Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Haruki Saluki


Ioana Bâldea Constantinescu

22.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Saluki este, pentru cine, vrea să ştie, ogarul persan. Cu urechi ca de King Charles Cavalier, alură de Whippet şi o blană mătăsoasă, care aminteşte de eleganţa robei unui levrier afgan. Îmi place mult. În parte pentru că a fost protagonistul unui exerciţiu de imaginaţie cu multe hohote de râs în tinereţea mea: "Imaginează-ţi că, într-o zi, te uiţi pe geamul avionului care te duce... unde vrei tu şi vezi un Saluki zburător..." S-au născut multe poveşti de-aici, s-a râs mult, cum vă spuneam, şi imaginea, deşi nu e a mea, a intrat glorios în arsenalul meu personal de acrobaţii mentale care mă binedispun. Unii îşi cântă, alţii aleargă, alţii fac yoga să se scuture de balastul inerent fiecărei zile, eu îmi imaginez ce aş face dacă mi-ar trece un Saluki zburător pe la ureche... eventual pe ruta Paris-Roma-Tokyo.

Deocamdată zâmbesc discret siluetei longiline care-şi flutură urechile pe lângă obrazul meu când ridic nasul din ultima carte a lui Murakami, Meseria de romancier. O carte care e, şi ea, despre oameni-câine şi oameni-pisică, despre imaginaţie şi ce poţi face cu ea în afara regulilor inerente în bagajul de cală al literaturii serioase, despre bisericuţe (literare), premii, librării în care cărţile sunt împărţite pe literatură feminină şi literatură masculină (da, ştiu, nici el nu înţelege de ce), despre centrale nucleare şi despre cum nu ai nevoie de un birou mare ca să scrii, atunci când ai suficientă fantezie cât să poţi reinventa o lădiţă de mandarine.

Iubesc cartea asta. Ca orice autor care vinde, are succes şi rezistă pe piaţa de carte de nişte decade bune, Murakami are mai puţine premii literare faţă de câte am fi tentaţi să credem că a bifat şi un număr respectabil de hateri. Pentru mine, ei sunt şi au fost întotdeauna garanţia faptului că acolo, în pagină, ceva se întâmplă foarte bine. Mărturisesc că, şi atunci când nu mi-a plăcut un volum de Murakami (pentru că trena, pentru că nu m-am simţit pe deplin racordată la subiect, pentru că, de ce să nu fim sinceri, autorul suferă adesea de un narcisism care îl poate face uşor antipatic), am simţit acut talentul lui de mare stilist, de arhitect minunat al textului, de vrăjitor căruia-i pasă prea puţin de vocile de pe margine. Da, poate că nu toate romanele sunt foarte închegate, dar au stare, un suflu narativ proaspăt şi o manieră absolut recognoscibilă de a manevra realităţi, de a insinua imaginarul în cotidian.

Murakami a refuzat, încă de la debut, apartenenţa la cercurile literare care fac şi desfac viaţa unei cărţi. Nu s-a împrietenit cu alţi scriitori, nu a schimbat amabilităţi cu criticii. Faptul că a rezistat literar, în timp, că a transgresat spaţii lingvistice, că are cohorte de cititori în afara Japoniei poate părea, din acest punct de vedere, paradoxal. În lumea literară, ca în multe alte caste profesionale, e exotic să rezişti de unul singur.

Murakami a rezistat. Crede în literatură ca acrobaţie ficţională. În imaginaţia care, acolo, în pagină, e ceva mai mult decât cămăşuţa străvezie a unui eşafodaj de idei filozofice suprapuse doct de un autor cu morgă şi tristeţi existenţiale grele ca o baliză. În faptul că e nevoie să-ţi placă să scrii ca să poţi scrie. În dialogul literaturii cu tot ce înseamnă cultură pop, de la piesele celor de la Beatles la filmele lui Spielberg.

Dintr-un film de Spielberg, şi anume E.T., vine şi imaginea mea favorită din carte: "...este o scenă în care E.T. scotoceşte într-o debara şi, din te-miri-ce, construieşte un aparat de emisie recepţie. Vă amintiţi? Erau acolo o umbrelă, o veioză, farfurii, un pick-up şi încă altele pe care nu le mai ţin minte pentru că am văzut filmul acum multă vreme, iar el, din obiectele care-i sunt la îndemână, construieşte rapid aparatul. (...) Când am văzut această scenă, la cinematograf, mi-am spus că exact aşa se pot scrie şi romane cu adevărat bune." (Haruki Murakami, Meseria de romancier)

Am mai aflat multe lucruri din cartea aceasta. Cum un autor e terminat după ce face burtă (mă rog, se pare că asta e o idee asupra căreia Murakami a revenit), cum e esenţial să ai condiţie fizică, să nu fi dintre cei care gândesc axiomatic şi dau sentinţe pe bandă rulantă, să asculţi muzică, să citeşti, să simţi lumea din jur în toţi neuronii şi să o traduci aproape senzorial într-un text care să nu-ţi semene, neapărat, dar în care să crezi.

Am rămas cu gustul bun al traducerii Andreei Sion din care se decantează simplitatea adâncă a unui autor care nu prea mai are nevoie de premii. Cu firescul asumat al unui text generos.

M-am întrebat cum ar fi dacă aş vedea un Saluki tolănit la geamul meu de la etajul şase şi am râs în sinea mea... Mi-a fost dor să scriu despre el.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Minunat
    Mihaela Pascu, 22.11.2016, 10:09

    Minunat scris! Cred că Murakami scrie dintr-o plăcere fantastică şi disciplina îşi spune cuvântul. Lucrează mult la aceste romane şi fără o organizare temeinică nu cred că i-ar fi ieşit. Dar nu cred că el ca scriitor ar fi putut fi altfel. "E exotic să rezişti de unul singur" i s-a potrivit, în ce priveşte scriitura, ca o mănuşă.

Spacer Spacer