Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gestul etic şi vulnerabilitatea care îl urmează


Silvia Netedu, un interviu cu Mihai Mihalcea

25.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dialogul cu Farid Fairuz (Mihai Mihalcea) a pornit de la performance-ul prezent în cadrul Temps d'Images 2016, That panda over there, wearing pants, is a holobiont!, dar a reprezentat doar pretextul pentru un interviu ce avea să se desfăşoare în spaţiul dintre artă şi societate sau în suprapunerea dintre cele două. Intersecţii, interacţiuni şi interferenţe, având ca elemente manifestările artistice, spiritualitatea, sentimentul unui sfârşit, vulnerabilitatea şi cu ce înlocuim sau cum ne resemnificăm statutul atunci când ne conştientizăm existenţa post-faliment sau post-criză.


Silvia Netedu: Care este părerea ta despre influenţa teatrului politic în societate?
Farid Fairuz: Vreau să aud şi eu un tânăr care să îşi pună propriul proces şi propriile instrumente sub analiză critică şi să încerce să opereze întâi în inside, acolo ar fi o mişcare cu adevărat politică. Spectacolele politice doar la nivel de temă mi se par o formă superficială de a ataca. Politicul e mult mai intim şi în relaţie cu totul, din moment ce tu critici sistemele de putere, opresive, dominante în tot felul de probleme sociale, practica ta şi relaţionarea cu actorii ar trebui să nu mai repete aceleaşi modele de putere.

S.N.: Din punctul meu de vedere e mai uşor să porneşti dinspre exterior, decât dinspre interior şi poate de asta se întâmplă. Cum ai pune în aplicare ceea ce teoretizezi ca fiind o adevărată ruptură de tiparul de putere?
F.F.: De exemplu, felul în care lucrez cu oamenii din performance. (n.n That panda over ther, wearing pants, it's a holobiont!, performance prezentat de Farid în cadrul Temps d'Images, 2016). Şi cu oamenii care vin la workshopurile mele. Mi se pare că primul liant, singurul element pe care poţi să construieşti ceva în orice fenomen al vieţii, e încrederea. Fără asta nimic nu e posibil.

S.N.: Ai putea să îmi dai un exemplu mai concret?
F.F.: Da, vorbesc în abstract. Porneşte de la modul meu de a vorbi, de la cum comunic acum, de la prima secundă în care omul simte că nu vrei să îl judeci, că nu vrei să îi predici un adevăr pe care să îl ia de la tine, ci de a vedea el pentru el care e adevărul. Nu operezi cu bine şi rău, vezi oamenii cum se deschid. Personal am trecut printr-un fel de alchimie interioară în care am încercat să transform nu în da. După ce am început să gândesc aşa, totul a venit de la sine. De asta nu mai cred în critică, pui prea multă energie negativă în spaţiu. Nicio formă nu va răzbate prin violenţă, încrederea nu e posibilă când te protejezi. Trebuie să laşi oamenilor spaţiu.


S.N.: Cred totuşi că şi libertatea e greu de acceptat pentru unii. E greu să accepţi şi să îţi asumi anumite acţiuni. Ţi-a fost uşor să deschizi oameni?
F.F.: Mi se pare foarte simplu. Practic asta şi în everyday life. La workshop, îi trec pe oameni printr-o serie de experienţe, îi trec şi prin câteva lucruri teoretice. Lucrez în principiu cu actori, acolo am avut şi cel mai mult succes în demersul meu. Le vorbesc uneori şi despre corpul meu, în sensul în care mă percep câteodată ca o prelungire a materiilor care mă înconjoară şi nu mai există separarea inside / outside. Nu sunt un nucleu greu, ascuţit, separat de restul lumii, mi-am dat seama că sunt energie, sunt vibraţie, sunt informaţie, sunt şi materie. Toate sunt organizate pentru o perioadă de viaţă în forma asta, dar poate în mii de ani o particulă din mine, cu o bucăţică din pânza asta, se vor recombina într-o nouă formă. I'm a part of everything. Materiile vii, cu ideea asta am lucrat puţin şi în performance. La un moment dat am încercat să fac exerciţiul de a pune oamenii pe acelaşi plan cu orice particulă, să nu se simtă superiori nici unei particule de praf, nici luminii care se pune pe obraz, nici temperaturilor. Fac exerciţii pentru deschidere prin a le vorbi, în timp ce execută anumite mişcări şi îi fac să îşi imagineze că fiecare bucăţică din epidermă e ca un fel de senzor şi încep să perceapă, să fie atenţi la cum trece lumina când se mişcă în spaţiu, cum simt temperaturile, dacă simt mirosul corpurilor celorlalţi, să aibă senzaţia că sunt seismografe care percep cea mai mică vibraţie. După exerciţiu, simţi cum participanţii se deschid, cum le cad nişte praguri.

S.N.: De asta ai folosit holobiontul ca imagine-concept pentru peformance-ul din Temps d'Images 2016?
F.F.: Acolo a fost o adevărată călătorie. Am traversat multe informaţii. Pornind de la cântecelul de la început şi de la ce a spus Donna Haraway: Infection is necessary to complexity. M-a captivat total, mi-a dat o cheie a vieţii. Noi nu suntem fiinţe distincte, nici anatomic, nici biologic, suntem populaţi de mii de bacterii şi alte micro organisme. Suntem sub-sisteme care coexistă alimentându-se cu ce e în interior şi cu ce e în exterior, în permanentă relaţie cu toate astea. În evoluţie, toate bacteriile astea ne-au ajutat să ne dezvoltăm, prin infecţie, prin coabitare. Asta demontează toată teoria capitalistă. Arată clar că toată fragmentarea, toată separarea, cum că toată planeta e la dispoziţia individului ca un Disneyland, nu e chiar adevărat. Există studii care spun că oamenii conţin deja plastic, în cantităţi mici, dar există. Apropo de cât de separaţi suntem de mediu.


S.N.: Crezi că e o perioadă de transformare care ne va ajuta? Care va duce la o dezvoltare?
F.F.: Nu ştiu, poate în zona artisticărimii, a oamenilor mai sensibili, a celor care folosesc şi altfel de instrumente, nu doar cele raţionale, clare, pare că se întâmplă ceva. The social mirror arată ceva, din punctul meu de vedere, tot momentul Trump e ca o infecţie care poate va duce la ceva. Există deja oameni care se revoltă în America. Toată lumea caută, au loc reorganizări, s-au destabilizat nişte structuri. Aparent s-a mişcat ceva în nucleul solid. Simt că urmează să se întâmple ceva, e un feeling, am mai zis asta. Dacă ne uităm şi la tema festivalului... Am simţit că mi-am urmat intuiţia în cazul ăsta, s-a potrivit perfect.

S.N.: La fel şi în 2015, Corp comun-Colectiv...
F.F.: Da, exact. Şi apropo de Colectiv... A fost pentru prima dată când n-am simţit că trebuie să ies în stradă. Eu, personal, simt că evoluez într-un fel, mi-am schimbat patternuri şi m-am mutat de pe zona afectelor. Trebuie să înveţi să îţi pui scut, să îţi iei un moment pentru a respira înainte de o reacţie. Pentru că tindem să ne lăsăm duşi în zona afectelor şi cea mai superficială parte din noi reacţionează imediat. Încerc să merg mai adânc în mine, să reflectez asupra reacţiei. În momentul în care îţi iei timp pentru a respira, în tine se creează spaţiu fizic si mental şi ai posibilitatea de reacţiona în alt fel. E atât de simplu.

S.N.: Şi nu simţi că metoda asta te desensibilizează un pic?
F.F.: Nu, pentru că e un alt tip de sensibilitate. Există, în jur, un răspuns vizibil bazat pe afect, pe hate, există peste tot hate speech. Pentru mine, ideologiile astea care se exclud sunt nişte tâmpenii. Există noi forme care înglobează diverse viziuni.

S.N.: Tu pui în loc un fel de slow down?
F.F.: În primul rând, pentru că timpul ăsta îţi dă răgaz să te gândeşti şi altfel la lucruri. Fără nu se poate (zâmbeşte şi se aşează mai bine în scaun). Dar aş face o recomandare umanităţii: Do every you can, but give yourself time for every single gesture, moment, or conversation, for any action. Timpul e prima resursă care ni se fură. Suntem ocupaţi cultural de concepte. Suntem crescuţi într-un sistem care lucrează la un nivel evident, dar nu ne mai dăm seama. Adică există nişte traume, unele pe care le numesc iniţiale, care au loc în maternitate, de exemplu. Fătul e despărţit de mamă foarte repede. Şocul e prea puternic, aproape ca un fel de duş al vieţii. Copilul e atât de fragil încât orice acţiune asupra lui, oricât de delicată, produce ceva. Şi social? Ce vrea societatea de la tine? Să adune informaţii! Sigur că există nişte manevre medicale necesare, e în regulă. Dar ce mai urmează după, toate măsurătorile, tot ce se găseşte în certificatul de naştere şi mai târziu în buletin, creează o identitate socială. Din punctul acela, omul e scindat, unul rămâne interiorizat şi celălalt e ceea ce performăm în rolurile sociale, cum ne comportăm în interacţiuni. Tot contorsionismul, toată duplicitatea, din când în când, cele două laturi se mai ciocnesc, mai ai revelaţii. Ideea e cum reuşeşti să uneşti jumătăţile şi să fii tu însuţi. Să te accepţi pe tine în orice situaţie. Să încerci să relaţionezi, nu doar pe afecte.

S.N.: Mi se pare că e mult mai uşor să joci un rol, decât să te expui într-o anumită situaţie.
F.F.: Da, pentru că e greu să te confrunţi cu tine. Simţim deja o schimbare, există un fel de awarness. Dar asta nu înseamnă că o să fie uşor, urmează câteva mişcări sociale. Cu toate astea, fiecare e pe culoarul lui, nu eşti la întrecere cu nimeni, nu ai nimic de justificat, nu ai nimic de apărat, eşti doar tu cu tine. Farid îşi vinde filosofia. (râde) Asta e. Oricum e ultima seară de festival.


S.N.: Cum ţi s-a părut Temps d'Images 2016?
F.F.: Mie îmi place foarte mult. Sigur că are şi lucruri care nu ne plac, dar l-am văzut crescând, are un conţinut, e spre oameni, dinspre oameni, e altceva, nu se ocupă doar de forme estetice.

S.N.: În 2016 ai fost artist-colaborator, în acest context ai putea să îmi spui care e procesul de selecţie al evenimentelor, al spectacolelor din cadrul festivalului?
F.F.: Cum s-a întâmplat la noi. Să ştii că, de exemplu, cu Alexandra Pirici a funcţionat şi similar şi diferit, faţă de 2015. Eu n-am fost în poziţia de a selecta spectacolele. Am făcut două invitaţii. Lui Manuel Pelmuş şi Eduard Gabia. În ideea de a încerca să revină la zona performance-ului. De exemplu, Edi Gabia s-a îndreptat mai mult spre muzică, dar el avea nişte practici interesante. În rest, am propus doar tema şi am vorbit despre de ce această temă. Unul dintre argumente ar fi senzaţia că toate şi-au atins un fel de limită, că s-au uzat moral şi nu mai fac faţă realităţilor atât de complexe şi de sofisticate, de contradictorii şi din ce în ce mai greu de administrat. Nici instituţii, nici legi, nici practici, nimic. Am senzaţia asta ca cetăţean, ca om, că mai degrabă totul în jur îmi pune piedici, că n-am nimic de încredere. Eu sunt bun ca să devin un IBAN, să-mi fac credite la bancă, să stau ca şoricelul în sistem şi să produc, să îmi fac datorii pe piaţă.

S.N.: Mi se pare o problemă mai delicată. Ce poţi face ca să ieşi din sistem? Se poate să ieşi din sistem?
F.F.: Uite, lângă Timişoara există un sat. Sunt oamenii care funcţionează altfel. Un sat părăsit, câţiva oameni au făcut o înţelegere cu primăria, au ocupat nişte case şi s-a format o comunitate. Îşi produc hrana singuri, au ales să trăiască acolo, îţi oferă posibilitatea de a experimenta felul lor de a trăi. Te poţi duce acolo o lună, să vezi cum merg lucrurile, să testezi dacă îţi place. Creează o nouă economie. Susţii producătorii locali. Mai greu e cu banii, ce faci cu ei.

S.N.: Aici voiam să ajung. Ce facem cu banii care ne ţin prinşi în sistem?
F.F.: Se întâmplă asta pentru că nimeni nu are curajul să se desprindă de ei. Am putea funcţiona pe bază de schimb, de troc. Şi nu e vorba despre ceva flower-power, ci se poate îmbina şi cu tehnologia. Dacă stăm să ne gândim: ce primesc eu din economia asta? Trăiesc o viaţă într-un Bucureşti în care hrana curată mi-e din ce în ce mai greu accesibilă.

S.N.: Cu toate astea, mi se pare că un exemplu singular nu poate să schimbe prea multe. Rămâne excepţie. Poate dacă ar deveni o comunitate mai extinsă.
F.F.: Sigur, noi toţi vorbim. Există mereu o zonă de stânga, visătoare, care nu acţionează. Aici ar trebui să învăţăm de la dreapta, cum operează. Trebuie să învăţăm din practici, din strategiile lor, altfel nu ştim nici cu ce avem de-a face, nici cum să ne apărăm. Ca să scapi de toate astea trebuie să ştii ce pui în schimb şi contra ce te poziţionezi. O să îţi mai zic ceva din ce am citit şi a devenit parte din procesul meu: To create communities is the ultimate ethical gesture. Pentru că am ajuns într-o realitate în care se fură codurile vieţii. It's biopiracy! Ştii cazul Monsanto sau ideea celor de la Nestle...

S.N.: Se pot crea comunităţi bazate pe lucrurile comune care ne revoltă? O comunitate care începe cu ce nu..?
F.F.: Nu. Trebuie să fie pe da. Era o ştire acum ceva vreme, despre mai mulţi copii din Thailanda sau ceva ţară asiatică, care s-au strâns să mediteze pentru pace. Asta mi se pare o ştire care merită să fie popularizată. În rest aflăm despre ce nu: război, probleme sociale. Cum ar fi ca toată lumea să iasă în stradă pentru pace. Stop any war, stop everything you do, let's go outside and meditate for peace. Dar e greu să crezi, să înţelegi că funcţionează, e distanţa asta critică, îndoiala. Şi totuşi, avem puterea asta. E un moment propice pentru aşa ceva. Totul începe să se demanteleze, apar tot felul de bubbles of awareness. Ceva se schimbă în ţesătura vieţii, ceva greu sesizabil, ceva ce nu poate fi conceptualizat sau numit. Ca şi cum cineva îţi trage preşul de sub picioare... It's a shift, it's a twist. Am început să simt schimbarea şi să vorbesc despre asta în perioada 2012-2016. A fost şi toată nebunia cu 2012, dar tot cred că s-a schimbat ceva. Fiecare percepe Apocalipsa în felul lui, noi ne-am pus un fel de prismă Hollywoodiană, care ne-a modelat imaginarul. Totuşi, schimbările sunt mult mai fine, e sfârşitul lumii aşa cum o ştiam noi. Poţi interpreta multe aici. Am început să simt că ceva s-a schimbat şi că nu mai merge cu forma asta de activism reacţionar, ceva din real şi-a schimbat consistenţa.

S.N.: Deci ce faci după ce ţi se trage de tot preşul de sub picioare, te repoziţionezi sau te aperi?
F.F.: Te aperi, dar te păstrezi disponibil, flexibil, deschis, fluid, cameleonic. Neînsemnând că n-ai o coloană vertebrală, dar să fii deschis faţă de ceea ce întâlneşti. Orice întâlneşti nu e despre ce trebuie să schimbi în afară, ci despre tine, despre interior, despre a învăţa ceva.

S.N.: Crezi că vulnerabilitatea e pozitivă, un avantaj?
F.F.: Mie vulnerabilitatea mi-a părut mereu o armă puternică, atunci când e acceptată. Mi se pare că acolo e un potenţial maxim. Presupune şi o acceptare, diferită de a capitula, a ceda.

S.N.: Mie, vulnerabilitatea mi se pare un amestec de deschidere şi acceptare.
F.F.: Odată ce ai înţeles câteva lucruri despre tine, nu cred că mai poţi lua vulnerabilitatea ca ceva cu care nu poţi să lucrezi. Îmi dau seama că nu se va schimba nimic, decât dacă are loc o schimbare în interior. Vulnerabilitatea necesită o formă de protecţie, dar în sensul în care e capital şi nu trebuie să te vinzi uşor. Mi se pare că trebuie să te pui nici mai sus, nici mai jos, faţă de nimic. În acelaşi timp, vulnerabilitatea e un capital şi nu trebuie expusă la orice colţ de stradă. Poţi să alegi fiecare lucru, de la ceea ce mănânci, cât timp alegi să acorzi unei ştiri pe facebook... Măcar să fii lucid de propriul traseu. Aleg cât să stau de vorbă, cu cine, aleg să nu mă expun oricărui fel de vibraţie joasă, asta nu înseamnă că nu mai sunt empatic. Dar trebuie să mă protejez, adică dacă nu îmi fac bine, nu pot face bine în jur. Să te pui pe primul loc, nu să fii egoist, ci să alegi investiţia în orice. Dinamică, energie, spaţiu, timp alocat oamenilor, ce alegi. Să înveţi să spui nu, nu pot să fac toate astea deodată. Ştiu că e uşor din poziţia în care ai deja timpul să spui: faceţi-vă timp. Timpul nu ţi-l dă nimeni, doar ţi-l fură. E legat de vulnerabilitatea despre care vorbeam, ce faci dacă vine la tine un prieten cu o problemă. Cât te laşi afectat. Asta nu înseamnă să îţi pierzi sensibilitatea, să fii duplicitar. Doar că refuz să cred că toată existenţa noastră e această sumă de mici ocupaţii şi acţiuni vremelnice şi haotice. Corpul nostru e prăvălit în realitatea asta 3D, a problemelor, a situaţiilor cotidiene şi mundane (râde) şi cu mintea aspirăm, suntem în altă parte. Şi poate reuşim să lift it, as well. Să te gândeşti cum să playfully deal with a problem. Să nu mai creezi respingeri, opoziţii.

S.N.: Ce părere ai despre compromisuri?
F.F.: (pauză) Ce întrebare... (zâmbeşte)

S.N.: (emoţii) Încep să intru în bula ta de energie, presupun.
F.F.: Măi, compromisuri facem, dar am făcut destul de...(gesturi cu mâinile) implicat, adică dacă m-am dus într-o direcţie, înseamnă că am vrut eu ceva de acolo. Poate se va schimba ceva în viitor, dar momentan nu sunt semne că poţi să operezi fără aşa ceva, scuză-mă. Eu nu mai vreau să operez acolo, e plin de frustrare şi legitimitate falsă, în lumea asta.

Interviul s-a încheiat ca-n Cenuşăreasa, brusc şi cu întoarcere în profan. Doar că era ora două şi am plecat cu încălţămintea pereche.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Temps d'Images, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer