Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pianul


Teodora Gheorghe

25.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
I.
 
S-a uitat la valurile roşcate de whiskey. Omuleţul care plutea în pahar nu mai semăna cu el. A sorbit o dată şi băutura i-a ȋnţepat limba. Reflexia din oglinda roşcată s-a evaporat. Cu greu s-a urnit până la sofa. Din acel unghi vedea fotoliul ce păstra încă fantoma unei siluete adȃncite ȋn el. Soba ȋmprăştia o flacără surdă pe covor. Îl tulbura o molie care se unduia de-a lungul coridorului, lângă balustrada unei spirale de trepte. S-a aşezat pe sofa într-o poziţie oblică. Degetele lui construiau o piramidă. Şi-a verificat articulaţiile şi a observat o uşoară schimbare cromatică. Câteva amintiri şi-au făcut loc în întuneric: ceaţă, apus de soare, ochii rombici admirând gondolele, mȃna lui netezind şiretul cămăşii de noapte, talia ei subţire ca o trestie legănȃndu-se ȋn balansoar. Hainele lui împrumutau amprenta lucrurilor din jur. Dacă se găsea în camera oaspeţilor îşi punea halatul cafeniu şi se chircea pe covor ca să semene cu recamier-ul de lângă fereastră. Acum îşi înfăşurase trupul într-o cămaşă albă şi o pereche de pantaloni de aceeaşi culoare, în ton cu marmura.

Castelul poseda morbiditatea unei umbre reflectate pe o cuvertură, fără explicaţie. Cărţile din biblioteca mare erau majoritatea aduse din Italia şi Austria. Rareori se afla ȋn faţa bibliotecii ca să-i fure o carte. Nici atunci nu-şi putea ȋngropa privirea ȋn rȃnduri; literele fugeau mereu de sub ochii lui ȋmpăienjeniţi, dispărȃnd ȋn ȋntuneric. Pe alocuri, arta modernă întrerupea bunul gust clasic prin ghirlande artificiale spȃnzurate de tavan şi asimetrii de toate felurile. Ghirlandele purtau cu ele ambianţa zilelor petrecute cu tatăl lui ȋn ȋmprejurimile tropicale din Africa. Nu vedea rostul plantelor, dar dispariţia bătrȃnului său părinte l-a determinat să orneze unele camere cu specii rare.

Era o cameră în care nu intra niciodată, cea unde încuiase pianul. Cândva îşi plimba degetele pe clapele lui. Simfonii întregi inundau momentele lor de tăcere. Dar atunci ea i se rezema de umeri. Avea gȃtul suplu şi pistrui maronii pe lobul unei urechi mici ca o nucă. La răscrucea frunţii, cȃrlionţi delicaţi ȋi ȋncadrau figura. Semăna cu femeile ȋn extaz din picturile renascentiste ȋn rochia de noapte ȋngăduind unei fȃşii de piele ȋn formă de inimă să iasă la iveală. Tatăl ei era plecat mai mereu ȋn interes de afaceri. Ea rămânea stăpȃnă ȋn casa imensă. Micul dejun ȋl serveau ȋn maniera englezească, cu peşte afumat, unt şi ceai pe o măsuţă din curte. După-amiezele se plimbau pe aleile ce ȋmprejmuiau ruinele unui fost grand-hotel. Acolo tinerele cupluri cinau ȋn serile unui eveniment grandios.

Cȃnd primeau cȃte o telegramă, un grăunte de frică li se cuibărea ȋn inimi. Ȋi lega o forţă stranie, transportȃnd durerea unuia ȋn fiinţa celuilalt, cum se presupune că se ȋntȃmplă cu unii gemeni. Tatăl ei avea obiceiul să trimită astfel de telegrame, unele cu veşti rele legate de boli rare. Era preferata lui cȃnd se legăna ȋn balansoarul străbunicului său, cu o carte de Mark Twain ȋn suportul mȃinilor, trăgȃnd cu ochiul la degetele lui. Văzȃnd-o, toată inspiraţia se evapora, ca o corabie ȋn ceaţă. Dezlipindu-se de mormanul de clape, o smulgea lȃngă el.

În vara lui 1952, o creatură cu bărbie diformă ca o turtă necoaptă le-a tăiat calea să-i ȋmbie cu covrigi. Era o băbuţă fără nume şi fără adresă, pe care o vedeai adăpostită ȋntr-un colţ de stradă. O dată el ȋi cumpărase toţi covrigii, lăsȃndu-i un zȃmbet lung pe figura de dovleac scobit. În ziua aceea însă nu a cumpărat nici un covrig şi băbuţa le-a aruncat un blestem neînţeles. Ea a râs şi a insistat să-i facă o vizită lui G. Ȋi promisese că data viitoare cȃnd trece pe acolo ȋi va aduce un set de uleiuri rare şi cȃteva pensule. G. i-a ȋntȃmpinat cu un şorţ murdar şi picioarele desculţe. Fata l-a îmbrăţişat. Pianistul s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a aprins o ţigară. G. le-a arătat cel mai recent tablou al său, un unicorn cu pieptul străpuns de o sabie. Pe fundal, un ȋnger ţinea de mȃnă o nimfă cu o expresie tristă. Pe paletă stacojiul se amesteca uşor cu verdele şi cu un strop de bleu pentru cer. Atelierul era aglomerat: vernis pus anapoda ȋn caserole, rădăcini de cassava, oglinzi cu rame mobile ȋngropate ȋn mici adȃncituri din podea, geamuri sparte şi suluri de hȃrtie creponată.
G. şi-a suflecat mȃnecile. Ea l-a ȋntrebat:
- Ei, şi cine o să fie victima ta?
G. i-a răspuns candid:
- M-am gȃndit chiar la tine. Dacă este de acord şi domnul, desigur.

L-au privit amȃndoi cum ȋşi pigulea paltonul. Şi-a scuturat scurt bărbia, plantȃnd-o ȋn adȃncitura gȃtului. G. a dispărut ȋn spatele unei cortine şi a revenit cu un al doilea scaun. A ȋnşfăcat un alt şevalet, gonind unicornul.
- Eu realizez ȋn special nuduri.
Şi-a adus aminte că i-a răspuns sec pictorului, un răspuns izvorȃt parcă dintr-o groapă fără fund:
- Nu mă deranjează.

G. i-a cerut să se descotorosească de pulover. La ȋnceput ea a roşit, ȋncurcată. Dar omul aşezat picior peste picior pe scăunel stătea ȋncremenit ca o statuie. O parte din făptura ei ȋncuviinţase de la ȋnceput, sustrăgȃndu-se acordului său. Ce rost avea să se mai opună?
- Şi restul, a ȋmboldit-o G. viclean. Facem un nud, nu-i aşa, Ada?
Ada s-a supus poruncii, ascultătoare. Cu numai o jupă străvezie tăinuindu-i goliciunea, s-a ȋntors spre el, sufletul ei pereche - nici o ȋncreţitură a frunţii, nici o urmă de încruntare sau dezaprobare. Atunci, răzbunătoare, şi-a dezgolit bustul, scuturȃndu-şi lasciv pletele. Cu ochii mari, G. a executat o serie de mişcări subţiri, rapide, ca dansul flăcărilor ȋn şemineu. L'amour est comme une flambeau. Plus il est agité, plus il brûle, spunea Pierre-Marie Quitard. O femeie pe care nu o cunoştea lua naştere acolo, cu fiecare tuşă lăsată de pensulă. Totuşi, degetele construind o piramidă ȋl făceau să arate calm. Teamă ȋmbibată cu furie şi neputinţă, toate se topeau ȋn tăcere, ȋn tot acel timp ce reuşea cumva să se scurgă.

Oprindu-se pentru o clipă, G. a sorbit dintr-o sticlă cu vin, apoi a continuat mai alert. Ȋntr-un tȃrziu, pensula, epuizată după goana febrilă de-a lungul şevaletului, a răsuflat greoi, picurȃnd ocru pe podea. Pȃnza părea martora unei nopţi de amor consumate recent. Ȋn ciuda giulgiului care ȋi sugruma sufletul, nu putea să nu remarce continuitatea incredibilă a tuşelor. Pȃnă şi sclipirea de tristeţe din irişii ei era zugrăvită cu migală ȋn acea capodoperă. Dragostea altui bărbat se amesteca ȋn liniile feţei, ale coapselor, ale cărnii. Ar fi vrut să-l ia la pumni, să-i stȃlcească figura, apoi să-l ȋmbrăţişeze frăţeşte pentru măreţia talentului său. Ȋn schimb, a aruncat ţigara şi a cumpărat tabloul.

II.

O lună plină cu un nimb ca un voal ȋnflorise pe cer. Un fum se înălţa departe, dintr-un horn. I s-a părut că o figură umană ia fiinţă din vălul de fum, suflȃnd rotocoale vineţii. S-a ascuns ȋn spatele draperiei, evitând întâlnirea cu stafia. Pentru el orele se numărau printr-un şir nesfȃrşit de nopţi. Dimineaţa se simţea ca un peşte scos din valurile mării. Avea picioarele amorţite, deşi curbura tălpilor se odihnea la căldura sobei. Toate ceasurile erau uitate la aceeaşi oră. Lȃngă un papuc, un roman de Emily Brontë săruta covorul cu două pagini ȋngălbenite. Cȃnd s-a ridicat, sofaua a scheunat. S-a postat în faţa oglinzii. Nu mai ştia demult cum arată chipul lui. Trebuia să aibă ȋn jur de patruzeci de ani, nebărbierit, un fel de şopȃrlă conservată. Şi-a cercetat degetele. Erau uşor violete. O flacără a mȃngȃiat leopardul ȋntins ȋn faţa ei, cu gura larg deschisă, dornică să ȋnghită ȋntunericul. În afară de el, singura fiinţă din castel era o pisică. Traversase coridorul şi acum se alinta la picioarele lui, biciuind aerul afumat cu coada.

Se simţea golit, dar ȋn infinitatea acelei goliciuni durerea ȋncă se răspȃndea. Ȋntregul decor, ȋmbălsămat cu o eleganţă neobişnuită, plutea ȋntr-un vȃrtej, amintind de ritmul egal al căluşeilor pe care dacă ȋi priveşti legănȃndu-se ȋn apus, ȋţi par morbizi. Dintr-un cufăr a scos o sticlă de Vermut din 1929. Când i-a scos dopul, din ea a ţâşnit un chicotit delicat. A ȋmbrăţişat gura sticlei cu buzele, apoi a azvârlit-o pe duşumea. Vinul s-a revărsat spumegȃnd. Tabloul Adei dormita răsturnat printre alte obiecte de mobilier pe care le depozitase într-un colţ. Relieful trupului ei ȋl ademenea ȋncă. Brusc, de sus a răsunat o muzică delicată. Dintr-un motiv neȋnţeles, i s-a făcut dor de ea. Nu era vorba de acel dor născut ȋn absenţa persoanei iubite, ci de un soi de nostalgie sălcie, pe care aproape că o simţea pe cerul gurii. Ȋi stătea ȋn gȃt şi trebuia să o expectoreze.

Din bucătărie ȋl ȋmbiau ironic o felie de salam şi o bucată de brȃnză. Doamna Nina de la casa vecină îi procura ȋn fiecare miercuri cele necesare. El îi mulţumea mereu cu jumătate de zȃmbet. Ȋn ultimele zile foamea devenise un musafir nedorit ȋn intestinele sale. A ȋnghiţit rămăşiţele de pe masă, sperȃnd că odată cu ele se va dizolva ȋn stomac şi dorul de Ada. Şi-a preparat o cafea tare cu scorţişoară, ca ȋn vremurile bune şi a potolit, ȋn sfȃrşit, glasul care se tȃnguia din adȃncul vintrelor sale. Camera de sus îi dădea ghes. Era singura cameră ȋncuiată din cele paisprezece existente ȋn castel. A fost zăvorȃtă cu un scop şi trebuia să rămȃnă aşa pentru totdeauna. De ce ȋl sȃcȃia atȃt de mult acum? Cafeaua a devenit insistentă, aşa că a abandonat-o ȋn chiuveta murdară. Şi totuşi... dacă s-ar mai fi uitat acolo o singură dată? Numai o dată şi apoi ar fi ȋnchis-o cu beton armat, s-ar fi baricadat ȋn restul casei printr-un strat gros de ignoranţă. Picioarele ȋi tremurau la gȃndul ăsta. A reuşit să le dirijeze ȋn direcţia camerei de la etaj.

Pentru ȋntȃia oară ȋn zece ani, şi-a lăsat privirea să alunece pe clanţa ȋn formă de cap de leu cu gura deschisă. Cheia se găsea ȋntr-un dulap din holul principal. A inspirat adȃnc. A ȋnşfăcat-o ȋntre două degete transformate ȋn cleşte şi a pornit spre camera Adei. Cheia s-a răsucit lasciv ȋn mica deschidere ȋntunecată. Se aştepta să audă un scȃrţȃit prelung, ca ȋn filmele de groază, dar uşa s-a dat ȋn lături ȋn linişte. Baldachinul purta aceeaşi paloare a morţii ȋnghemuite printre cearşafuri. I-a atras atenţia o pernă sprijinită oblic de capul patului, scobită uşor de cineva care obişnuia să doarmă acolo. Totul rămăsese neatins din ziua nefastă cȃnd timpul a decis că Ada nu are voie să fie bătrȃnă. Cȃteva pensule erau ȋmprăştiate pe noptieră, alături de o trusă de machiaj şi o mănuşă de dantelă. Ȋntr-un colţ zăcea un maldăr de cărţi vechi de istoria artei şi romane de dragoste citite de mai multe ori. Rezemat de peretele de la miazăzi, trona pianul. A vrut să-l doneze unui muzeu după moartea ei, dar nu s-a îndurat. Instrumentul i-a fost un prieten drag ȋncă din adolescenţă, cȃnd bunicul său i-l cumpărase de la un colecţionar de obiecte de artă din Veneţia. I-a rămas fidel ȋn anii petrecuţi cu ea. Ȋntr-un fel, ȋi era dator să-i păstreze un loc ȋn casă, lȃngă umbra ei. S-a aşezat timid pe marginea patului. L-a ȋnvăluit un sentiment straniu. Mirosul ei se ȋnălţa din cearşafuri ca aburul dintr-o ceaşcă de ceai. Da, numai ea mirosea a levănţică şi a fȃn proaspăt. O căldură neaşteptată i-a inundat mijlocul trupului. O cingătoare nevăzută i se ȋncolăcea ȋn jurul burţii. Ceva ȋl strȃngea, se ȋmpingea ȋn oasele şi ȋn mădularul lui. Pe piept sudoarea ȋi curgea nestingherită. Şi-a azvȃrlit cămaşa, strecurȃndu-şi mȃna ȋn pantaloni ca să domolească fierbinţeala. Ȋn clipa următoare, a auzit distinct un uragan de sunete, ca şi cȃnd nişte braţe de plumb s-ar fi izbit de clape.

S-a trezit din reveria asemănătoare unei boli tropicale. Sudori reci i s-au prelins pe frunte, alunecȃndu-i pe tȃmple. Pianul era neatins. El era la fel de singur ca ceasul cu pendulă. I s-a făcut frig. A ȋmbrăcat repede cămaşa, ieşind glonţ din camera blestemată. A ȋnchis-o tremurȃnd şi a luat-o ȋn jos pe scările cu spirală, pȃnă la parter. Pisica ȋl aştepta plictisită ȋn faţa sobei. Mieuna a pagubă. Şi-a ales trei pastile dintr-un mic flacon. Le-a ȋnghiţit şi s-a trȃntit lȃngă animal ca o balenă eşuată. Din fericire, somnul s-a milostivit de el. A avut un vis ciudat, pe care l-a notat:

Ştiam că e miezul nopţii, pentru că auzisem dangătul pendulei de deasupra patului. Am simţit cum mă cuprinde amorţeala şi mă scufund molcom în pernă. Canibalii mă aşteptau în acelaşi loc, dar erau mai mulţi de data asta, poate şase-şapte şi pigmentul pielii li se decolora. Îi fac unuia semn, sperând că va băga de seamă, dar pare că nu mă vede. Calc pe o vietate care chiţăie. Toţi îşi aţintesc privirea asupra mea. De departe aud o voce care mă îndeamnă să fug şi asta fac. Sunt conştient că visez, ceea ce nu mi se întâmplă decât foarte rar. Încerc să reţin detalii, însă nu pot fi perfect lucid, căci mă întreb unde mi-am pus ochelarii şi ajung să îi caut într-o scorbură din pădurea tropicală. Căutarea se dovedeşte inutilă, aşa că îmi continui fuga, agitat, gâfâind, pe o potecă ce se afundă într-o junglă amazoniană. Canibalii se topesc. Decorul se schimbă şi o voce din văzduh îmi strigă ceva neinteligibil. Cred că e vocea tatălui meu.

M-am trezit asudând. (ce poate fi mai bizar decât să visezi că te trezeşti
?) Un foşnet de-afară mi-a atras atenţia. M-am îndreptat atent, scuturându-mă de ultimele rămăşiţe de vis, spre pervazul ferestrei, unde un zgomot surd părea că mângâie geamul cu gheare de sticlă. Am deschis fereastra şi am desluşit clar trei bătăi în uşă. Îngheţasem şi îmi simţeam inima în măruntaiele stomacului, dârdâind în ritmuri de jazz. Nu-mi dau seama prin ce joc al încheieturii am apăsat pe clanţă. În prag stătea un individ cu un pardesiu până în pământ, negru, cu o figură prelungă, palidă şi cu părul încâlcit. Privirea mi-a încremenit pe obiectul pe care il ţinea în mâna dreaptă: o pipă de lemn, fumegândă. Individul-umbră mi-a făcut semn să îl urmez şi dintr-un motiv necunoscut, m-am luat după el înfrigurat, imediat după ce am aruncat pe mine un halat gros. Nu departe de casă se afla un cimitir vechi construit în anul în care se născuse stră-străbunica mea. Am mers într-acolo. Puteam deja intui aliniamentul sinistru al crucilor putrezite şi pentru întâia oară, mi s-a părut mai terifiant decât orice închipuire. Inima îmi pulsa acum în intestine, iar vibraţiile ei îmi străbăteau gleznele. Pe spinarea mea galopau cirezi de tauri furioşi şi turme de tot soiul. Necunoscutul a scos dintr-un buzunar o lampă şi m-a călăuzit printre zecile de cruci, până în dreptul unui rond, unde s-a oprit. Ne găseam pe un fel de potecă.
M-am uitat în jur nedumerit şi după câteva ocheade bune, am dibuit în semiîntuneric o măsuţă şi două scaune pe care nu le observasem până atunci
.
- Cântă-mi ceva.
Avea acum o voce caldă, ca mierea ce se prelinge pe un aluat de cozonac. Degetele lui cadaverice au scos din buzunar o ceaşcă, în care a turnat calm, din mâneca pardesiului, un lichid aromat. Am desenat în aer semnul crucii
(mi-a ieşit destul de strâmbă). Atunci am zărit-o pe Ada, ȋn locul individului. A ȋntins braţul spre mine, fără să spună nimic. A zȃmbit şi buzele i s-au topit. Au alunecat de pe figura ei, ca şi cȃnd ar fi fost pictate.

Avea un dicţionar de vise. La ce bun? N-ar fi ştiut la ce literă să se oprească. C de la canibali? D de la demon sau poate A de la Ada? Alfabetul lui se ȋmpuţina tot mai mult. Propriul nume ȋl părăsea. Mintea umană este un labirint indescifrabil, mai ales cȃnd subconştientul se ȋncăpăţȃnează să se infiltreze ȋn gȃndurile diurne.
Era miercuri. Şi-a dat seama pentru că ȋn uşa de la intrare s-au izbit patru lovituri, ca ȋn simfonia a cincea a lui Beethoven.
- Slavă cerului! a răsuflat uşurat, dornic de un contact uman veritabil.
Doamna Nina ȋntinerise cu zece ani de ultima dată cȃnd o văzuse.
- V-am adus cumpărăturile.
Şi glasul ȋi răsuna altfel, stins şi totuşi plin de subȋnţelesuri.
- Dovlecei nu mai aveau. V-am luat nişte salată.
Purta o bluză decoltată, ca niciodată. Pe buzele zbȃrcite a zărit o nuanţă străvezie de ruj.
- Sper că sunteţi satisfăcut de mine.
De ce vorbeşte aşa? Ceva e neregulă cu ea, cu ziua asta nenorocită care parcă nu se mai termină odată.
- E ȋn regulă, a bȃiguit.
Bătrȃna a privit spre cer, melancolic:
- Se lasă toamna ȋncet ȋncet. Păsările zboară jos. Păcat că nu puteţi să ieşiţi afară, să vedeţi puii morţi la umbra castanilor.
A înnebunit şi ea. Visul meu e de rău augur, prevesteşte un lucru înfiorător.
A smuls aproape cu forţa sacoşa dintre degetele doamnei Nina, absorbită de un gȃnd secret.
- Vă mulţumesc. Trebuie să ȋnchid. O zi bună.
Ca scuturată de un frison:
- Au ȋnceput amintirile?
- Ce vreţi să spuneţi?
- Trecutul revine. Eclipsa asta aduce mereu lucruri uitate. E o vorbă din strămoşi.
Doamna Nina şi-a ȋntins braţul către el şi i-a cuprins bărbia cu unghiile stacojii.
- Sunteţi ȋncă atȃt de tȃnăr... Nu v-ar strica o femeie. Sămȃnţa nu trebuie să piară, ȋi trebuie pămȃnt proaspăt să ȋncolţească.

Şi-a desprins mȃna ridată de pe chip. S-a ferecat ȋnăuntru, speriat. Nici nu-i mai plătise. Ideea că ceva se ȋntȃmplă ȋi stăruia ȋn suflet. A recitit rȃndurile despre experienţa lui onirică. Avea impresia că lipsea o parte din poveste, o aşchie ce sărise cu mult ȋn afara trunchiului şi ȋşi căuta cu disperare copacul ȋn ȋntuneric. Din nou, a auzit clapele pianului, chiar mai aproape decȃt ultima dată. A ȋncremenit ȋn mijlocul sufrageriei.
- La naiba, sunt bȃntuit!
L-a ȋmboldit un rȃs nervos, o cascadă de sunete sparte, ȋnmuiate ȋn sarcasm.
- Fie! Mă duc sus, la strigoi.
A scormonit ȋn sacoşă şi, spre surprinderea lui, a apucat un şirag de căţei de usturoi.
- De unde o fi ştiut baba?
Nu era superstiţios şi nu credea ȋn basme despre vampiri, dar teama ȋl ȋncolţise. Şiragul ȋi dădea un vag sentiment de ȋncredere.

Ajuns ȋn dreptul camerei ei, s-a oprit. Cum să mai intre o dată acolo? Doar n-a ȋnnebunit. Se pregătea să se ȋntoarcă, dar preludiul lui Karol Szymanowski i-a ȋngheţat răsuflarea. L-a ȋnvăluit aceeaşi fierbinţeală toropitoare care l-a obligat să se dezbrace nu doar de şiragul de usturoi, ci şi de cămaşa albă. Ȋn ochii lui s-a lăsat ceaţa - o ceaţă vȃscoasă şi dulceagă. Pe podea, cămaşa arăta ca o spumă de mare brăzdȃnd o mică plajă. Acordurile lui Szymanowski erau voluptoase, obraznice, ȋi mȃngȃiau pieptul şi ȋl ademeneau. Se preschimbau ȋn degete care ȋi scrijeleau coastele şi ȋi căutau ascunzişurile trupului. Nu se putea opune. Fantoma unui surȃs i-a răsărit ȋn colţul gurii. Şosetele, prostuţule, i-a şoptit o voce febrilă. S-a descălţat. Mai ai doar puţin, i s-a adăpostit ȋn ureche vocea, tot mai convingătoare.


Cu ultimele sforţări, a ȋmpins uşa, care s-a deschis fără probleme, de parcă n-ar fi fost zăvorȃtă. Preludiul a ȋncetat. Timpul lui luase sfȃrşit.
Pisica era acolo. Cu un salt, a atins capacul negru al pianului, care nu mai era ȋn locul ştiut, ci drept ȋn faţa baldachinului. A eliberat un mieunat lugubru, amintind de cel al pisicilor din cimitire. O sonată a reȋnviat instrumentul, sădindu-şi vibraţiile melancolice ȋn semiȋntunericul camerei. Acum distingea clar clapele albe şi negre apăsate de o forţă invizibilă. S-a apropiat ca hipnotizat. Din pȃntecul pianului, vocea a murmurat: "Vreau să te văd gol, cum am fost şi eu cȃndva. Nu m-ai iertat pentru goliciunea mea şi apoi m-am ȋmbolnăvit. E rȃndul tău să pozezi."

Ȋngrozit şi ȋnfierbȃntat totodată, s-a dat cȃţiva paşi ȋnapoi. S-a aplecat şi a strȃns ȋn pumn şiragul protector.
- Piei, demon! Lasă-mă ȋn pace!
Şi-a dat seama că tentativa lui de alungare a spiritelor rele era ridicolă. Nu numai că afurisitul de pian avea pofte păcătoase, dar era şi viu pe deasupra. Ȋnainta spre el, pe cele trei picioare. Valul de căldură s-a stins. Era liber să gonească ȋn direcţia salvatoare, lăsȃnd ȋn urmă usturoiul inutil. Cu picioarele moi, s-a ȋmpiedicat pe scări, dar şi-a recăpătat echilibrul ȋnainte să se dea de-a dura. De sus, din spate, a tunat un zgomot puternic, ca de perete prăbuşit, apoi bocănitul unor paşi de lemn. S-a grăbit spre celălalt set de scări, ce duceau ȋn aripa de est a castelului, la cele şapte camere pentru oaspeţii de vază. Pianul aterizase la fix, după ce măturase treptele scării ȋn spirală. Ȋi adulmeca urmele, gȃfȃind.

S-a ascuns ȋn camera de la capătul holişorului iluminat de o lampă cu gaz şi a blocat uşa cu un dulap. Pe o noptieră, un telefon vechi cu fir se odihnea nepăsător. Ar fi dat orice să se afle afară, unde ȋl pȃndea pericolul luminii. A rămas mult timp prăbuşit pe covor. Nu se mai auzea nimic dincolo de fortăreaţa sa. Probabil că duşmanul ȋl pȃndea ȋn secret, ȋl aştepta să cedeze.
Telefonul a sunat. Nu mai funcţiona de opt ani, iar acum ţȃrȃitul lui tulbura liniştea cadaverică. A ridică receptorul şi a ascultat o conversaţie de demult:
Ea: De ce te-ai oprit? La ce te gȃndeşti?
El: La ziua de azi.
Ea: De ce nu recunoşti că eşti gelos? Spune-o
!
El: Ţi se pare.
Ea: Uneori am impresia că m-am măritat cu un bolovan.

A pus receptorul la loc. Realitatea semăna tot mai mult cu o gelatină ceţoasă care-şi ȋntinde tentaculele spre un abis fără fund. Din cȃnd ȋn cȃnd, trecutul ȋşi făcea loc ȋn interiorul ei putred. Ar fi vrut să-şi noteze acest vis lucid, dar nu a reuşit decȃt să zgȃrie trei cuvinte cu unghiile pe un perete: "ajutor sunt eu". Nu mai ştia cine e. Ȋşi uitase definitiv numele. Identitatea lui plutea şi ea pe valul mocirlos al acelui crepuscul. La el acasă se punea ȋn scenă un spectacol grotesc pentru care nu plătise bilet.

Şi-a ciupit obrajii ȋn ȋncercarea de a se trezi. Avea pielea incredibil de uscată. Parcă aştepta să năpȃrlească. Mă transform, s-a auzit spunȃndu-şi ȋn gȃnd. Ȋn ce se poate preschimba un om ȋncolţit de un demon dacă nu ȋn demonul ȋnsuşi? Totuşi, dacă demonului ȋi place amuzamentul ieftin (fiind plictisit de o eternitate petrecută ȋn desfrȃuri malefice), se va juca, evident, cu formele şi mărimile. Unora le plac oamenii-animal şi te pomeneşti ȋntr-o zi că ȋn loc de picioare ai o coadă de peşte sau că tărtăcuţa a fost ȋnlocuită de un cap de bivol. Mai sunt şi cei sadici, care adoră să-ţi ȋmbȃrlige mintea. Te crezi Mozart cȃnd de fapt eşti un amărȃt de contabil. Şi ȋncepi să compui simfonii, ȋntr-un delir apoteotic. Familia ȋţi zice să te opreşti, să redevii cel de odinioară, dar tu eşti deja captiv ȋn mrejele unei porniri imposibil de stăvilit. Ȋntr-un final te găsesc ȋntins pe jos ȋn bucătărie, ucis de propria himeră.
- Nu e totul pierdut. Am simţit ciupitura, ăsta e semn bun.
Brusc, a ȋnceput să numere invers de la 100. Se agăţa de cifre ca de un colac de salvare ȋn care ȋşi ȋnfigea dinţii cu disperare. Pe la 89, l-a ȋntrerupt un sunet familiar - soneria. Dacă e el? Un argument logic i-a readus calmul: numai cineva sau ceva aflat afară ar fi putut apăsa butonul. Existau, aşadar, două posibilităţi. Fie era doamna Nina, fie poştaşul. Ceilalţi ȋl ocoleau, considerȃndu-l bolnav, şi prin urmare contagios. Le ierta ignoranţa. Majoritatea lor erau oameni simpli pentru care arta nu însemna mare lucru.

III.

Se scurseseră cȃteva ore bune. Maţele ȋi chiorăiau neȋndurătoare, lăsȃnd loc unei senzaţii de foame ancestrală. Ar fi mȃncat orice, dar mai ales o pulpă ȋnsȃngerată, ȋntinsă pe o farfurie. Nu-i fusese niciodată atȃt de poftă de carne ca acum. Imaginea pulpei s-a mărit, ȋmprumutȃnd trăsăturile unei coapse umane, de femeie. A tuşit puternic ca să alunge ideea şi s-a ȋndreptat spre dulap. L-a ȋmpins ȋnapoi. Era obosit. Cred că am slăbit cel puţin două kilograme de cȃnd am intrat aici. A deschis uşa. L-a ȋntȃmpinat o tăcere de plumb. Niciun indiciu că este urmărit. Holul era cufundat ȋn aceeaşi inerţie. A coborȃt scările cu genunchii moi, pȃnă la intrarea ȋn sufrageria principală. Pianul dispăruse. Ţiuitul lugubru al soneriei persista. Din cȃţiva paşi de uriaş, a eliberat ȋncuietorile care ȋi asigurau zilnic protecţia. Ȋn prag l-a ȋntȃmpinat un bărbat mic de statură, cu mustaţă şi o strungăreaţă prin care ȋi ieşeau propoziţii scurte, ca dintr-o peşteră:
- Bună ziua. M-a trimis doamna Nina. Zicea că aveţi nişte probleme.
- Ce probleme? s-a auzit întrebându-l, în timp ce-şi ferea ochii de lumina soarelui.
- Cu mobilierul.
- Nu ȋnţeleg.
- Doamna aşa a zis.
Ȋntre cei doi s-a aşternut un sentiment neplăcut.
- Unde e?
Bărbatul s-a scărpinat ȋn moalele capului, apoi a adăugat apatic:
- S-a dus ȋn vizită la nora ei.
- Dar ea n-are pe nimeni!
Necunoscutul a ridicat din umeri.
- Eu cunosc doar ce mi s-a zis.
- Dumneavoastră cine sunteţi?
- Mă numesc Flavius Tătaru. M-am mutat de o săptămȃnă. Dar nu aveaţi cum să aflaţi, stȃnd mai mult ȋn casă.
Politeţea bolovănoasă a individului mustăcios ȋl deranja. Ȋi venea să ȋl ia la pumni, să ȋi bătătorească bine carnea, apoi să-i gătească una din pulpe.
- Bun, şi de ce v-a trimis pe dumneavostră?
Flavius Tătaru a rȃnjit.
- Doamna Nina e o femeie de ispravă. M-a ajutat să mă acomodez cu locurile. Eram ca picat din lună. Sunt zugrav de meserie, dar ştiu multe meşteşuguri.
- Nu mi-aţi răspuns. De ce v-a trimis la mine?
- A spus că aveţi o problemă cu mutatul unui obiect. Eu ştiu doar ce mi s-a zis, a repetat individul.
Enervat şi curios ȋn acelaşi timp, l-a invitat ȋnăuntru. Poate că ţărănoiul ăsta a venit să mă ajute cu demonul.
- Am un pian pe care aş vrea să ȋl mut.
- Unde ar vrea domnul să ȋl ducă? s-a ȋnveselit dintr-o dată mustăciosul.
- Nuu, mutat nu e chiar cuvȃntul potrivit. Vreau să scap de el, să nu-l mai văd.
- Asta se rezolvă. Unde e?
- Stai! Să mă fac ȋnţeles. Ȋmi doresc distrugerea obiectului. Anularea existenţei sale damnate.
Tătaru a ridicat din sprȃncene, nedumerit de ultima parte.
- Da' ce v-a făcut bietul pian de-l vreţi oale şi ulcele?
- E dezacordat.
Orice altă explicaţie ar fi fost inutilă.
- Fie, hai să-l ȋncărcăm.
L-a condus la etaj, lăsȃndu-l să meargă ȋnainte, cu o lanternă ȋn mȃnă. Omul avea de toate ȋntr-o traistă care semăna cu un dihor mort. Dacă o ȋncurcă idiotul şi pune ochii pe el? Nu o fi cine ştie ce bărbat, dar e bine făcut. La o adică poate excita un pian posedat.

Au ajuns ȋn dreptul camerei interzise. Priveliştea era ȋngrozitoare - un perete ȋntreg sfărȃmat, hălci ȋntregi de tapet sfȃşiat, mai multe fȃşii de lemn amintind de o uşă.
- Văleu! Ce s-a ȋntȃmplat aici?
- M-am hotărȃt să renovez.
S-a aşternut din nou un sentiment incomod. Nici unul nu ȋndrăznea să mai adauge un cuvȃnt. Amȃndoi erau uluiţi, dar nu se trădau, dintr-un orgoliu masculin menit să camufleze frica.
- E riscant s-o faceţi de unul singur, a mormăit ironic omul bun la toate.
O ȋntrebare ȋl tortura de cȃnd se aventurase ȋn afara fortăreţei sale din cealaltă aripă a castelului: unde era pianul? Oare se ȋntorsese la locul lui?
- Deci el e ȋmpricinatul.
Slavă domnului! Era acolo, lȃngă fereastră. Poate că totuşi sunt nebun. Oricum, trebuie să scap de el.
- Aveţi un telefon?
- Da, la capătul holului.
- Să sun băieţii.
O jumătate de oră mai tȃrziu, patru vlăjgani şi-au făcut apariţia ȋn peisajul sumbru al castelului.
- Pff, cȃte bălării aveţi! Sunteţi din ăla, cu plantele, a remarcat unul din ei.
Voia să termine cȃt mai repede, să-i vadă plecaţi pe neanderthalienii dresaţi de mustăcios. Ȋi era dor să se afunde ȋn sofaua lui şi să aprindă focul ȋn sobă. Cei cinci bărbaţi au cărat namila neagră ca şi cȃnd ar fi cărat un leş. Li s-a lăsat pe braţe docil, cum fac obiectele neȋnsufleţite.
- Gata, domnule drag! a explodat victorios Flavius Tătaru la finalul acţiunii. L-am scos din incintă. Cum doriţi să-l...?
- Cu topoarele, aruncat ȋn prăpastie, nu mă interesează.
- Băieţii mei se pricep la alde astea. O să fie praf şi pulbere ȋn doi timpi şi trei mişcări.
- Cȃt vă datorez?
- Cȃt vă lasă inima.
Adică moştenirea. Le-a zis baboana că am bani. Se uită la mine ca lupii. I-a strecurat ȋn palma asudată cȃteva bancnote pentru care muncitorul s-a arătat recunoscător, ȋmbrăţişȃndu-l. S-ar fi lipsit cu drag de dovada slinoasă de tandreţe. Ȋn cei zece ani de izolare, se dezobişnuise de atingeri din partea semenilor. Doar pentru că facem parte din aceeaşi specie nu ȋnseamnă că-ţi ofer pielea mea, i-ar fi zis.

IV.

Ada trebuia să dispară definitiv. A aruncat ȋn foc toate dovezile: fotografii, haine, cărţi. Tabloul a ars ultimul. Sȃnii femeii s-au dizolvat dramatic ȋn cenuşă, la fel ca expresia nonşalantă de femme fatale.
- Tȃrfă! a izbucnit cȃnd buricul Adei a pierit şi el mistuit ȋn jocul flăcărilor din şemineu. Te-am iubit.

Singurătatea avea un gust minunat. S-a schimbat ȋn haine de noapte. Şi-a turnat Vermut ȋntr-un pahar şi a adormit la picioarele patului. A avut un vis şi mai ciudat. Ȋn camera cu pianul se afla un ou care se rostogolea haotic pe duşumea. Din când în când pufnea şi suspina. O rafală a deschis fereastra şi înăuntru a pătruns o bufniţă de mărimea unui om, cu un copil mort în cioc. Pasărea s-a cuibărit pe un fotoliu, protejându-şi prada cu aripile. Printr-o gaură din tavan a început să plouă cu ambrozie şi camera s-a inundat. Licoarea a curs la picioarele fotoliului, iar bufniţa a dat drumul copilului. Dintr-o dată, un val uriaş a smuls uşa din ţâţâni, făcând să se prăbuşească temelia casei. Oameni, case, maşini, copaci, magazine - totul s-a scufundat într-un şuvoi de apă roşie. Culoarea îmbietoare a ambroziei a dispărut în iadul dezlănţuit. După viitură, au rămas doar oul şi copilul care între timp se transformase într-un bărbat gol, acoperit de frunze, la fel de nemişcat. Oul a crescut din ce în ce mai mult, înghiţind apa din jur. Pe suprafaţa lui netedă dormea acum omul acoperit de flori. Din umerii lui s-au înălţat două ramuri de care atârna câte un măr. Cerul s-a despicat în două şi un braţ de femeie s-a coborât cu unduiri ca de şarpe. A muşcat cu unghiile din măr şi atunci bărbatul a clipit. La a doua muşcătură s-a sculat în capul oaselor. Braţul s-a retras şi odată cu el şi cerul, lăsând loc nimicului. Bărbatul s-a desprins de ou şi a zburat către vidul ce se zămislea din el însuşi. Curând, carnea lui s-a împărţit în mii de alţi oameni, creând un novum mundum, ȋn acordurile simfoniei nr. 40 a lui Mozart.

Cȃnd s-a sculat ȋn capul oaselor, ceasul cu pendulă anunţa ora trei noaptea. Cămaşa de noapte i se lipise de bustul costeliv. Sudoarea i se scurgea pe piept şi pe tȃmple. Pisica mieuna sinistru lȃngă el. Semn rău. Uitase iar s-o hrănească. S-a ridicat ca dintr-un mormȃnt şi a desfăcut o conservă de peşte. Fiara s-a ȋnvȃrtit ȋn jurul prăzii, dar nu s-a atins de ea, continuȃnd să se agite şi să mȃrȃie. Dintr-o dată s-a oprit, fixȃndu-şi simţurile ȋn direcţia holişorului ce ducea la scara ȋn spirală, de unde se auzea o muzică stinsă. Groaza ȋl paraliza. A recunoscut "Sonata lunii".
- Imposibil!
Beethoven ȋl chema din tenebrele coşmarului. Hainele care-i adăposteau ȋnvelişul de piele şi oase au căzut pe covor neputincioase. De data asta era gol, ca statuia lui David. Se simţea frumos, mai frumos ca niciodată. Teama l-a părăsit, topindu-se ȋn acordurile enigmatice ale sonatei. Păşea pe covoarele scumpe, subjugat de senzaţia toridă a unei iubiri neȋmplinite. Muzica răsuna din ce ȋn ce mai aproape, mai intens, mai senzual.

S-au ȋntȃlnit ȋn mijlocul camerei umbroase. I-a sărutat clapele cu buzele calde şi el a oftat din măruntaiele negre. S-a aşezat pe spate dedesubtul lui, ȋntre cele trei picioare delicate. Nocturnele lui Chopin s-au succedat ȋntr-o cascadă de note melancolice, potrivind atmosfera pentru un preludiu desăvȃrşit. Cele două trupuri s-au ȋmbrăţişat tandru, ȋnlănţuindu-şi membrele. A urmat Wagner şi atunci bărbatul s-a ȋmplȃntat ȋn mica scobitură prin care se zăreau două din corzi. Apogeul dragostei a corespuns cu nostalgia melodică a lui Rachmaninov. Din pian s-a prelins un minunat si bemol.

V.

Bucureşti, 23 iunie 2012
Dragă Domnule Rădulescu,

Vă scriu ca unui vechi prieten, sperȃnd că veţi pătrunde mai bine decȃt mine esenţa celor ce vă voi spune ȋn aceste rȃnduri. Mă cunoaşteţi şi ştiţi că sunt un om de cuvȃnt. Nu mă ȋnvȃrt ȋn jurul cozii cȃnd am de transmis o informaţie, mai ales cȃnd vine vorba de un obiect de artă.
Ȋn data de 2 aprilie, am intrat ȋn posesia unui pian vienez Franz Wolek Wien: negru, cu coadă lungă, anul de provenienţă 1891, ȋn stare foarte bună. Obiectul a fost achiziţionat de la o doamnă ȋn vȃrstă care a spus că nu ȋl mai poate păstra din cauza legendelor care circulă ȋn jurul lui. Ȋn alte cuvinte, se zvonea că este, citez, blestemat. Desigur, am pus aceste gȃnduri pe seama vȃrstei ȋnaintate, predispuse cumva la fantezii superstiţioase. Cu riscul de a vă părea maliţios, voi adăuga faptul că doamna nu deţinea o diplomă care să ateste absolvirea vreunui liceu de prestigiu, darămite facultate, fiind mai degrabă o persoană simplă, dedată activităţilor casnice. Nu pot ȋnţelege cum a ajuns un asemenea item de valoare ȋn gospodăria ei. Nu mi-a comunicat acest lucru.
Ȋn descrierea mea am omis intenţionat să menţionez aspectul care m-a determinat să o privesc pe această doamnă dincolo de pedanteria mea şi să las loc ȋndoielii - ceea ce, cunoscȃndu-mă, ştiţi că nu mă caracterizează. Să mă ȋntorc puţin la momentul cȃnd am făcut cunoştinţă cu doamna F. (ȋi voi spune aşa din dorinţa de a-i păstra anonimatul). Ȋn dimineaţa zilei de 31 martie, auzind că am de-a face cu o nouă piesă, colecţionarul din mine şi-a ȋntins aripile şi a zburat pȃna la casa modestă de la marginea pădurii Hoia. Bătrȃna m-a primit călduros. M-a servit cu cozonac şi vin. Avea chef de taclale, dar eu nu. Sunt un om de acţiune, mai presus de toate, aşa că am rugat-o să-mi arate pianul. Atunci a căzut pe gȃnduri şi a devenit dintr-o dată taciturnă. A urmat o istorisire ciudată, din care cu siguranţă lipseau multe detalii de ȋnsemnătate. Doamna F. era ȋncredinţată că cineva trăieşte ȋn interiorul instrumentului muzical şi uneori ȋşi face simţită prezenţa. Fie cȃnta de unul singur, fie ȋl găsea deplasat cu jumătate de metru de la locul său. M-a ȋntrebat dacă sunt sigur că vreau să fac asta. Era bizară această femeie. Pe de o parte sărăcia o ȋmpingea să ȋmi vȃndă pianul şi pe de alta făcea tot posibilul să mă ȋntoarcă din drum. Ulterior am ȋnţeles că o teamă cumplită o ȋmboldea să scape de pian. Ȋn acelaşi timp, voia să se descotorosească de el ȋn secret, pentru a fi absolvită de vina ȋnstrăinării sale.
I-am zȃmbit condescendent, spunȃndu-i că eu nu cred ȋn strigoi. Am insistat să văd pianul pentru o primă inspecţie. Ȋn cele din urmă, am convins-o să ȋmi ȋngăduie să părund ȋntr-o odaie prăfuită, unde Wolek Wien-ul părea că mă aşteaptă ţanţoş lȃngă un divan. Era acoperit cu un mileu elegant. L-am ȋnlăturat ca să analizez suprafaţa pianului. La prima vedere, nu era nimic neobişnuit cu excepţia unei mici ciobituri rezultate, probabil, dintr-un accident mai vechi (cȃnd erau transportate dintr-o casă ȋn alta, pianele sufereau adesea din pricina unor astfel de imprudenţe). Ȋntrucȃt deţineam deja un pian vienez ȋn stare excelentă, am refuzat afacerea ȋnainte să-mi ȋnchei inspecţia. Cȃnd am venit la doamna F, speram să găsesc un exemplar şi mai vechi, ȋnsă acesta datează din 1891, informaţie ce apare consemnată pe o foaie ȋngălbenită păstrată de fostul proprietar. Mai precis, la un an după fabricarea vienezului meu. Bătrȃna m-a rugat cu lacrimi ȋn ochi să mă răzgȃndesc. Aproape că mi-l oferea fără să-mi ceară nimic ȋn schimb. Cȃnd am dat să ies, mi-a strigat: "Are ceva special! Ceva ce nu veţi găsi nicăieri..."
M-am ȋntors către ea, curios şi amuzat deopotrivă. M-a implorat să vin să-mi arate accesoriul care avea să-mi răstoarne convingerile aristocratice. Mi-a făcut semn să mă aşez pe scăunelul destinat pianistului şi să cȃnt. I-am zis că nu mă pricep să cȃnt, că nu sunt decȃt un colecţionar de obiecte de artă. M-a lămurit că nu trebuia decȃt să apăs haotic clapele pianului, avȃnd ȋnsă grijă să nu uit nici o clapă. Recunosc, m-a impresionat puterea de convingere a doamnei F., aşa că am făcut ȋntocmai. Era un joc nostim, mă simţeam din nou copilandru. Sub degetele mele, pianul scotea o suită de zgomote lipsite de eufonie. Cȃnd am atins şi ultima clapă, am rămas uluit...
Vă rog să mă credeţi, vă spun adevărul. Nu mai am treizeci de ani, dar luciditatea mi-a rămas intactă. Ce am văzut nu poate fi descris ȋn cuvinte. Totuşi, voi ȋncerca. Pe suprafaţa pianului am distins chipul unui bărbat brunet, cu trăsături fine, plăcute. Am căutat peste tot sursa acelei reflecţii inexplicabile. "Ce şmecherie e asta? Vă bateţi joc de mine?" m-am răstit la doamna F., dar femeia mi-a răspuns melancolic: "Aşa se ȋntȃmplă mereu... El apare. Nu zăboveşte mult, doar cȃteva minute, apoi se evaporă." "Cum adică se evaporă?" Eram furios şi speriat din cale afară. Auzisem de astfel de farse. Unii care pretindeau că figura lui Iisus le-a apărut ȋntr-o bucată de pȃine sau că l-au văzut pe Sfȃntul Petru ȋn scoarţa unui copac. Şi, iată-mă ȋn faţa unei astfel de mărturii, fără nici o dovadă care să conteste veridicitatea acelui chip format din senin. Imaginea a dispărut ȋn maximum 3 minute. Am apăsat din nou toate clapele, neuitȃnd nici una şi am ȋnlemnit, observȃnd cum se naşte portretul aceluiaşi bărbat din luciul negru al pianului. Era ca şi cum instrumentul şi apariţia formau o simbioză scoasă la iveală prin muzică.
Am cumpărat pianul şi am comandat să fie transportat la mine două zile mai tȃrziu. Am petrecut luni de zile străduindu-mă ȋn zadar să descifrez acest mister. Nimeni ȋn afară de mine şi de doamna F. nu mai cunoaşte secretul. Dumneavoastră sunteţi al treilea. Dacă v-am stȃrnit interesul, vă invit ȋn weekend la reşedinţa mea pentru a discuta ȋn amănunt această chestiune. Cu regret vă spun că nu mai arăt ca cel pe care ȋl ştiaţi. Surmenarea generată de obsesia mea pentru pianul vienez mi-a ştirbit din avȃnt şi stamină. M-am pensionat ȋnainte de vreme, spre surprinderea colegilor mei. Am nevoie de o opinie proaspătă şi sinceră, ȋnainte să ȋnnebunesc. Ȋn unele nopţi mă trezesc asudat şi mi se pare că aud Sonata lunii.


Cu stimă, Nicholas Enny
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer