Despre tata

Tata a făcut parte din generaţia războiului. Cînd se întîlnea cu bărbaţi cam de seama lui, nu se întrebau: "Cîţi ani ai?" Se întrebau "Ce cotigent eşti?" "Cotigent" adică contingent, altfel spus cei încorporaţi într-un anumit an.

Tata a intrat la şcoala militară din Făgăraş cînd avea paisprezece ani. Peste doi ani a început războiul. Tata s-a lăsat în voia întîmplării şi a fugit. Pe cei de la şcolile militare îi băgau în linia întîia din prima zi, puţini mai scăpau cu zile, erau carne de tun.

Deci, tata s-a speriat şi a fugit de la şcoala militară. Unde să se ducă? Ce s-a gîndit el, un băiat de la ţară de 16 ani? Mă duc acasă, la tata şi la mama. Nu ştiu cum a ajuns acasă, la Tomeşti, lîngă Iaşi. O vreme a stat pe acasă: mai pe faţă, mai pe ascuns.

Aici e valabilă vorba ceea: Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap; ce mi-e linia întîia, ce mi-e dezertarea. Tata a fost declarat dezertor. Era vreme de război, nu se glumea cu dezertorii. Te prindea, o comisie de la Curtea Marţială te judeca imediat şi în 24 de ore te împuşcau. Fratele tatei cel mai mare, Gheorghe, noi îi ziceam bădia Jorjică, a trimis un mesaj acasă, în care spunea că nu e bine deloc ce a făcut, ba chiar e rău de tot; şi l-a chemat pe tata să se prezinte la el mort-copt, să vadă ce se poate face.

Aici fac o digresiune. Înainte vreme, la ţară, relaţiile dintre fraţi erau foarte puternice, iar fratele mai mare era numit cu respect Bădia. El era ca un al doilea tată pentru ceilalţi fraţi, nu ieşeau din cuvîntul lui. Îmi amintesc că la înmormîntarea bunicului, aveam vreo 12 ani pe atunci, s-au pus două rînduri de mese la pomană, iar cînd să mîncăm şi noi, rudele apropiate, nu prea mai era mîncare. Iar sora tatei, Tinca, zicea punîndu-şi mîinile în cap: "Vai, ce-o să zică Bădia!"

Aşadar, tata l-a ascultat pe bădia Jorjică şi s-a dus la el. De fapt, nu mai vedea lumea înaintea ochilor de spaimă - şi singur şi-a dat seama ce-a făcut. Bădia Jorjică avea studii superioare, fusese făcut ofiţer pe timp de război şi lucra la Curtea Marţială din Iaşi. Aşa că bădia Jorjică a umblat pe la şefii lui cu intervenţii, cu ungerea osiei în stil românesc, şi l-au radiat pe tata din lista de dezertori. Apoi i-a făcut forme şi l-a băgat într-un regiment de artilerie. Aşa a scăpat tata. După aceea, vorba lui Creangă: Capul să fie sănătos, că belele curg gîrlă. Săracul tata a făcut tot războiul: mai întîi în Rusia, apoi în România, în Ungaria şi în Cehoslovacia pînă la Banska Bistrica (soldaţii români îi ziceau Banca Bistriţa). Toată tinereţea lui! N-a fost rănit niciodată, tinereţea lui a fost rănită.

Era sergent şi răspundea de un faustpatron, un aruncător nemţesc de grenade antitanc pe care l-am văzut într-un film de război: în nişte ţevi se pun grenade care fac biuf! cînd ies de pe ţeavă. Dar îs ucigaşe rău.

Tata avea un servant, care s-a nimerit să fie tot din Tomeşti. Era un ţigan poreclit Cerbu. Tipul era vesel, optimist, ce trebuie să-i fi făcut viaţa mai uşoară tatei, care era mai pesimist de felul său, se descuraja repede (ca şi mine). Cerbu era un fustangiu ceva de speriat. Prin toate ţările pe unde au trecut agăţa femei în voia cea bună, cu un talent mamă-mamă. După război, cînd tata se întîlnea cu el, rîdea: "Cum a fost, măi, cu unguroaica." Cerbu a absentat de la unitate cîteva zile, a stat la unguroaica asta. Tata a ţinut ascunsă absenţa subordonatului său cu riscul s-o păţească. Pe urmă Cerbu s-a întors caftit, cu ochii umflaţi. Fusese bătut de fraţii unguroaicei, care l-au trimis la plimbare. Nici la bătrîneţe Cerbu nu s-a lecuit. Şi-a lăsat nevasta - o femeie sfrijită şi chinuită, poreclită Oarba, fiindcă avea nişte ochelari mari, rotunzi, cu multe dioptrii, parcă avea nişte oglinzi la ochi - şi s-a îngurluit, aşa se spune dispreţuitor pe la noi, cu una tînără. Şi-a făcut un bordei din vălătuci pe deal şi trăiau acolo. De, sub poala pădurii! Mda, cine a spus că bătrîneţea e înţeleaptă?

Dacă o să-mi îngăduiţi, o să mai povestesc şi altă dată despre tata.