Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

În punctul lui rebbe G.


Dan Alexe

16.11.2016
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Alexe
În punctul lui rebbe G.
Editura Polirom, 2016




*****
Intro

Dan Alexe este scriitor, cineast, lingvist şi călător. A publicat teatru (Lumea ca spoială şi împovărare, împreună cu Luca Piţu, Opera Magna, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară, Humanitas, 2014), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015).

Filmele lui documentare au obţinut cîteva dintre cele mai importante distincţii internaţionale. A realizat Ghazavat (1992, primul documentar despre Cecenia), Howling for God (1997, Iubiţii Domnului, despre viaţa în confreriile mistice sufi) şi Cabală la Kabul (2007, despre Afganistanul de azi văzut prin duşmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul). Howling for God a primit premiul FIPRESCI la festivalul IDFA din Amsterdam (1998). Cabală la Kabul a obţinut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) şi marele premiu al festivalului Astra din Sibiu (2008).

Dincolo de caracterul ludic şi baroc al prozelor şi filmelor sale documentare, preocuparea majoră a lui Dan Alexe rămîne în permanenţă limbajul însuşi, Logosul, Vorba.

*
O zi de înregistrări ratate într-un studio din Bucureşti care ia o turnură apocaliptică, o vizită la un mormînt din Republica Moldova încheiată cu o violentă istorie de seducţie neîmplinită, o întîlnire cu o golancă metafizică în Bruxelles, pierderea inocenţei unui copil într-un sat de lîngă Buzău, incantaţii magice în jurul unor legionari români pe frontul spaniol din Majadahonda: acestea sînt doar cîteva dintre temele celor douăzeci şi două de povestiri ale lui Dan Alexe, fiecare corespunzînd uneia din arcanele majore ale Tarotului. Alchimia, ştiinţele oculte, sexualitatea, Cabala, limbajul sînt liantul poveştilor care se completează reciproc şi care pot fi recitite în orice ordine, recompunînd de fiecare dată un ansamblu inedit. Învăluit într-o aură mistică, presărat cu picanterii, În punctul lui rebbe G. oferă, picătură cu picătură de licori precum "Scuipat de Lună" sau "Cîine de Armenia", o nouă viziune asupra lumii de azi şi a limbii care ne vorbeşte.

***
Tartina Lol

Sunt stări din acelea difuze pentru care unele limbi oferă termeni de netradus: dor, saudade, Schadenfreude, dépaysement. Ar trebui găsit un cuvânt şi pentru starea de nedumerire de luni dimineaţa, când nu ştii dacă te doare capul, însă te uiţi preventiv în dulăpior, unde dai doar de anonime buline îngălbenite, cu irizaţii, iar examinându-le îţi surprinzi un suspin.

Am suspinat, împlântând fierul în priză. Oare am vreo cămaşă curată de călcat ca să mă prezint neted, chiar dacă buhăit, în faţa Tartinei Lol?

Când porţi călcat, nu trebuie să te mai scuzi pentru faţa boţită. Nici nu-i nevoie de fapt să fie spălată, eu ştiu să calc şi cămăşi murdare.

Tartina Lol: scriitoare, cântăreaţă, actriţă, papesa bârfelor, spaima Internetului. Pe mine căzuse s-o înregistrez în acea dimineaţă la studio cu un cântecel de cabaret, pentru nu ştiu ce casting al ei.

În metrou, m-am sprijinit graţios de bara verticală, rece, de care mi-am lipit tâmpla cu palpitaţii. Am examinat mizantropii matinali. Uită-te şi la asta cu bascheţi fluorescenţi. De ce, femeie aproape fără buze, dacă abia ce le ai, le mai şi strângi într-o linie albă de dispreţ doar pentru că ţi-am aruncat o privire generoasă? Parcă te-aud gândind:
"A fi frumoasă ca mine e o mare povară. Sunt frumoasă, dar proastă. Pentru ce, Doamne, m-ai făcut adorabilă, însă cu buze încleştate? Triluri meşteşugite precum Eleanorei de Aquitania trebuia să-mi fi pus pe vârful limbii, ca să pot asasina prin hexametri, iar nu prin răutate sâsâită. Sau pe flocoasele păşuni din Lesbos să-mi fi dat să zburd despuiată, suverană, înălţată peste firea mea proprie. Pe când aşa, m-ai învăţat, Doamne, doar să strâng buzele într-o linie albă de dispreţ mimat sub privirea scrutătoare a unui splendid, dar cam răvăşit bărbat matinal".

Aşa şi-a zis ciudoasă, ostilă. Pantofii îi erau din cei de sport, aerodinamici, cu talpă din cauciuc etajat şi linii fosforescente. De obicei îmi sunt hâzi şi respingători, stârnindu-mi oroare, ca atunci când trebuie să împarţi patul cu un handicapat. Au dungi de heraldică fotbalistică şi nu-mi sugerează decât porno nemţesc de proastă calitate.

Dar a coborât, frumuseţe nesigură, bâţâindu-se pe bascheţii ei fluorescenţi, la staţia de dinaintea studioului, unde ştiu că nu sunt sălaşuri umane, ci doar birouri, farmacii şi cafenele de zi cu vin prost şi scump, mâncare la microunde, neon şi chelneriţe fără buze care se visează poetese sau măcar bine îmbrăcate.

La uşa studioului, am examinat butonul soneriei pe care avea să apese degetul (ce-l simţeam tiranic) Tartinei Lol. O studiasem în poze. Scriitoare feministă la modă, actriţă de cabaret obsedată de piaţa liberă, profit, cerere şi ofertă. Când trăieşti cu una ca asta, fiecare din voi lasă lipite de-a lungul zilei, pe frigider, post-it-uri din alea colorate cu cheltuielile curente: cât a cumpărat fiecare, pâine, vin, eventual şi costul unui taxi, dacă tu ai insistat ca ea să vină cât mai repede să te regăsească. Seara, după sex, faceţi socotelile.

Dar, dar... ca s-ajungi să te cuplezi cu inumana preoteasă a pieţei libere, trebuie să treci de obstacolul soneriei cu fise. Când, la prima întâlnire, te duci să o iei de acasă, descoperi că are contor la sonerie. Dacă suni la uşa ei, îi cheltuieşti electricitate. Tu trebuie atunci să plăteşti - cerere şi ofertă, serviciu contra serviciu. Bagi o fisă şi suni.

Aşa că, în prima seară, în faţa uşii ei, trebuie deja să vâri un ban. Pe lângă o fantă de-asta hămesită, Margaret Thatcher sau Ayn Rand erau bacante. Asemenea creaturi există, da. Pupatul lor transformă oamenii în contabili haini.

Chiar atunci a şi sunat, când eu cogitam înăuntru cu mâna pe clanţă. Am tras uşa şi - iat-o în prag: glamoroasă şi şleampătă, cu părul strâns într-o tiară papală, iar gura ei, deja înfiorătoare în poze, şi mai mare în realitate. Rochiţa de Betty Boop lăsa să i se vadă genunchii ca nişte chifle.
- Deci mor de nervi, nu poţi să faci un pas afară, că se iau de tine toţi libidinoşii. Vă curg balele după femei, tataie, potoliţi-vă.

Mă pregătisem să-i dau un like mental, dar iată că a început cu deci: tralala... Deci nu. Nu suport frazele ce încep cu deci, mai ales declamate pe ton pontifical.
- Băi, frate, mi-a strigat, intrând şi aruncându-şi sacul, de unde ieşiţi, obsedaţilor?

Învârtind o privire scurtă împrejur, s-a tolănit pe canapea.
- Stai să răspund pe Facebook la o pizdă proastă care s-a luat de mine.

S-a pus să bată rapid cu degetele mari în telefonul decorat cu yin şi yang, lingându-şi buzele şi silabisind grav:
- "Băi co-to-roan-ţo, tu n-ai citit nici o pagină de mine şi-ţi dai cu părerea de stil şi scris? Când eşti în călduri... ăăă... când vrei la montă stai dracu' în casă şi foloseşte coada măturii, dar cu moderaţie, disperato, că n-o să mai ai pe ce zbura după aia".

A apăsat mulţumită un buton.
- Aşa. I-am dat-o. Labagiţă moartă. Muieri cu labă necreativă.

M-a examinat.
- Am venit îmbrăcată, că-n oraşul ăsta de libidinoşi nu se poate altfel, chiar dacă eşti la volan, dar uite că şi tu eşti singur. Mă rog, invitaţia era frumoasă.
- Ce invitaţie? am bâiguit.
- Le déjeuner sur l'herbe. N-ai zis aşa? Doar c-am venit îmbrăcată.

Ahhh... Brusc mi-am amintit de pictura aia franţuzească, Dejunul pe iarbă, cu o femeie bondoacă şi goală şi doi bărbaţi îmbrăcaţi care mănâncă şi sporovăiesc cu ea într-o poiană. În ajun, îi trimisesem un mesaj care spunea cam aşa: "Tartina Lol, te aştept mâine şi poate o să mergem la iarbă"...
- Ah, nu, i-am spus confuz şi grăbit. Voiam să zic că la prânz, după ce te înregistrez şi înainte să montăm sunetul, o să mergem să mâncăm aici, aproape, la o terasă cu verdeaţă.
- Bun, hai să-ţi dau un autograf şi să-ncepem.
- Pe ce să-mi dai autograf?
- Pe Maştera Manole. N-o ai aici?

Drace, mi-am amintit că aşa se numea cartea ei.
- Ai citit-o, nu? m-a întrebat tăios, bănuitoare.

Nu m-am priceput să mint.
- Nu prea am avut timp, i-am spus zâmbind larg.
- Maştera Manole a ieşit acum doi ani, mi-a sâsâit şerpeşte. Am să te pedepsesc, moşulică. Ce fel de slipi porţi?

Aaah, cuvântul de ură al zilei: slipi... La plural articulat: slipii, da. Aş vrea să mi se oblitereze asta din creier. Mi se încrâncenează pielea ca la câinii turbaţi când aud odioasa vocabulă slipi, aşa răzbunător sunt uneori pe călăii limbii. Dar cu Tartina n-am zis nimic.

A îndreptat telefonul spre mine:
- Arată slipii, a ordonat. Dup-aia ne-apucăm de treabă.

Am oftat, am desfăcut doi nasturi şi am coborât pantalonul câţiva centimetri. A chicotit rea şi mi-a făcut o poză.
- Slipi de bunicuţ. Ia să vedem ce-ai compus.
- N-am compus nimic, i-am spus. Facem doar o probă pentru castingul tău. Ai să cânţi un standard de cabaret.
- Cum n-ai compus nimic? a pronunţat cu buze rele. Ce facem noi aici, karaoke?
- Ascultă, nu ştiu ce aranjamente ai tu cu patronul, dar pentru un casting eu îţi dau să cânţi un standard. Fiind ceva pentru cabaret, cred că ţi-ar prinde bine unul cu Liza Minnelli. Uite versurile aici, hai s-o ascultăm.

Cum tăcea îmbufnată, i-am pus piesa.
- O ştiu, mi-a aruncat acru. Dă-ncoace.

A luat foile şi s-a prelins în cabină. Separat de ea prin ecranul gros, mi-am pus căştile şi am deschis microfoanele.

Şi-a pus şi ea căştile, fixându-mă în ochi din acvariu.

Am apăsat butonul:
- Probă, am pronunţat.
- Te fut. Nu te mai holba la mine, că nu-ţi iese, băieţică.
- Băieţică? Parcă-mi spuneai tataie.
- Când v-apucă bâţâiala din şolduri sunteţi toţi băieţei, chiar dacă buni de reanimare. Chiar aşa, câţi ani ai, moşule? Păi tu te dai la mine, boşorogule?

Cum mă uitam la ea cu gura căscată, a urmat rapid, enervată crescendo:
- Ce te uiţi pofticios? Eşti culmea. Măi muribundule, tu te iei de mine? Băi sulă, tu nu confunda autoarea cu naratoarea şi cu personajul. Credeţi toţi că dacă scriu poveşti erotice mă trag aşa ca la tomberon, doar pentru că m-ai invitat tu la tăvăleală-n iarbă. De ce? Fiindcă scriu texte erotice?

A făcut o pauză.
- Plus că nici nu le-ai citit.

Şi-a aranjat hârtiile pe stativ. Am pornit muzica, iar ea, după ce-a dat de câteva ori din cap, fund şi picior, a început să lălăie pisicit.

Cânta împingând şi tremurând din coapse, languros, în engleză rău accentuată, mângâindu-se pe piept, făcând rotocoale cu limba.

Când şi-a ridicat ochii din hârtii, fixându-mă prin sticlă, îşi ţinea vârful limbii proptit în cerul gurii şi bărbia întinsă în faţă, cu buzele lăbărţate şi multă umezeală gâlgâitoare înăuntru.

Am închis butoanele, cu gâtul sec şi presimţirea unui dezastru.
- Hai să mâncăm, am reuşit să pronunţ. Mergem la iarbă, unde ţi-am promis, şi ne întoarcem la montaj după aia.

*
La terasă, rumegând gânduri negre şi aşteptând-ose-ntoarcă de la toaletă, am examinat cuplurile de la mese, iar descurajarea mi s-a adâncit.

Nu pricep cum poate o femeie aparent normal constituită să ia masa cu un individ care mănâncă şi îi vorbeşte fără să-şi scoată urechelniţa aia de receptor telefonic ce aduce cu un trabuc permanent vârât în tuba auditivă. O palmă bine administrată i-ar înfige-o definitiv în trompa lui Eustachio.

Am înlemnit când meniul mi l-a întins frumoasa din metrou, care purta acum un şorţ de chelneriţă căzut până aproape de bascheţii fosforescenţi.

M-am uitat la ea, încercând să mă smulg din coşmar. Da, măi splendoareo, am trăit eoni împreună în altă existenţă sau în lumi paralele, n-am fost demn de tine, dar mi-ai şters gura la beţie. Doamne, câte vieţi comprimate pot trăi într-o singură zi! Asta-i femeia pentru care aş abandona totul pe loc, cu care-aş fugi în Patagonia, la o fermă de-aia neproductivă, cu castraveţi bio în spirală şi roşii meschine, de nemâncat.

Chiar atunci a reapărut Tartina Lol. Am simţit-o până să mă-ntorc, pentru că-şi dăduse cu parfum la toaletă şi valul m-a izbit din spate - o duhoare de sudoare dulceagă şi beţişoare de mirodenii, ca alea pe care le aprind scorpiile fără imaginaţie când te-au tras în vizuina lor fermentată.

S-a trântit pe scaun în faţa mea şi a aruncat o privire circulară.
- Unde m-ai adus, la clubul libidinoşilor?

A înhăţat meniul, dar privea fix peste el la omul cu urechelniţa în tuba auditivă.
- Deci, băi, nu-mi vine să cred, se binoclează unul la mine, uite ăla cu pizda aia proastă la masă. Mor! Du-te şi întreabă-l ce vrea.

Cum tăceam şi mă concentram în meniu, mi-a tras un pantof în gleznă.
- Du-te şi fute-i un cap în gură, ăla care se chiorăşte la mine. Dacă vrea un autograf, adu-l încoace.

Chelneriţa fluorescentă rămăsese lângă noi cu ochii mari.

Tartina Lol a examinat-o şi a întrebat-o:
- Ce stai cu gura deschisă, vrei ceva în ea?

Frumoasa a întors spatele şi a pornit spre bucătărie.
- Pizdă proastă, a mormăit Tartina întorcându-se la meniu.

L-a răsfoit încruntată. Cu burta strânsă şi piele de găină, am întrebat-o:
- Ce iei? Ai găsit ceva?
- Ce pula mea să găsesc? N-au nimic ca lumea.
- Dar ţie ce-ţi place să mănânci?
- Ei... îmi place... Îmi place şi mie. Mâncare bună, ca lumea. Ciorbiţă... Sau sushi. Voiam sushi. Ştii faza cu moldoveanca la sushi?

Mi-a aruncat o privire, aşteptând serioasă. Am scuturat din cap că nu ştiu.
- Şini sushi? Nu ştii? Aşa întreabă moldoveanca când aude de sushi. Adică: cine suge... Nu te-ai prins?

Am mimat un râs care, din câte am văzut de departe în ochii diafanei chelneriţe ce nu se mai apropia de noi, trebuie să fi semănat cu o grimasă de durere.
- N-au nimic ca lumea, a conchis Tartina, aruncând meniul pe masă. Mersi, nu mai venisem de mult la Casa Armatei. Hai să montăm.

Ne-am ridicat fără să comandăm ceva şi am ieşit de la terasă, eu simţindu-mi spinarea perforată de întreg sarcasmul universului.

*
În studio, am reaprins totul şi m-am aşezat la computer, trăgându-i şi ei un scaun lângă mine. Nu s-a aşezat, a rămas în picioare în spatele meu. Valurile grafice ale sunetului s-au întins şerpuit pe ecran. Am apăsat play.

Din difuzor suna şi mai miorlăit şi fals. Tartina s-a aplecat spre urechea mea:
- Mmm... a gângurit. Cum vine vocea aici, ce sexy, mamă!

Şi-a lipit globurile de spinarea mea, iar eu i le-am simţit moi, odorante şi mi s-au încrâncenat porii.
- Ai cămaşa necălcată, a murmurat apreciativ.

Mi-a strecurat mâna sub cămaşă, în vreme ce vocea ei lălăia spre noi din computere.
- Aici trebuie un filtru, mi-a şoptit. Bagă un filtru... Hm? Bagi filtru?

Pe piept, sub cămaşă, degetele ei mi-au atins sfârcurile, moment în care am sărit în picioare şi am împins-o.
- Măi, Tartina, dă-o-ncolo, am bâiguit.

S-a tras înapoi ca arsă.
- Băi boşorogule, tu eşti normal?

Ne priveam încordaţi, strângând pumnii, amândoi gâfâind.
- Dar la mine te-ai gândit? a răcnit ea. Ha? Numa aşa, că ţi se scoală ţie, da? Asta pentru tine e OK, da? Ţi se scoală, hai să ne futem, dar la mine te-ai gândit, animalule?

Şi-a înhăţat sacul, tremurând.
- Morţii mă-tii de hodorog, să vezi tu ce-ţi fac.

*
La metrou, unde am ajuns ca beat, căutam să intru în vagon când am văzut că frumoasa chelneriţă era înăuntru, sprijinită de bară, fixându-mă cu dispreţ distant şi oarecum trist. Am renunţat şi m-am trântit pe-o bancă pe peron, aşteptând trenul următor.

Cât aşteptam, am scos telefonul şi m-am uitat pe Facebook, cu presimţirea catastrofei.

Eram etalat acolo, pe pagina mea de FB, în poză cu tag pe figură, pantalonii un pic în vine şi slipul la vedere, figura tâmpă, iar textul spunea:
"Scârboşenia pământului"...

... după care, în fraze puţine, Tartina Lol informa întreaga planetă cum a venit ea la studio încrezătoare, cum eu îi trimisesem în ajun un mesaj obscen în care o invitam la tăvăleală în iarbă, pe care ea nu-l înţelesese, crezând naiv că-i o aluzie la o pictură franceză, iar eu la studio am încercat să-i arăt mătărânga, ca un moş libidinos ce sunt.

Postarea avea deja vreo mie de like-uri şi era inutil s-o mai şterg. Între metrou şi casă, m-am tot izbit în oameni, urmărind în telefon cum creştea numărul like-urilor compătimitoare secundă de secundă şi cum pe pagina ei se acumulau comentariile indignate şi sarcastice.

Acasă, cum am intrat, am trăit un moment de calm nefiresc, bâjbâind în beznă şi simţind că e neobişnuit de cald. Am aprins: aşezat vertical pe masă, fierul de călcat rămas de dimineaţă în priză fumega şi trosnea rar şi sec din încheieturi.

Universul e bine rânduit uneori.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer