuia din ei i-a căzut cu tronc şi ȋntr-o zi a ȋncercat să o siluiască, dar fata a reuşit să scape şi a ajuns ȋn faţa porţii mele. Nu am eludicat nici pȃnă acum enigma intersectării a două destine atȃt de diferite. De ce a venit tocmai la mine? A fost ȋntȃmplător sau poate mă căuta demult, intuind că ȋn mine va găsi o vagă izbăvire?

Am liniştit-o cu greu, după ore ȋntregi ȋn care i-am recitat poezii şi l-am imitat pe cizmar cum o ȋnjură pe bătrȃna lui soacră. A rȃs pentru prima dată de cȃnd se ivise ȋn Dumbrăveni. Au trecut trei zile şi Muta nu s-a mai ȋntors la soţia de negustor. Bȃrfele s-au ridicat ȋn aer odată cu ţărȃna stȃrnită de copitele cailor. Doctorul şi-a găsit amantă, doctorul păcătuieşte cu pacienta. Preotul din sat m-a vizitat negreşit, ameninţȃndu-mă că mă va exclude din comunitate dacă nu mă ȋnsor cu Muta. Altfel mă aşteptau flăcările infernului. Atunci Muta m-a luat de braţ şi a vorbit: "Mă mărit cu el. Ne căsătorim duminica viitoare." Nu mai e nevoie să descriu uimirea care ne-a ȋmbrăcat figurile amȃndurora. Preotul a ȋncuviinţat şi şi-a luat tălpăşiţa, făcȃndu-şi semnul crucii cu disperarea habotnică a omului ȋnspăimȃntat de tot ceea ce nu se găseşte ȋn cărţile sfinte. Ȋn sinea lui, era convins că fata e o vrăjitoare, dar nu avea dovezi.

Ne-am căsătorit la biserică, singurul loc pe care l-am ocolit cu destulă ȋndȃrjire. Preferam să mă aflu ȋn compania unei boli contagioase decȃt să ascult poliloghia unor ipocriţi care se făceau vinovaţi de aceleaşi păcate de care ȋşi acuzau enoriaşii. Pentru ea ȋnsă eram ȋn stare de orice sacrificiu. Ȋn liniştea ȋncăperii cu vitralii şi candele, numele ei a răsunat divin - da, folosesc un cuvȃnt străin pȃnă atunci de filozofia mea - Lidia. Biata mea Lidia...

Anton simte că ȋntreaga lume i se prăbuşeşte ȋn moalele capului, spărgȃndu-se ȋn mii de cioburi ascuţite care i se ȋnfig ȋn ceafă. O amintire tulbure prinde contur. Trecutul pe care ȋl zăvorȃse ȋn bezna uitării ȋşi ȋntinde braţele dezlȃnate şi i se ȋncolăceşte ȋn jurul inimii, smulgȃndu-i bătăi grele, de plumb. Ȋl ia cu leşin. Anton nu mai e frumos. E un copil ciufulit şi se ȋntoarce de la şcoală cu o traistă murdară. Acum ȋşi aminteşte.

II.

Trei indivizi butucănoşi i-au tăiat calea. Copilul s-a făcut mic, sub apăsarea unei frici monstruoase. S-a forţat să-şi comprime teama ȋntr-o grimasă. Ȋn zadar. Huliganul şi-a rotit gȃtul. S-a auzit un scȃrţȃit de lemn putrezit. Copilul a tăcut. Matahala s-a sculat de pe surceaua pe care se trȃntise. Avea o mustaţă roşie, sau cel puţin aşa părea ȋn lumina soarelui. Ȋn loc de braţe, două cazmale. Anton a constatat că cei doi ochi nu se aseamănau - unul nu se mişca. Uriaşul i-a ȋnşfăcat obrazul şi degetul lui mare i s-a ȋnfipt ȋn carne. S-a aşezat pe vine, săgetȃndu-l. Avea o zgȃrietură pe frunte. Ȋn zare, un stol de pescăruşi dădeau rotocoale, nepăsători. Alunecau pe rȃnd pe cute purpurii de nori, semănȃnd cu nişte limbi de foc. Ȋnspre apus, cerul era mai roşu ca niciodată. Trebuia să fie acasă la opt.

L-au condus ȋntr-o magazie părăsită unde te trăznea o duhoare insuportabilă de mortăciune. Linişte. S-a auzit doar un rȃs spart, apoi cȃteva şoapte. A desluşit un sunet ciudat, de parcă cineva ar fi scos din teacă o sabie. Văzuse cȃndva o piesă de teatru. Capă şi spadă. Erou bun, antierou. El era domniţa pe care nu o salva nimeni, aşteptȃnd o sentinţă din ȋntuneric. S-a gȃndit la dresorii de la circ şi tigrii care se transformau ȋn miei ȋn faţa lor. Care să fie secretul? Cubuleţul de zahăr care se topeşte ȋn stomac, ciolanul ori biciul? Teama că tavanul urma să se prăbuşească peste el strivindu-l i s-a strecurat ȋn minte. O foarfecă gigant l-a apucat de ceafă. Glasurile răguşite ale oamenilor răi s-au spart ȋn grohăieli şi murmure ȋnfundate. N-a priceput nimic din şuvoiul de vorbe sinistre. Pe spinare i-au trecut lovituri de pumni şi picioare. Şi-a pierdut cunoştinţa.

Cȃnd a deschis ochii, era deja singur. A pipăit lemnul ȋmbȃcsit al podelei. De cele două degete i s-a lipit o pată firavă de sȃnge. Nici măcar un scȃncet nu-i ieşise. L-a vizitat o himeră scurtă - un Iisus de lemn agăţat de o cruce, pe noptieră. Aştepta ca cineva să-l găsească ȋn temniţa aceea. Nu-şi mai amintea cine avea misiunea de a-l declara drept "cel ce îmi aparţine." Locul pustiu unde se afla pironit de durere şi neputinţă era o coastă din moarte. Puţin cȃte puţin, paşii ei au luat fiinţă pe podea, ȋmprăştiind răcoarea celei din urmă clipe. După cum se rostogolea spre el, aducea a conservă. O pisică s-a tȃnguit ȋn urma ei, apoi a efectuat un salt mortal de pe o trambulină inexistentă.

Ȋn sfȃrşit, un zgomot de afară. Doi bărbaţi l-au aşezat pe o targă improvizată. S-au oprit ȋn faţa numărului 26. Au tras ocheade găleţilor răsturnate şi fumului rahitic ce se ridica dintr-o grămăjoară de paie. O rȃmă săpa o galerie şi stropii de ploaie ȋi umezeau ridurile. Lȃngă un coş de gunoi răsturnat, un cȃine mȃrȃia plictisit. Avea ochii umezi şi ȋţi crea impresia că oricȃnd i-ar putea picura ȋn ţărȃnă. Două muşte dădeau tȃrcoale unei felii de pepene roşu, ca un roi de ciocli. Ceva mai ȋncolo zăcea un ciorap de damă. Casa ȋi inspira un puzzle neterminat. Privită ȋn ansamblu, reprezenta chiar piesa lipsă. Lui Anton gemuleţele ȋi semănau cu doi ochi de bufniţă ȋnsinguraţi, gata să se ȋnchidă lăsȃnd ȋn urmă o găoace cu pui morţi.

Ploua cu aşchii de gheaţă. Dinăuntru a răsunat o bufnitură. Doi pantofi cu toc au alergat spre uşă. Ȋn prag s-a ȋnfiinţat o femeie obosită, chiar bolnavă, ȋncinsă de un halat albastru. S-ar fi spus că ȋndurase mii de ore nedormite, supusă unor torturi epuizante. Părul cȃndva ondulat ȋi era decolorat de suferinţă. Arăta ca o norvegiană desprinsă demult de gheţari şi geruri. Bărbaţii au intrat ȋn hol. Pe jos stăteau ȋnşirate sticle de bere, flacoane fără etichetă şi lenjerie intimă. Femeia le-a făcut semn să o urmeze ȋn dormitor. A ȋmpins sub pat o sticlă de vin şi a aranjat cearşaful ghemotocit, făcȃndu-şi un nod la halat.

L-au strecurat ȋn pat şi l-au ȋnfofolit ȋntr-o pătură. I-au oblojit capul rănit cu tifon şi alifie. Unghiile blondei l-au tamponat cu o grijă aproape maternă. A gemut ȋnfundat. L-a sărutat scurt, a oftat şi s-a retras ȋn camera ei. Ca ȋntotdeauna. A revenit după o oră, ȋntr-o rochie despicată ȋn dreptul pieptului. Chemase doctorul.
- Să fii cuminte, eu plec.

Mirosea a minciună peste tot. Perna ȋn care ȋşi cufundase capul ȋnfăşurat ȋn tifon emana un parfum obositor. S-a uitat ȋn oglinda rezemată de perete. Arată ca o marionetă. Foamea i-a pătruns ȋn oase. Abia a ȋndrăznit să plȃngă. A vărsat mai multe lacrimi decȃt picăturile scurse prin fisura din tavan. S-a ghemuit ȋntr-o poziţie de fetus. Odată cu trupul ȋndoit s-a chircit ȋn el şi durerea. Secundele s-au scurs anevoios. Timpul era zgȃrcit. Pe peretele din faţa lui, o bufniţă ȋmpăiată se holba la el. Era un suvenir menit să aducă norocul celui care doarme sub ocrotirea sa.

Dintr-o dată, uşa s-a deschis cu un scȃrţȃit. Un bărbat ȋnalt a ȋnaintat cu paşi mecanici. Parcă ar fi fost o păpuşă ȋntoarsă cu cheia, cu ochelarii caraghioşi cu rame groase şi mănuşile albe. Ȋn mȃna dreaptă ţinea o servietă. S-a prezentat: doctorul Mihailovici. Vorbea ȋntrerupt, uşor peltic. Avea totuşi o alură amabilă. Anton l-a studiat curios, observȃnd amuzat cum una din sprȃncenele doctorului tremura de fiecare dată cȃnd scoatea din valiză un obiect medical: o foarfecă, pansamente, un stetoscop, un flacon de medicamente, o sticluţă de spirt. Scormonea după ceva. L-a ȋntrebat ce caută, sculȃndu-se ȋn capul oaselor. O tinctură, i s-a răspuns. Sprȃnceana şi-a reluat poziţia inertă. Doctorul i-a dezlipit bandajul şi i-a uns zgȃrietura cu un tampon ȋn care a turnat o picătură din sticluţa cu tinctură. Ȋl durea, dar s-a prefăcut viteaz. Omul care-i masa ceafa ȋi era simpatic. Semăna puţin cu tatăl lui bun - aşa ȋi spunea pentru că era cel care l-a adus pe lume. Ceilalţi taţi erau gălăgioşi, ursuzi, pătrăţoşi, şerpuitori sau nepăsători. Unii ȋl făceau pierdut ȋn forfota ȋmbulzelii de duminică. Alţii ȋl ȋmbiau să fumeze ţigări. Tatăl lui bun a murit de tuberculoză. Avea doar treizeci şi şase de ani şi multe planuri pentru viitor. Din nefericire, viitorul s-a prefăcut ȋntr-un tren care a plecat din gară ȋnainte de vreme.

Anton voia să ȋl cucerească pe domnul drăguţ ale cărui degete ȋi atingeau fruntea ca şi cȃnd ar mȃngȃia gȃtul moale al unei căprioare. S-a născut cu un dar special - avea carismă. Aşa i s-a spus. Bărbaţii ȋl ȋndrăgeau pentru că era isteţ şi iute. Fetiţele de vȃrsta lui ȋi făceau cu ochiul şi roşeau, iar bătrȃnele ȋl invitau să le facă ceai. Păcat că acest dar se dovedea complet nefolositor cu cei apropiaţi. Trebuia, totuşi, să ȋncerce. Un tată bun nu se găseşte pe toate drumurile şi datoriile se adunau.
- Aveţi copii?
- Nu, băiete, eu n-am avut parte de un fiu sau o fiică.
Din ultimele cuvinte s-a desprins un regret surd ce nu se cerea ȋnsă compătimit.
- Aşa e viaţa. Frumuseţea ei constă ȋn dificultatea cu care ȋi acceptăm finalitatea. Ştim că vom muri, aşa că facem tot posibilul să ne autodepăşim. Ȋntr-o zi o să ȋnţelegi.
- Eu cred că viaţa e de fapt uşoară, dar o complică oamenii.
Doctorul l-a privit interesat, ȋn timp ce-i bandaja din nou rana.
- Eşti un băieţel deştept. Ȋţi place să citeşti?
- N-am ȋnvăţat să citesc. Mama are nevoie de mine de cȃnd tata...
A urmat o pauză dramatică.
- Trebuie că ţi-a fost greu să creşti doar cu un părinte.
Ar fi vrut să-i povestească aventurile lipsite de eroism ale taţilor lui săptămȃnali, dar s-a abţinut. Era de preferat să creeze iluzia unei familii oropsite şi cinstite.
- Da, domnule Mi-ha-i-lovici, a ȋndrăznit să-i silabisească numele, mimȃnd inocenţa. Ȋn unele zile o surprind pe mama plȃngȃnd pe ascuns, dar mi-e ruşine să vorbesc cu ea.
- Poţi să-mi spui Mihai, pe scurt. Sunt sigur că mama ta te iubeşte şi ţi-ar ȋmpărtăşi necazurile care o macină.
- Nu, ea e mȃndră. Se sacrifică pentru mine.
A reuşit să verse o lacrimă. Doctorul a oftat şi a tăcut. S-a ȋndreptat spre uşă, dar nu ȋnainte de a se mai ȋntoarce o dată spre Anton.

Dacă ar fi bănuit că aceea era ultima zi cȃnd avea s-o mai vadă pe femeia căreia ȋi spunea "mamma" (cu un m prelung ce conferea cuvȃntului o valoare emoţională specială), ar fi iubit-o, aşa cum n-a iubit-o niciodată pȃnă să afle că o vor ȋngropa alături de tatăl lui bun. Au adus-o plină de sȃnge - deosebeai cu dificultate dȃrele roşii prelinse din pieptul ei de culoarea rochiei. O crimă pasională, au şuşotit clevetitoarele. Un păcat abominabil, a strigat preotul. Fărȃmiţă, un fost general de război care colecţiona capete de cerbi şi se mȃndrea cu medaliile lui, s-a lăudat că va rezolva cazul. Deşi tinereţea nu-i mai aparţinea, se putea bizui ȋncă pe braţele vȃnjoase şi ţinta sigură. Ȋmpreună cu un emigrant polonez, a pornit o campanie de căutare şi a inspectat toate casele şi cotloanele rău famate, trȃntind şi ȋnjurȃnd.

S-au ȋntors după trei zile, spăşiţi, storşi de eroism, lustruindu-şi puştile cu mȃnecile de la uniformele de soldaţi - Fărȃmiţă se ȋngrijise de ţinuta subalternilor săi, un grup de ţărani agricultori, dornici să ȋnfăptuiască prima lor ispravă vitejească. Nimeni nu a descoperit cine i-a furat viaţa, cine a hotărȃt că femeia cu figură nordică nu mai avea dreptul să respire aerul prăfuit al sătucului unde bucurase atȃtea trupuri. Singurul copil al Mariei a rămas orfan. Curȃnd, casa i-a fost luată ȋn stăpȃnire de primărie. Cei care ȋl ȋndrăgiseră şi-l invitaseră la ceai s-au uitat unii la alţii, neputincioşi. Mulţi aveau familii numeroase de ȋntreţinut şi o gură ȋn plus ar fi ȋnsemnat o condamnare certă la sărăcie. Anton a rătăcit multe zile prin frig şi ploaie, desculţ şi ȋnfometat. A cerşit şi a furat. S-a descurcat cum a putut. A devenit chiar priceput la asta.

III.

Acum ȋşi aminteşte perfect dimineaţa stranie de noiembrie. Frig. Ceaţă. Miros de rufe spălate şi puse la uscat. S-a strecurat afară din coteţul unde dormise noaptea trecută pentru că şi-a auzit numele.
- Antooon! a strigat silueta care alerga spre el.
Cȃnd s-a apropiat, l-a recunoscut pe doctorul Mihailovici, cu ochelarii lui caraghioşi şi ȋnfofolit ȋntr-un palton. I-a ȋntins mȃna cu un gest la care Anton nu se aştepta. Parcă erau doi fraţi siamezi despărţiţi la naştere şi reuniţi printr-o ȋntorsătură nebănuită a soartei. Amȃndoi au zȃmbit şi mȃna lui Anton a aterizat ȋn palma bărbatului.

Au străbătut cȃteva străduţe şi au traversat Pădurea Mireselor, luȃnd o scurtătură. Umbrele copacilor semănau cu nişte acrobaţi care făceau giumbuşlucuri ȋn aer. Uneori ȋşi ȋnlănţuiau braţele, formȃnd castele din oameni. Anton nu mai fusese niciodată atȃt de departe şi credea că ȋşi pierde urma, că dispare ȋn scorburile copacilor. Doctorul mergea ȋnainte şi fredona un fel de baladă adresată unui ţesător care a murit ȋnainte să-şi cunoască fiul. Anton se ȋntreaba ce anume l-a făcut să aibă ȋncredere ȋn omul acela care acum se afundă tot mai mult ȋn desişuri şi tufe cu frunze ȋnţepătoare. Viaţa l-a ȋnvăţat că atunci cȃnd cineva ȋţi face un bine, vrea ceva ȋn schimb. Probabil că "mamma" nu a mai apucat să-i plătească şi doctorul voia să-l angajeze ca să-i taie lemne şi să dea de mȃncare găinilor.

Ȋn ultimele săptămȃni auzise tot soiul de poveşti pe seama excentricului doctor Mihailovici. Clevetitoarele satului erau de părere că ȋşi ţine soţia prizonieră sau că femeia suferă de o boală ciudată şi de-asta n-o mai vede nimeni ieşind din casă. Izolarea era un fenomen inacceptabil ȋntr-un microunivers al valorilor strȃmte. Oamenii trebuiau să stea ȋnghesuiţi unul ȋn sufletul celuilalt. Urechea unuia trebuia să se lungească pȃnă la gura altuia, să desprindă de acolo ultimele noutăţi. Şi iată că cineva a reuşit să trăiască asemenea sălbaticilor, la marginea pădurii, la capătul bunelor maniere despre care le vorbea sfătos preotul Visarie. Ȋl iertau dintr-o raţiune simplă: aveau nevoie de el. Pȃnă şi Visarie s-a vindecat de gută cu un leac de-al lui Mihailovici. N-a mai blestemat originea demonică a ingredientelor, ba chiar s-a ȋmpăunat că s-a vindecat prin puterea rugăciunii.

Ȋn sfȃrşit, la o distanţă de circa zece metri a ȋntrezărit un acoperiş. O dȃră de fum se furişa din casa ȋn aparenţă abandonată. Niciunul nu a scos un cuvȃnt, semn că ȋncrederea nu se cȃştiga uşor.
- Probabil te ȋntrebi de ce te-am adus aici. Cum eu şi... soţia mea nu am avut copii şi tu eşti orfan, o să te creştem noi. Dacă vrei şi tu, bineȋnţeles.
Doctorul a pronunţat soţia mea cu dificultate, aşa cum ies unii copii din burţile mamei lor. S-ar fi aşteptat la o explicaţie mai stufoasă, la un şir pompos de propoziţii cu iz de compătimire, la o pleiadă de vorbe rugătoare. Dar Mihailovici era un om al cuvintelor puţine.
- Casa e ȋncăpătoare şi vei avea camera ta. Desigur, nu va mai fi nevoie să cerşeşti sau să furi.

Anton a privit cȃnd la acoperiş, cȃnd la doctor. Ar fi preferat să nu-l mai ȋndrăgească, să o tulească de acolo cu ceasul şi cele cȃteva monede din buzunarul lui.
- Da, a ȋngȃnat şi ȋncuviinţarea s-a topit ȋn miezul unei scurte rafale de vȃnt.
Mihailovici l-a bătut prieteneşte pe umăr. Pactul s-a ȋnfăptuit fără prea multe emoţii. Au stat ȋn faţa porţii, un adevărat monument arhitectural. Nu a mai văzut niciodată o asemenea măiestrie. Se ȋnălţa triumfător deasupra lor, ȋntr-o fascinantă ȋncrengătură de păsări şi animale din fier negru. Din ele porneau săgeţi ascuţite menite să ȋmpiedice intrarea ȋn curte. O ȋntreagă istorie stătea scrisă ȋn lucrătura lor - sacrificii, morţi tragice, iubiri legendare, aştri care coborau de pe cer ca să trăiască ȋmpreună cu oamenii. Anton a simţit o dorinţă arzătoare de a citi cu mȃinile desenele din alcătuirea porţii. Le-a pipăit pe fiecare, trecȃndu-şi degetele ȋn scobiturile şi formele lor neȋnţelese, unele sinistre. Nici nu şi-a dat seama că Mihailovici trecuse de cealaltă parte a fortăreţei şi-i făcea semn să intre ȋn grădină.
- Ȋnchide poarta.
Vocea suna dintr-o dată aspru. Uşa casei s-a deschis, dar Anton nu a văzut pe nimeni. Prea tȃrziu ca să se ȋntoarcă ȋnapoi. Ȋi era frig. Grădina ȋşi etala spledoarea prin tufe de trandafiri albi, arbuşti şi zeci de specii rare de flori.
- Seara se lasă răcoare, mai ales ȋn pădure, a şoptit Mihailovici, revenind la tonul melancolic.

S-au lăsat amȃndoi ȋnghiţiţi de ȋntunericul dinăuntru. Doctorul a aprins o lumȃnare şi l-a condus ȋntr-o odaie fără ferestre.
- Acesta va fi patul tău. Sper că-l găseşti confortabil.
Anton s-a holbat la pătura neagră, ca un giulgiu. "Cum să mă ȋnvelesc ȋn asta? Prefer să dorm afară, cu cȃinii." Aşa i-ar fi spus, dar era deja prea tȃrziu. Mobila răspȃndea o miasmă greoaie, de naftalină. De pereţi atȃrnau poze cu diferite părţi ale corpului uman. Doctorul a dezlipit, jenat, o poză cu sistemul reproducător al femeii.
- Noi trăim modest, dar vei avea tot ce-ţi trebuie. Ne sculăm la opt dimineaţa pentru micul-dejun. O să ȋmpărţim treburile casei şi, desigur, vei avea şi tu nişte responsabilităţi. Ştiu că nu eşti obişnuit, dar te vor ajuta să ai casa ta ȋn viitor. Soţia mea nu mai poate munci ca altă dată. Starea ei de sănătate s-a ȋnrăutăţit de cȃţiva ani ȋncoace. De aceea nu trebuie deranjată, ȋnţelegi?
"De ce ȋi tremură ambele sprȃncene?" Căuta rezolvarea enigmei pe figura noului tată.

- Te rog, nu intra ȋn camera ei niciodată după ce apune soarele. Asta este condiţia prieteniei noastre. Cunosc curiozitatea copiilor şi mai ales a băieţilor. Totuşi ȋndrăznesc să-ţi cer să nu te abaţi de la rugămintea mea. E foarte bolnavă... Promiţi?

Bărbatul s-a proptit de un cuier de care atȃrna un halat ȋngălbenit. A mai ȋmbătrȃnit cu cȃţiva ani. Ochii i s-au mărit ȋn spatele lentilelor groase. Aştepta un răspuns.
- Promit.
Mihailovici s-a liniştit.
- Vrei s-o cunoşti?
Vraciul l-a ȋmbiat ȋntr-un holişor ȋngust, luminat de mici felinare agăţate ȋn suporturi de marmură. La capătul lui a zărit o perdea diafană. Curios - perdeaua flutura, mȃngȃiată de un vȃnt inexistent. Anton s-a scufundat ȋn dantelă şi a traversat de partea cealaltă. I se părea că visează.

Ȋntr-un balansoar, o femeie se legăna agale. Era de o frumuseţe uluitoare, cu părul negru revărsat peste umeri ca o cascadă clocotitoare. În irişii ei spumegau ape şi se încingeau piei pe cărbuni aprinşi. Pe frunte i s-a aşezat un fluture. "Oare ea ştie?"
- Tu trebuie să fii Anton.
I-a ȋntins o mȃnă firavă, aproape scheletică, pe care ȋi era teamă să n-o sfărȃme.
- Nu-ţi fie frică, copile, nu muşc.
S-a străduit să nu-şi arate fiorul care-i săgeta oasele. A uitat şi de frig.
- Apropie-te, să te văd mai bine la lumina lămpii.
L-a căutat pe doctor, dar omul se evaporase.
- Eu sunt Lidia.
- Anton.
- Ȋmi pare rău să aud despre mama ta. Cred că a fost o femeie tare bună.
Fluturele avea aripi cafenii.
- Aveţi un...
S-a ȋntrerupt, stȃnjenit.

Femeia s-a ridicat şi fluturele s-a făcut nevăzut. Purta o rochie lungă şi neagră, ca aproape tot restul casei. A mers de parcă ar fi plutit pȃnă ȋn dreptul ferestrei. A deschis-o anemic.
- Ce spuneai?
- Nimic, s-a fȃstȃcit el.
- O să te rog să mă ierţi. Sunt puţin obosită.
Bolnava şi-a reluat locul ȋn balansoar. A aţipit, alunecȃnd ȋntr-o altă lume. Anton s-a ȋndepărtat şi a despicat perdeaua care l-a condus ȋnapoi ȋn holişorul cu torţe.

Ȋn casă orele se disipau ca ȋntr-o clepsidră ȋn care timpul lua forma unei femei cu o boală misterioasă. Ȋncet-ȋncet, chipul ei s-a prelins prin talia clepsidrei, prefăcȃndu-se ȋn nisip. Se trezea ȋn fiecare dimineaţă la ora opt şi servea micul-dejun ȋn compania a două stafii. Doctorul ȋşi sufleca mereu mȃnecile, tuşea scurt şi ȋntindea gem pe o felie de pȃine. Cuţitul cresta pȃinea, subjugȃnd-o prin mişcări nervoase. Ȋn capătul celălalt al mesei, soţia doctorului mototolea un şerveţel şi amesteca ȋntr-o ceaşcă de cafea. Se uita fix la cafea. Cine ştie, poate ȋn spuma ei ȋşi descoperea trăsăturile pentru prima dată.

Ȋn casă nu existau oglinzi. Niciunul nu articula mai mult de cȃteva cuvinte seci. Uneori Anton ȋncearca să spulbere tăcerea lugubră, dar doctorul ȋi dădea de ȋnţeles că la masă nu se vorbeşte, că doamna Lidia e mai sănătoasă dacă face mai puţine eforturi, inclusiv acela de a da drumul cȃtorva propoziţii din colivia buzelor ei reci. După-amiezele tutorele lui ȋl ȋnvăţa să citească. Urmau lecţiile de biologie şi cele de matematică, pe care o considera mai nesuferită decȃt tăcerile lor de la masă. Prȃnzul ȋl serveau negreşit ȋn sufrageria imensă, cu un candelabru spȃnzurȃnd de tavanul pictat cu scene din Decameron. Bineȋnţeles, ȋn aceeaşi linişte vȃscoasă. "De ce le e atȃt de teamă?"

Anton ȋi surprindea pe amȃndoi privind spre bibliotecă, apoi la farfuriile cu hrană verde, total neȋmbietoare. Era ȋncredinţat că au un secret, dar se ferea să-şi trădeze curiozitatea care creştea ȋn el cu fiecare noapte petrecută ȋn camera cu miros de naftalină. Rar avea ocazia să respire aerul curat al pădurii. Doctorul ȋl iniţia ore ȋn şir ȋn tainele medicinei. Profesorul era ȋnsă orb la indiferenţa elevului faţă de explicaţiile lui. Pe Anton nici chiar plăcintele calde nu l-au convins de importanţa splinei pentru corpul uman. Mihailovici spera că ȋi va călca pe urme, dar băiatul abia ȋşi ȋnghiţea dispreţul şi dorinţa de a evada. Tȃnjea după un covrig şterpelit şi după plimbările ȋn ploaie. I s-a făcut dor de cȃinele cu care ȋmpărţea coteţul şi rămăşiţele de carne de la băcănie. Dragostea lui Mihailovici nu scăzuse, dar ȋi scrijelea mintea, gȃndurile, oasele.

Cȃnd Mihailovici pleca ȋntr-o vizită medicală de urgenţă cu tot cu sprȃnceana lui tremurȃndă, Anton se strecura afară. Bucuria de a se afla ȋn afara prizonieratului se stingea repede ȋnsă. Curȃnd, ea ȋl striga. O voce muribundă ȋl ruga să deschidă feareastra, să-i aducă un pahar cu apă sau să-i aşeze perna. Alteori ȋi cerea să-i istorisească un basm. El inventa pe loc tot felul de bazaconii. Ȋi plăcea să o vadă zȃmbind. Era atȃt de frumoasă... De-asta nu a ȋndrăznit să fugă, să se ȋntoarcă. Voia să o sărute, dar nu ştia niciodată cȃnd doarme cu adevărat. Lidia ȋl iubea. Nu ca o mamă, ci ca o soră - o soră despre care cunoaştea prea puţine, o soră cu fluturi pe frunte şi gȃt lung, de lebădă neagră. Vizitele lui ȋi colorau obrajii. Ȋi spunea copilul meu drag şi-i promitea că atunci cȃnd se va ȋnzdrăveni vor ieşi amȃndoi să se joace ȋn grădină. Vor culege zmeură din pădure şi se vor căţăra ȋn copaci.
Dar Lidia nu se vindeca şi ȋşi părăsea patul din ce ȋn ce mai rar. Buzele ei n-au ȋngăduit suferinţei să-şi mărturisească taina. Ȋi răspundea veşnic la fel:
- Sunt obosită, Anton... M-am născut prea tȃrziu şi ȋngerii nu m-au iertat pentru asta.

Nu aveau vecini, nu era nimeni de vȃrsta lui cu care să zburde sau să povestească. Singurii care păşeau dincolo de poartă erau doi tineri salvaţi cȃndva de la moarte de doctorul Mihailovici. Ȋl aprovizionau cu lemne, pȃine, legume şi cărţi. Nu treceau niciodată pragul casei. Anton mergea ȋn sat doar ȋmpreună cu doctorul. Oamenii ȋl ocoleau, crezȃndu-l ȋnrobit de acelaşi blestem de care suferea şi soţia lui. Alţii ȋi purtau ranchiună pentru chiflele şi verzele şterpelite. De parcă era vina lui că soarta l-a lăsat pe drumuri.

De Sfȃntul Andrei, lumea din sat se aduna la biserică pentru slujba de sfinţire a busuiocului. Femeile şi copiii erau primii: culegeau frunze proaspete, le puneau ȋn coşuleţe de răchită şi, ȋnfăşurate ȋn basmale, se ploconeau, pe rȃnd, ȋn faţa preotului Visarie. Acesta făcea semnul crucii cu evlavie deasupra coşului, picurȃnd aghiazmă peste busuioc. Urmau bărbaţii care sperau că planta sfinţită ȋi va vindeca de reumatism şi impotenţă.

Mihailovici a fost chemat chiar de preoteasă la prȃnz, după slujbă. Era o femeie urȃcioasă, revărsată pe un pat cu tăblie, cu o tărtăcuţă rotundă pe care părul se lipise crestȃnd-o cu mai multe cărări de chelie. Zăcea cufundată ȋntr-o pernă.
- Mă doare piciorul de nu mai pot. Şi mi-au ieşit pete pe gȃt, ca să nu mai pun la socoteală coloana strȃmbă şi tusea. Ce mă fac, doctore?
Mihailovici a liniştit-o cu un zȃmbet de ȋnger. Cȃndva, l-a scos din minţi. Atunci i-a spus pe şleau că suferă de boli imaginare. Preoteasa a azvȃrlit după el cu un scaun şi a continuat să se vaiete pe unde apuca, plȃngȃndu-se că a fost grav jignită. L-a iertat repede pentru că a descoperit că vedea ȋn ceaţă şi a crezut că va orbi.

Anton l-a ajutat pe Mihailovici să-i ȋndrepte capul femeii enorme. Preoteasa i-a aruncat priviri sticloase. L-a măsurat din cap pȃnă ȋn picioare şi s-a strȃmbat cu subȋnţeles. Mihailovici s-a scuzat, motivȃndu-şi escapada prin dorinţa de a lua apă de la fȃntȃnă. Apa avea, potrivit filozofiei sale, proprietăţi magice ȋn astfel de cazuri. Anton ȋnsă a fost ȋncredinţat că a fugit de pieile respingătoare ale preotesei. Copilului ȋi era teamă ca nu cumva femeia să se prelingă la picioarele patului, ajungȃndu-l şi pe el şi ȋntr-un final ȋnghiţindu-l, ca un ocean ȋnvolburat de grăsime. După ce a pufăit de cȃteva ori, bolnava ȋnchipuită i-a făcut semn să se aşeze lȃngă ea. Şi-a ȋnfipt palma sub saltea şi a scos de acolo o legătură de busuioc proaspăt udat de soţul ei ȋn cinstea sfȃntului ocrotitor al satului. Şi-a apropiat de urechea lui două buze cărnoase, de unde s-a scurs o voce mieroasă:
- Grăbeşte-te acum, cȃt e lună plină. Ia busuiocul ăsta şi pune-l sub perna soţiei lui la lăsarea nopţii. Ascultă la mine, că-s femeie bătrȃnă, ştiu ce se ȋntȃmplă. Ȋmi vorbesc Maica Domnului şi sfinţii şi nu e lucru curat la casa aia. Fii cu ochii-n patru, copile! Fă ce ţi-am zis. Dacă e strigoi, o să ţipe ca din gură de şarpe. O să vrea să se scoale, dar n-o să poată. Puterea Sfȃntului Duh o s-o ţintuiască.

A luat busuiocul şi l-a strecurat ȋn buzunar. Nu i-a spus nimic lui Mihailovici, dar ȋndoiala ȋncolţise ȋn el. Oamenii devensieră foarte bănuitori. Nici lui nu i se dezvăluia taina bolii ciudate a Lidiei. Dacă era ȋntr-adevăr o nălucă?
Ajuns acasă, a adormit pe canapeaua din sufragerie, strȃngȃnd ȋn pumn frunzele de busuioc-de-pădure. L-a trezit din nou ea, cu tȃnguitul jalnic - unica muzică ce răsuna ȋn pȃntecul ridicat la marginea civilizaţiei, pe un pămȃnt ostil. A băgat busuiocul la loc ȋn buzunar. I-a adus o limonadă, şi a sărutat-o pe frunte pentru că l-a lăsat. Lidia i-a oferit drept recompensă un trenuleţ din copilăria ei. A ȋncercat să şi-o imagineze de vȃrsta lui, o fetiţă cu părul prins ȋn codiţe ȋmpletite. A ȋmbrăţişat cadoul şi i-a mulţumit.

A ieşit prin perdea şi a aşteptat noaptea. Cȃnd soarele s-a retras ȋn găoacea lui celestă, a pătruns ca o stafie ȋn dormitorul ei. Ȋn lumina difuză a lămpii, femeia părea moartă. I-a privit pieptul ca să se asigure că respiră. A scos frunzele mototolite şi s-a pregătit să dea ascultare vorbelor preotesei. Din neatenţie, a răsturnat cana cu ceai de pe noptieră. Lidia a ţipat, dar nu pentru că ar fi fost strigoi, ci pentru că a zărit, proptit lȃngă ea, un copil cu ochi mari. Ivit din senin, ca un magician, Mihailovici s-a repezit să-şi ocrotească soţia. Nu s-ar fi aşteptat să-l vadă acolo, ȋncălcȃnd cea mai importantă regulă a prieteniei lor. A fost singura dată cȃnd l-a văzut plȃngȃnd.

- Muncesc pentru tine, să-ţi ofer haine, o masă, dar mai ales ȋnvăţătură. Aşa e, locuim izolaţi, dar am crezut că ȋţi suntem prieteni. Ȋn situaţia noastră un alt suflet ȋn casă e o... provocare, un sacrificiu. Ştii cum sunt oamenii ȋn sat... Ei nu pricep, se ȋnvȃrt ȋntr-o altă lume. Orice mister dezvăluit ȋnseamnă pentru ei o condamnare la incertitudine. Şi incertitudinea ȋnseamnă pierzanie. Sunt neiertători cȃnd li se trage preşul de sub picioare. Recunoştinţa şi studiul sunt unica scăpare ȋntr-un univers al prejudecăţilor! Legile nescrise ale firii nu condamnă anomaliile, ci le ȋmbrăţişează cu stoicism. Dar puţini au acces ȋn labirintul excepţiilor de la marile legi guvernatoare ale societăţii. Puţini au curajul să viseze şi să-şi accepte himerele, să transceadă ȋnchistarea ştiinţei.
Sute de cuvinte au continuat discursul nebunesc al doctorului. Le-a uitat şi nici dacă şi le-ar aduce aminte nu le-ar desluşi sensul. Lidia a tăcut. Ȋntr-un sfȃrşit, bărbatul şi-a cerut iertare pentru izbucnirea sa. Şi-a aranjat ochelarii pe nas şi a dispărut ȋn camera de lucru. Anton a dispărut ȋn pătura neagră.

IV.

După ȋntȃmplarea nefericită, doctorul Mihailovici s-a preschimbat ȋntr-un bărbat gȃrbovit şi nervos. Lidia se ofilea şi niciun leac nu-i era de folos. Curȃnd, nu l-a mai chemat ȋn camera ei şi nu a mai venit la micul-dejun. Anton simţea că ȋnnebuneşte. Poate dacă nu ar fi luat-o pe scurtătură, nu l-ar fi găsit huliganii. Ar fi fost nevătămat şi mama lui nu l-ar mai fi ȋntȃlnit pe doctor şi nici pe femeia căreia ȋi recita poezii şi basme ca să nu moară. Destinul e un animal ciudat.
Lecţiile de biologie s-au ȋmpuţinat, la fel şi vizitele ȋn sat. Mihailovici petrecea tot mai mult timp ȋnchis ȋn camera lui, dar ȋi ȋngăduia lui Anton să ude tufele de trandafiri din grădină şi să smulgă din rădăcini florile muribunde, plantȃnd altele ȋn schimb. Aerul curat şi frumuseţea naturii i-au alinat singurătatea. Odată Anton a crăpat uşa ca să-i dea de ştire că unul din trandafiri s-a uscat, ȋn ciuda tuturor ȋncercărilor de a-l salva. Ceilalţi ȋşi păstraseră ȋnsă parfumul şi tinereţea. L-a surprins ȋnconjurat de mii de hȃrtii cu desene complicate, ȋnfăţişȃnd păsări felurite ȋn interiorul lor, dar şi oameni cu capete de pasăre. Mihailovici le-a adunat pe cele din apropierea lui, vădit speriat. Vestea trandafirului care a renunţat la viaţă s-a topit ȋn tăcere. Zilele s-au transformat ȋn săptămȃni şi apoi ȋn luni de suferinţă. Anotimpurile s-au prăbuşit unul peste altul dȃnd fiinţă unui an.

Şi-a sărbătorit ziua de naştere ȋn faţa unui tort ornat cu bucăţi de ciocolată şi felii de lămȃie. A ȋnghiţit ȋn sec ȋn compania ursuzului doctor. Lidia şi-a făcut apariţia din colivia ei de dantelă şi l-a ȋmbrăţişat strȃns. N-o mai văzuse de două luni. De ȋngrijirea ei s-a ocupat doar Mihailovici. Era ȋmbrăcată ȋntr-o haină groasă, de blană şi purta pantofi cu toc.
- Iartă-mă, dragul meu copil. Azi vom fi fericiţi cu toţii. Am o surpriză pentru tine. Ȋnchide ochii.
L-a luat de mȃnă şi au păşit amȃndoi ȋn direcţia intrării ȋn casa cu acoperiş albastru. Se aflau ȋn grădină. Lidia s-a aşezat ȋn balansoarul ei.

- O să-ţi spun o poveste. Ȋntr-un ţinut ȋndepărtat, pe vremea unicornilor, trăiau un rege şi o regină. Erau foarte ȋndureraţi pentru că nu puteau avea copii. Ȋntr-o bună zi, regele a zărit o floare nemaiȋntȃlnită ȋn drumul său spre palat. S-a milostivit de minunata floare şi a sădit-o ȋntr-un pămȃnt roditor. Nici prin gȃnd nu-i trecea că a salvat-o pe Zȃna Florilor. Bucuroasă, zȃna s-a transformat ȋntr-o frumoasă fată. L-a sfătuit pe rege să călătorească ȋn Ţinutul de Cristal şi să culeagă de acolo o mie şi una de petale de trandafir. Din ele soţia sa urma să croiască o rochie pe care să o ȋmbrace. Exista ȋnsă şi o condiţie: trebuia să ȋşi iubească ȋntȃiul născut ca pe ei ȋnşişi. Altfel, s-ar fi abătut asupra lor un grav blestem. Regele a făcut ȋntocmai şi ȋn scurt timp, regina aştepta un copil.
Peste un an s-a născut Clara, o fetiţă tare ciudată. Ȋn loc de cap, avea un trandafir. Părinţii ei s-au speriat cȃnd au văzut-o. Pe cȃnd dormea, au vȃrȃt-o ȋntr-un cufăr şi i-au dat drumul pe rȃul din apropiere. Destinul a fost blȃnd cu micuţa Clara care a ajuns la casa sărăcăcioasă a unui vraci. Omul a ȋndrăgit-o. Clara era harnică, deretica prin gospodărie. Ȋn fiecare seară ȋi uda petalele chipului ei veşnic ȋmbujorat. O ţinea, totuşi, ascunsă de ochii lumii. Ceilalţi n-ar fi acceptat-o.
Loviţi de blestem, mama şi tatăl fetiţei s-au pomenit cu spini pe tot corpul. Spinii le creşteau din carne şi ȋi dureau ȋnfiorător. Nimic nu-i lecuia. Regele a dat sfoară-n ţară că va oferi jumătate din regat celui sau celei care avea să-i aline durerea. Vraciul, care nu ştia că fetiţa e neam regal, s-a hotărȃt să-şi ȋncerce norocul. Clara poseda un har: oricine ȋi săruta petalele, se vindeca de orice boală şi purta mai departe darul vindecării. Astfel, vraciul a spulberat urgia ţesută de Zȃna Florilor. Ȋntors acasă, i-a povestit Clarei isprava sa. Cȃnd a auzit că i-a ajutat pe cei care au alungat-o, Clara s-a făcut foc de supărare şi l-a ameninţat că va pleca ȋn lume. Ȋn disperare, omul s-a ȋnfăţişat ȋn faţa regelui şi l-a rugat să o primească pe fata lor la palat, pentru că ea este cea care i-a salvat. Nu ȋşi dorea jumătate din regat, doar un locşor ȋn grajd, ca să-i fie alături fetei. Regele şi regina s-au căit pentru fapta lor şi au ascultat rugămintea vraciului.
Clara s-a mutat ȋn palatul de aur şi diamant, ȋnsă oamenii, de cum au văzut-o la fereastră, au ȋnceput s-o hulească şi să facă semnul crucii. Prinţesa era tot mai ȋngȃndurată. Stătea ceasuri ȋntregi ȋn camera ei, suspinȃnd. Cu fiecare vorbă grea care-i ajungea la urechi, ȋi mai cădea o petală. Regele a dat ordin ca cine e prins hulind-o pe prinţesă să fie spȃnzurat. Mulţi şi-au pierdut viaţa, căci regele avea iscoade peste tot. Clara i-a mărturisit mamei ei că şi-ar dori un soţ. Dar cine să o placă aşa, cu chip de floare? Regele a mituit mulţi nobili s-o ia de soţie, dar, de cum o vedeau, leşinau sau urlau că ar prefera să se ducă ȋn iad decȃt să-şi ȋmpartă traiul cu o asemenea arătare. Odată cu venirea toamnei, trandafirul Clarei s-a ofilit ȋn ȋntregime şi Clara s-a stins. Ȋn urma ei a rămas o grămăjoară de seminţe. Regele a căutat-o pe Zȃna Florilor. I-a apărut ȋn vis şi i-a spus că nu va mai avea copii, iar ocara adusă lumii florilor de oameni va fi iertată doar dacă va sădi o sămȃnţă ȋn fiecare grădină din regat. Clara a salvat multe vieţi după moarte, căci florile crescute din seminţe s-au dovedit a fi vindecătoare.

- Totuşi e o poveste tristă. De ce nu şi-a găsit Clara un prinţ care s-o iubească aşa, ca vraciul?
- Pentru că era diferită. Ne temem de ceea ce nu cunoaştem...
Lidia şi-a aţintit privirea spre pădure, legănȃndu-se. Balansoarul scȃrţȃia tot mai insistent. Neaşteptat, şi-a cuprins pȃntecul cu mȃinile osoase, răvăşită de durere. Doctorul care o pȃndea de la fereastră, s-a grăbit spre soţia lui. A smuls-o din haina de blană şi i-a verificat pulsul.
- Nu trebuia să te las... Eşti prea slăbită.
Ȋn braţele lui părea o păpuşă de lemn.
- Anton merită ceva mai bun...
- Linişteşte-te, te rog. Te duc ȋn casă.
- Nu trebuia să-l aduci aici, a murmurat Lidia ȋnainte să se facă nevăzută.

Ȋn noaptea aceea, povestea Clarei i s-a insinuat ȋn cotloanele minţii cu viclenia unui şarpe. I-a surprins capul de trandafir dȃnd tȃrcoale pe albul peretelui. Somnul l-a chemat, s-a unduit lȃngă el, i-a suflat ȋn ureche. Dar el nu mai voia să viseze. Atunci a auzit-o pe femeia ȋn dantelă neagră gemȃnd. Era mai degrabă un urlet ȋnfundat, căruia i se interzicea să ia fiinţă. Ceasul cu pendulă din hol a anunţat ora unu. Un singur dangăt a spintecat noaptea, veghind paşii lui Anton pe linoleum. I-a promis că nu va mai ȋncălca pactul, dar o senzaţie stranie ȋi dădea ghes.

A ȋnchis uşa atent, să nu cumva să răstoarne ordinea ancestrală a casei unde cuvintele zburau ca liliecii pe gaura cheii ȋnainte de a ajunge să fie rostite. Ceva l-a călăuzit pȃnă ȋn holişorul cu torţe. Geamătul a străpuns din nou ȋntunericul. Cu genunchii moi, Anton a răsfirat uşor perdeaua, rămȃnȃnd ascuns. Ȋnăuntru lucea o lumină portocalie, de lampă de veghe. Prin crăpătura degetelor a desluşit silueta Lidiei, ȋntr-o cămaşă care abia ȋi acoperea pulpele. Trupul femeii, scuturat de fiori, s-a arcuit şi s-a frȃnt la mijloc. Mȃinile au apucat cearşaful şi l-au strȃns, săpȃnd ȋn el cute adȃnci. Fruntea albă era plină de sudoare. Şi-a depărtat picioarele, icnind şi mai puternic. Pe cearşaf a curs un lichid maroniu. Anton privea hipnotizat la spectacolul grotesc ce se desfăşura dincolo de fȃşia de dantelă catifelată. Femeia a urlat şi a azvȃrlit una din perne. Era de nerecunoscut. Frumuseţea a cedat locul schimonoselilor de durere. Un ultim geamăt a cufundat-o ȋntr-un leşin. Din intimitatea cărnii acoperite de cămaşa de noapte şi-a făcut apariţia un ou negru care s-a rostogolit pe podea. Anton era ȋngrozit, dar nu se ȋndura să se mişte. Ȋn spatele lui a scȃrţȃit o uşă, de departe. "Dacă mă vede aici?" l-a străfulgerat un gȃnd. A alergat ȋn vȃrful picioarelor, reuşind să se ȋnchidă ȋn cameră ȋnainte ca Mihailovici să-l observe. Un ou negru... un ou negru! Ȋn noaptea aceea fără lună şi stele n-a dormit. A visat că locuieşte ȋntr-o colivie alături de mama lui ucisă. Lipsită de conştiinţa propriei mortalităţi, ȋl ruga să-i cumpere o rochie roşie.

De dimineaţă a mȃncat singur. Doctorul a plecat cu servieta lui. A zăvorȃt poarta şi pe copil odată cu ea. I-a lăsat un bilet: "Dragă Anton, s-ar putea să lipsesc două-trei zile. Să ai grijă de soţia mea. Iartă-mă pentru tot." L-a aruncat şi a ȋnlemnit ȋn faţa bibliotecii, aşteptȃnd ca Lidia să-l strige cu glasul ei cadaveric. Nu a făcut-o. Era pesemne obosită. I-a atras atenţia cotorul unei cărţi, ieşit ȋn evidenţă ȋntre două atlase de anatomie. S-a ȋntins şi a luat cartea - noroc că se afla la o ȋnălţime rezonabilă. Spre surprinderea lui, unul din rafturi s-a retras ȋn perete. Proteja o cutie voluminoasă, ȋnchisă cu lacătul. Nu i-a fost greu să-l spargă. Ȋnăuntru a descoperit o sumedenie de ouă negre. Brusc, a simţit o căldură străbătȃndu-i tȃmplele. Voia cu orice preţ să se răzbune pe amȃndoi pentru secretul acela necurat şi pentru că-i furaseră libertatea. Ȋn plus, cine ştie ce i-ar fi făcut vrăjitorii dacă nu-i avea la mȃnă cu ceva? A luat un ou şi l-a băgat ȋn buzunar, părăsind pentru totdeauna casa care l-a adăpostit un anotimp.

Ȋn sat, preotul a fost ȋn al nouălea cer să-l vadă eliberat de blestem. L-a adoptat şi l-a botezat ȋntr-o cristelniţă. A fost o ceremonie destul de caraghioasă, dar preotul s-a fălit cu fapta lui creştinească la slujba de duminică. Anton a păstrat oul negru ȋntr-o scorbură de stejar, renunţȃnd la planul de răzbunare. Nu se aşteptase la o astfel de primire. Cȃnd preotul s-a alăturat celor drepţi, preoteasa l-a alungat din casa ei. S-a hotărȃt să vȃndă oul. I l-a arătat primarului, un tip uns cu toate alifiile, care se ocupa de treburi dubioase. I-a povestit teatral ȋntreaga tărăşenie şi l-a crezut. Nu, nu l-a trădat pe doctor din reavoinţă, ci din necesitate. Asta şi-a repetat multă vreme. Primarul a luat oul, l-a studiat şi l-a spart. Din el s-a prelins o zeamă albastră. Un strop a curs şi pe degetul lui mic, cel bolnav de sindromul durerii carpiene. Ȋn două minute a fost complet vindecat. Extaziat de revelaţia sa, a strȃns cojile şi le-a pus ȋntr-o punguliţă, pe urmă a zbughit-o, chemȃndu-şi oamenii de ȋncredere.

Din ziua aceea, doctorul Mihailovici nu a mai venit niciodată ȋn sat, pierzȃndu-şi de tot urma. Casa i-a fost luată ȋn stăpȃnire de un comerciant slovac şi transformată ȋntr-un atelier de croitorie. Povestea femeii care face ouă s-a răspȃndit mai rău ca o boală contagioasă. Se zvonea că doctorul şi soţia lui au fugit de ruşine şi se ascund ȋn pădure, vieţuind cu animalele şi păsările. Ȋnsă nimeni nu i-a mai văzut. Primarul şi-a pierdut minţile, spunȃnd tuturor că a inventat oul vieţii, dătător de tinereţe eternă. Ultima oară cȃnd l-a ȋntȃlnit, umbla pe uliţă cu un coş plin de ouă vopsite. Pentru că era Paştele, sminteala lui a fost ignorată.
Cu timpul, a abandonat gȃndul că a aparţinut vreodată acelei lumi umbroase, sau că scena zămislirii oului nu s-a ȋntȃmplat ȋn afara imaginaţiei lui de copil. Şi-a purtat de grijă şi s-a descurcat. Şarmul moştenit de la mamma i-a ȋnlesnit drumul ȋmpovărat de obstacole. A sedus-o pe fata primarului din satul vecin şi pe alte femei credule cu taţi ȋnstăriţi. A mȃncat bine şi n-a mai suferit de sărăcie. S-a mutat ȋn cele din urmă ȋn Cluj cu patroana unei brutării. De la ea a ȋnvăţat să facă prăjituri şi cum se conduce o afacere. A ȋnşelat-o cu vecine, cu femei de stradă, cu cine s-a nimerit. S-a plictisit de ifosele ei de soţie grasă şi a părăsit-o după zece ani de căsnicie nedospită. S-a stabilit ȋn Braşov, unde a lucrat cinci ani la o cofetărie de lux ca ajutor de bucătar. S-a ȋndrăgostit de o scriitoare, dar n-a mers. S-a ȋnhăitat cu nişte mafioţi locali. S-a săturat. S-a ȋntors ȋn Dumbrăveni.

V.

Anton tresare ca smuls dintr-o himeră. Bătrȃnul ȋi zȃmbeşte melancolic:
- Ai căzut pe gȃnduri, tinere.
- Trebuie să mă ȋntorc la cofetărie.
Porneşte ȋnapoi, cotropit de o ameţeală amestecată cu teamă şi dezgust. Se opreşte şi se uită la doctor - e neclintit, nu dă niciun semn că s-ar dezlipi de lemnul scorojit al băncii. Are o postură demnă. Ȋncuviinţează din cutele frunţii. Anton ar vrea să aibă cu el un revolver, să şteargă orice urmă a ȋntȃlnirii nefaste, a omului care-i cere socoteală din spatele ochelarilor. Dar nu se poate mişca. E prea tȃrziu. Cuvintele ȋi părăsesc buzele ȋncleiate ȋntr-un ultim salt mortal de pe scena morbidului circ al regretelor:
- Ce s-a ȋntȃmplat cu soţia ta?
Bătrȃnul oftează adȃnc şi mȃngȃie suprafaţa lucioasă a bastonului. Din moalele cerului tună. Norii s-au ȋnnegrit, totul e ȋntunecat şi rece.

- Cȃnd m-am ȋntors acasă, am realizat imediat că ai plecat. Mă aşteptam să se ȋntȃmple ȋntr-o zi, dar nu aşa curȃnd. Ştiu că nu am fost cei mai buni părinţi. Am petrecut multe ore ȋncercȃnd să ȋncropesc o explicaţie pentru Lidia. N-am mai apucat, căci primarul şi oamenii lui au dat buzna ȋn grădina noastră. Au dărȃmat cu forţa poarta. Aveau puşti şi topoare. M-au ȋntrebat unde sunt celelalte ouă şi au răscolit peste tot. N-au găsit nimic, le ascunsesem ȋntr-un loc sigur. M-au bătut şi m-au torturat. Mi-au sustras toate studiile privitoare la anomalia ei. Apoi au luat-o pe ea... N-am putut să mă ȋmpotrivesc. Am căutat-o cu disperare, dar sătenilor le era teamă să se pună rău cu primarul. Ȋntr-o seară, cizmarul, mi-a mărturisit că au dus-o ȋn Bucureşti. Acolo au făcut teste pe ea la o clinică particulară. I-au despicat abdomenul, uterul, i-au studiat ovarele, dornici să elucideze misterul ouălor negre, tăinuit ȋn carnea ei. Au lăsat-o fără suflare pe o masă murdară de operaţie. Lidia mea a murit printre străini. Cine ştie unde i-au aruncat trupul firav după ce nu le-a mai fost de folos... N-au aflat ce voiau cu atȃta ardoare şi nu vor şti niciodată. Ăsta e secretul meu şi al ei.

Anton alunecă ȋn ţărȃna măturată de o rafală aspră de vȃnt. Tremură.
- Ce vrei de la mine? Vrei să-ţi spun că-mi pare rău, că mă căiesc? Eram un copil! Aveam doar zece ani. Mă ţineaţi mereu ȋnchis, ȋnfăşurat ȋn tăcerile voastre absurde. Şi ce am văzut... trebuia să spun cuiva. Altfel aş fi ȋnnebunit şi eu. Am iubit-o ȋn felul meu.
Bătrȃnul face cȃţiva paşi şi se apleacă spre bărbatul care seamănă acum cu un copil. Ȋl mȃngȃie pe creştet.
- Trecutul e trecut, Anton. Mi-e poftă de o prăjitură cu cremă de caramel, cum făcea Lidia mea. Am auzit că la cofetăria ta se prepară cele mai bune prăjituri din Dobrogea.

O ploaie fumurie se dezlănţuie din ȋnaltul cerului. Seceta a luat sfȃrşit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer