Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Prologul unui epilog


Petru Vignali

16.11.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Petru Vignali
Popas în amintiri. România. 1910-1974
Editura Vremea, 2016


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prologul unui epilog

Peste două luni împlinesc 77 de ani. Frumoasă vârstă, se spune! O fi frumoasă, apreciată doar cantitativ, dar calitativ, mai puţin frumoasă: o vârstă a diminuărilor. Nu numai fizice - hai să zicem că de cele fizice, te resemnezi - dar a diminuărilor intelectuale şi spirituale. Ştiu că unii nu fac deosebire între aceşti termeni, "intelect" şi "spirit", dar eu fac, şi încă una foarte importantă. Intelectul este o treabă care priveşte exclusiv creierul, în timp ce, ceea ce înţelegem prin "spiritual", conţine porţii importante de "suflet" (cu condiţia să ocolim spinoasa întrebare: ce numiţi suflet?) adică: sentimente, emoţii, credinţe oarbe şi... nu mai ştiu ce. Aici e aici. Că nimeni nu prea ştie ce conţine acel "nu mai ştiu ce"!

La bătrâneţe creierul nu mai are vigoarea şi zborul tinereţii: are experienţă stocată - în care intră şi o doză masivă de prejudecăţi puse la păstrare - dar nu mai are fantezie, nu mai are nebunie, nu mai are explozii, nu mai are inspiraţii: nu mai creează. Poate tocmai fiindcă ştie prea multe. Cu toate acestea André Maurois la 80 de ani scotea încă acel monumental Balzac şi mai avea în cap două sau trei romane. Dar tot el mărturisea în Mémoires, că Balzac va fi ultima carte. Da! Dar Maurois, între 33 şi 63 de ani, adică în anii în general cei mai fecunzi ai scriitorului, n-a făcut război şi n-a turnat beton în cofrage, cum am făcut eu: a scris. Şi la fel cum, pentru un atlet e important să-şi păstreze forma fizică, pentru un cerebral e important să-şi păstreze forma cerebrală. E just că creierul nu are bicepse, dar e şi el un organ care trebuie păstrat "în formă", ca să-i pretindem să dea tot ce poate da. Şi la ora aceasta târzie îmi dau seama că creierul meu mai are foarte puţin de dat (nu-i vorba că nici în tinereţe nu a dat cine ştie ce!).

În ultima vreme, printre lecturile mele preferate se situează cele de memorialistică, şi nu atât a marilor războinici sau a marilor politicieni, adică a celor care au creat istorie, cât a celor care au creat cultură: scriitori, matematicieni, savanţi din toate domeniile etc. Nu fiindcă m-ar interesa mai mult istoria vieţii lui Bertrand Russel, să zicem, decât istoria Angliei, dar fiindcă, cunoscându-i viaţa, ajungi să înţelegi mai bine şi opera celui care a creat ceva în cultura omenirii.

Aşadar m-am apucat şi eu să-mi scriu amintirile! Mă întreb de ce? Să fie oare o reacţie la oboseala de "a nu face nimic"? Ori o nevoie de revizuire, pentru mine însumi, a unei vieţi care a dat prea puţin, în orice caz mai puţin decât ar fi putut să dea sau, mai bine zis, decât ar fi vrut să dea.

Oricare ar fi motivaţia, acest plonjon în trecut mă umple de tristeţe: cât timp irosit, câte momente pierdute, câte păreri de rău! Câtă risipă!

La drept vorbind, ceea ce pun pe hârtie nu-i decât o înşirare de evenimente mărunte expuse mai mult sau mai puţin cronologic, exteriorul unei vieţi, în timp ce esenţialul, ceea ce am trăit eu, în dosul acestor evenimente, rămâne "dincolo" de eveniment, rămâne ascuns în mine. Amintirile sau confesiunile nu sunt niciodată total sincere, nu pot fi, fiindcă nu spun tot, nu pot spune tot. Şi dacă m-am hotărât să consemnez câteva amintiri din viaţa mea, n-o fac fiindcă mi-aş închipui că trecuta mea viaţă ar putea interesa pe cineva, dar fiindcă mă plictisesc şi fiindcă "arrivé au soir de ma pensée", cum spunea Clemenceau[1], nu mă pot lăsa de acest nărav al meu de a mânui condeiul. Şi poate încă fiindcă, atunci când se aproprie sfârşitul, nu te poţi abţine de a te întreba: unde a rămas începutul? Şi tu, ce ai semănat între aceste două extreme?
(Bucureşti, 27 XI 1983)

* Ceea ce urmează nu e o confesiune, e o cronică.


[1] G.B. Clemenceau, Au soir de la pensée, 1927.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer