Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru Donald, de la Yoko (fragmente dintr-un discurs despre cinisme)


Bogdan Ghiu

20.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În noiembrie 2016 (să privim deja în urmă, prefăcîndu-ne că e deja istorie: dar nimic nu se face istorie fără participarea noastră, sau, dacă nu, doar împotriva noastră, din noi, cu noi pe post de  simplă materie), după victoria la prezidenţialele americane a "saltimbancului" Donald Trump, victorie "surprinzătoare" şi "neaşteptată", traumatică, pentru foarte mulţi - dar numai ca urmare a închiderii şi a orbirii (în sens canettian), a neatenţiei şi a auto-distragerii, a delegării nu doar democratice, ci tehnologice, mai mult: matematice (ceea ce a făcut ca efectele "neutre", în sens de an-umane, ale matematicilor tehnologice să se cumuleze, atingînd/realizînd un prag devastator, cu matematicile electorale: tehnică peste tehnică, algoritm peste algoritm, lume ideală împlinită) -, în special artiştii, oamenii scenei şi ai ecranului, ai spectacolului, au demonstrat, încercînd însă, de data aceasta, să impună nu un spectacol de divertisment dominant, ci un contra-spectacol politic (sau un spectacol contra-politic) nutrind, însă, aceleaşi speranţe de supremaţie. Dar tocmai tele-spectacolul, altfel spus inversarea panoptică potrivit căreia supravegherea asimetrizantă nu-şi mai are locul în centru, ci la periferie, făcuse ca victoria lui Trump să fie ne-văzută, graţie imenselor zone de umbră şi de uitare socială, de "codru" social, pe care mandatarea tehnologică şi orbirea civică le creează, lăsîndu-le să apară şi să crească: "codrul" şi "cîmpia" contra "junglei" urbane.
 
În tot acest cor de reacţii mai mult sau mai puţin conformiste şi "gramaticalizate", dar mai cu seamă de spaimă, abia apoi de revoltă (şi poate deja de revoltă împotriva sieşi, ca la Brexit: "Doamne, ce-am făcut, ce-am lăsat să se facă?!"), a existat una ceva mai discretă şi care i-a nedumerit pe mulţi, riscînd să treacă neobservată: aceea a lui Yoko Ono, veche campioană a artei performative. Aceasta a postat pe pagina ei de Facebook ceva care nu este nici măcar un film, un video, acolo, aşa cum face tot omul azi, ci doar o scurtă înregistrare audio. Care, în plus - adică, aici, în minus - nu este un discurs, o propoziţie, un mesaj, ceva legat şi articulat, log-ic, "logal", ci un fel de urlet, de scîncet, şi acela însă - din nou în plus/minus - prea puţin uman, adică alb, masculin şi adult, ci mai degrabă -  cel mult - de copil şi de animal: rănit, maltratat, întărîtat.
 
Reacţia lui Yoko Ono nu va face, probabil, carieră "în mainstream"-ul (autodistructiv) tocmai pentru că nu este un mesaj care să comunice articulat (şi care să fie, în plus, pe gustul şi conform normelor de corectitudine stilistică ale epocii, explicit, transparent, "narativ": cine nu se exprimă "corect stilistic" nu se aude, rămîne/devine zgomot pe care extraordinara redundanţă culturală îl acoperă/elimină automat), dar spune arătînd. Reacţia lui Yoko Ono, cunoscută pentru urletele şi ţipetele ei muzicale încă de pe vremea cînd se înregistra, demuzicalizînd muzica, alături de John Lennon, nu este nici măcat urletul apocaliptic, cu imens suflu whitmanian, pan-american, al lui Allen Ginsberg din The Howl: reuşeşte, altfel spus, să fie şi un opus al acestei rude foarte apropiate, intime, ale sale, din chiar sînul artei. Reacţia lui Yoko Ono nu este nimic - sau este (un) nimic, afirmă drepturile "nimicului". Reacţia lui Yoko Ono este un gest suprem, ultim cinic. Adică un gest suprem, ultim (prim) artistic.
 
Ambivalent critic, acest gest, această sonorizare fără fonare denunţă, pe de o parte, dez-umanizarea regresivă a politicii, îi pune în faţă lui Trump oglinda reductiv-hiperbolică a propriei politici care tratează toate ipostazele alterităţii descalificîndu-le ontologic, adică "animalizîndu-le", şi, pe de altă parte, îşi asumă crud-ironic această postură dez-umanizantă, această reducţie animalică, şi o "sublimează", adică o afirmă expunînd-o, transformînd-o în stindard de luptă. Să ne asumăm, altfel spus, minoratul şi să-l utilizăm ca atare. Dacă limbajul legat, logic, comunicaţional, suprem(atist)-uman, a ajuns să se degradeze degradînd omul, atunci dez-umanizarea, animalizarea trebuie pozitivată, "răsturnată", "întoarsă" (împotriva ei înseşi, în primul rînd) asemenea unei arme, şi transformată în redută de rezistenţă şi în refugiu de atac.    
 
(...)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer