Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O viitoare mămică


Alexandru Gorghe

19.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stau.
Stau să vină.
Aşteptarea mă termină aşa că încep să îi tricotez mici urechiuşe. Ieri mi-a murit tufa de urzici, aşa că fac focul şi o pun în cuptor să fac nişte şuviţe de păr blond blonduţ, numai bune de fluturat în vânt.
Am uitat să scot urzicile din cuptor la timp şi s-au cam ars, dar pun pariu că o să arate superb şi brunet. Totuşi a trebuit să şterg ochii de albastru. Voiam să-i pictez în negru dar i-am scăpat în pământ şi deja s-a uscat vopseaua.
Când i-am zis toate astea soţului nu prea a fost fericit. A plecat din nou de acasă şi mi-a zis că nu se mai întoarce, dar cred că aşa e el, nu? Cred că glumeşte din nou. Azi la prânz am făcut mâncare pentru el. Nu a venit, dar ghiciţi cine a bocănit la uşă. Umbra lui. Tot timpul m-a plăcut mai mult decât el, aşa că am luat masa cu ea. Am băut şi un ceai şi i-am spus de bebeluş şi am râs împreună. Suntem fericiţi, şi aşa, cu umbra soţului meu acasă, am certitudinea că o să vină şi el într-o zi. M-am decis să îl aştept şi să nasc copilul după ce se întoarce.
Aşa că am aşteptat.

Ceaiul s-a răcit în ceşti, fiindcă eu nu beau ceai.... Iar umbra a fugit în grabă mare de la soţul meu aşa că a uitat să-şi ia conturul buzelor. Se plânge groaznic că nu poate bea ceai, dar eu o ascult şi îi zâmbesc călduţ fiindcă aşa şi trebuie, nu? O viitoare mămică ar trebui să aibă nervi de fier, aşa am auzit de la mama mea. Bine, exagera şi ea: cică plângeam într-una. Dar eu ştiu foarte bine că eram cuminte. Eu tot timpul am fost cuminte şi aşa va fi şi...
Încă nu ne-am decis în privinţa numelui. Dar nu asta contează. Contează că umbra chiar nu vrea să se oprească din plâns şi eu nu ştiu cât mai pot să o suport. Dar totuşi îi zâmbesc călduţ fiindcă aşa şi trebuie de la o viitoare mămică, nu? Ar trebui să mă calmez aşa că-mi găsesc de muncă prin sufragerie, poate aşa îmi şi îndrept atenţia către altceva, mai drăguţ.
Iau o cârpă de pe jos şi mă uit la casă. E amuzant fiindcă la început nu îmi părea deloc drăguţă, când soţul meu mi-a spus că avem o casă a noastră şi că putem locui fără părinţii mei nici nu ne-am gândit şi ne-am pornit pe drum, şi când să ajungem... Ei bine, mie nu îmi prea plăcea şi... i-am spus că nu prea îmi place. Dacă o să-l întrebaţi pe el, nu a fost chiar aşa, îi place să dramatizeze totul: o să vă spună că am avut o criză - micuţă. Într-adevăr am vorbit energic şi la sfârşit i-am dat din greşeală un cot în burtă, dar mi-am cerut imediat scuze şi m-a iertat imediat şi a fost foarte bine. Dacă mă uit la ea din altă perspectivă, da, nici acum nu prea cred că e drăguţă, dar când mă gândesc că picioruşele copilului o să se târască din orice moment pe aici, inima mi se umple şi imediat zâmbesc - cum e şi de aşteptat de la o viitoare mămică.

Îmi iau cârpa şi fac curăţel curăţel, în timp ce umbra încă se vaită. Nici nu o mai bag în seamă şi încep să frec parchetul. Mult praf, prea mult praf de la care copilaşul ar putea să strănute şi să ia o grămadă de alergii şi... Nu e bine! Trebuie să şterg dar trebuie să am grijă să nu dau în gândăcei. Mie în mod normal nu îmi plac gândacii, dar jucării nu prea avem aşa că...
Copilul o să se joace cu ele. Au picioruşe mici şi corpuri drăguţe şi strălucitoare, ca de jucărie dacă mă uit mai bine. Pătuţul din colţul camerei e puţin murdar de mucegai şi ştiu că în mod normal nu e cea mai sănătoasă variantă pentru un nou-născut, chiar mă gândeam să îl schimbăm. Adică ne gândeam să îl schimbăm, dar am vorbit cu soţul meu şi am hotărât că o mică pată de culoare e mult mai bună pentru "evoluţie" - aşa îi zice soţul meu. El vrea să fie creativ.
A spus că vrea o fetiţă frumoasă, ca bunică-sa. De mine nu a zis nimic, dar sunt convinsă că nu m-a menţionat fiindcă era de la sine înţeles. A spus că o să se facă mare şi o să devină artistă.
Eu vreau un băiat. Mereu am visat să am un băiat, să-i cresc încă de mic mustaţa şi să-l fac măcelar. Iubesc măcelarii, mi se pare o meserie atât de, cum să zic, nobilă. Şi o să mă placă mult mult şi nici nu o să vrea să plece de lângă mine, oricât de bătrână aş fi sau ar fi el. Să nu semene cu taică-su. Vai, să-i calc halatele toată viaţa. Asta da familie! Şi e mai frumos că de acuma nici nu trebuie să mai visez. O să am un copil! Am aşteptat clipa asta toată viaţa mea! Toate visele mele o să se întâmple fiindcă o să se descurce atât de bine şi o să facă tot ce voiam eu să fac. Copilul e un fel de... scăriţă vie şi drăguţă care te ajută să-ţi vezi visele (tale) împlinite. O să-l hrănesc bine şi o să fie dolofănelul meu în halat alb.
Umbra se tot văicăreşte şi îmi opreşte ordinea gândurilor. Nu e politicos, ar trebui să ştie asta, dar mă uit la el şi zâmbesc, fiindcă aşa ar trebui să facă o viitoare mămică.
M-am gândit că poate cât copilaşul o să crească, o să fie puţin mai pretenţios şi o să vrea maşinuţe, ursuleţi, biberoane şi toate alea. Şi sunt foarte pregătită! Soţul meu cheltuieşte în drum spre casă tot ce câştigă, aşa că o să mă angajez eu! Dar am fost atentă la celelalte mămici din oraş şi la greşeala pe care o fac destul de frecvent: Îşi lasă copiii singuri acasă. Nu că nu aş avea încredere, al meu o să fie un îngeraş, dar nu e sănătos pentru un copilaş să crească fără un alt sufleţel care să-l mângâie. Aşa că am luat un căţeluş. E foarte drăguţ, l-am luat acum o lună de la o bătrână a cărei căţea fătase. Are blăniţa pufoasă şi vor fi prieteni buni, sunt sigură. Soţul l-a şi dresat să fie mai cuminte: la început era puţin cam rău, dar pe bună dreptate, căci tot uitam să-i dăm de mâncare. Nu ştiu ce i-a făcut dar acum stă cuminte în colţ şi nici nu mai latră, nici nu s-a atins de mâncare. Parcă nici nu mai respiră, stă ca un bibelou de frumos ce-i. Să-l vadă copilaşul, ce o să se înţeleagă. Cât de mult am aşteptat copilul ăsta, e...
Umbra se plânge din nou şi devine foarte supărătoare. Zâmbesc forţat şi mă abţin fiindcă trebuie să fiu drăguţă, doar sunt o viitoare mămică, dar fără să-i spun nimic mă duc la geam şi trag dintr-o dată draperie. Umbra nu se mai smiorcăie. ÎN SFÂRŞIT NU SE MAI SMIORCĂIE.
Dar ce văd pe geam? Îmi văd copilul. E el! Strig tare de parcă nu aş fi singură în toată casa. Şi alerg spre şemineu. Îmi spun că soţul meu nu se supără dacă îl iau acuma, ba chiar va fi atât de fericit când o să vină şi o să mă vadă cu el în braţe, aşa că bag mâna adânc în horn şi prind de ţeavă: trag şi-mi iese palma neagră de colb cu puşca-n degete.
Şi fug.
Fug aşa de tare. Fug cum n-am mai fugit până acum, fug pentru copilul meu! Nici nu bag în seamă uşa care nu s-a închis, spinii, rochia mea ruptă şi pietrele ascuţite de pe jos care-mi intră în tălpi şi lasă urme roşii dinspre casă.

Mă văd cum stau pe dealul din spatele casei şi ţin în sus ţeava puţin îndoită. Nu văd nimic fiindcă soarele-mi intră-n ochi dar trag înspre croncănituri. Mai trag în sus de trei ori şi aud o greutate mare plonjând în jos, şi o pasăre care ţipă când dă de pământ. Nu deschid încă ochii şi mai trag o salvă-n sus să fiu sigură. Îi deschid abia acum şi merg spre locul din care îmi amintesc că s-a auzit ţipătul şi alerg din nou, sigură de victorie dar nerăbdătoare să-l văd. La câţiva metri de mine o barză pe jos tuşeşte astmatic. A tuşit doi dinţi acoperiţi în sânge. Minunat! Nici nu mă aşteptam la gemeni. Cum îi văd îi iau în buzunar şi plec spre casă, lăsând barza în spate.
Ajung şi pun numaidecât dinţii într-un ghiveci şi ud pământul cu ce a mai rămas de la ploaia de săptămâna trecută. Aştept să-mi crească drăguţii, cum e şi de aşteptat de la o viitoare mămică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer