Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hai la şcoală!


Alexandru Gorghe

26.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Micuţul s-a născut în plină zi, pe 31 noiembrie. Afară era atât de cald încât în maternitate mergea aerul condiţionat. S-a oprit din plâns imediat ce a ajuns în braţele mamei şi a dormit două zile la rând. Când se mai trezea să bea lapte i se vedeau ochii albaştri care nu semănau nici cu ai tatălui, nici cu ai mamei. Ochi atât de frumoşi. Păcat că ceilalţi nu-i observau.

Timpul a trecut şi bebeluşul de odinioară a făcut şase ani. Mama i-a dat voie să stea pe-afară cu ceilalţi copii din cartier şi el a început pentru prima dată să simtă că aparţine unui "ceva". Nu îl putea numi familie, fiindcă familia era pentru el acea reuniune sinistră la masa de seară când nimeni nu vorbea. Afară a început să vadă copii ca el, copii care, atunci când se plimbau prin parc, se opreau să se uite la cel mai înalt copac sau erau interesaţi de cărările de furnici de pe jos. Găseau în obiectele mici o eliberare şi o linişte care rămânea cu ei toată ziua. S-a şi îndrăgostit de o fetiţă de la blocul vecin. Au ajuns atât de departe cât să se pupe din când în când pe obraz, şi nu se ruşinau fiindcă, oricât de mulţi oameni erau lângă ei, nimeni nu îi vedea.

Lumea de jos a început să fie o distracţie construită printre ruine în continuă cădere. Încercau un următor pas, explorau o nouă stradă fără sens. În vara când băiatul a făcut şapte ani cartierul era plin de copii de vârsta lui. Au ajuns la momentul în care priveau adulţii ca pe nişte manechine mişcătoare cu care să se joace. Şi se foloseau de ele în toată voia. Niciodată nu li s-a spus să nu se joace cu mingea undeva anume, sau să nu se prostească pe lângă cineva. Străzile erau terenuri imense de joacă. Când vedeau un aşa-zis "cuplu", legau de ea şi de el elastice pe care le prindeau apoi în beţe de pământ şi făceau praştii umane. Când prindeau un bătrânel care mergea destul de încet pentru ei, îi puneau role sub tălpi, îi urcau în cârcă şi îl foloseau ca maşinuţă. Dacă avea baston era şi mai bine, aveau cu ce să schimbe direcţia. Cea mai amuzantă era o partidă de "păsărică mută-ţi cuibu" la amiază pe domnii şi doamnele de pe pietonală. Să nu înţelegeţi greşit, nu o făceau cu răutate. Aveau grijă de toate persoanele cu care se jucau şi s-ar fi oprit dacă li s-ar fi spus că nu e bine ce fac. Doar că nimeni nu-i băga în seamă.

Vacanţa de vară s-a terminat şi micuţul a trebuit să meargă la şcoală. Împreună cu restul găştii s-a îmbrăcat în cămaşă, şi-a luat flori în mână şi s-a dus la careul din curtea şcolii. Acolo au fost repartizaţi pe clase şi duşi în ele în şir indian, cu acelaşi pas milităresc. În clasă a dat de un bărbat chel şi gras care îi zâmbea fără dinţi. S-au aşezat cu toţii şi bărbatul a început cu o voce subţire de femeie, poate chiar de adolescentă: "Bine aţi venit". Şi vocea a continuat să răsune de parcă venea dintr-un aparat de radio blocat în intestinul subţire al matahalei: "O să începem împreună drumul spre cunoaştere. Vă văd că sunteţi la fel de entuziasmaţi ca şi mine şi abia aştept să ne cunoaştem mai bine. Pentru început, eu sunt Domnul Larisa şi voi fi dirigintele vostru." Pe copii mai mult i-a amuzat, s-au dus acasă să spună cât de frumoasă a fost ciudăţenia şi că abia aşteaptă să meargă din nou la şcoală.

A doua zi s-a trezit şi a plecat cu ghiozdanul în spate. În prima zi de după ceremonie i s-a prezentat programa şcolară din clasa întâi şi i s-au dat manualele. Aici a fost puţin mirat fiindcă se aştepta la cu totul altceva când auzea vorbindu-se despre cărţi. În schimb a primit cărămizi luate din dărâmăturile vechii şcoli din oraş pe care erau pictate prost câteva litere: Manual de limba şi literatura română. Din nou amuzat de ciudăţeniile din lumea celor mari, şi-a cărat fără revoltă cărămizile acasă. La sfârşitul zilei, Domnul profesor Larisa i-a rugat pe copii să se spele pe cap şi să-şi taie unghiile în acea seară fiindcă în cea de-a treia zi urma un mic control medical făcut de personalul cabinetului şcolii. Nimic important, a spus el, doar o mică formalitate. Aşa a şi făcut şi a treia zi s-a prezentat la cabinet. Şi-a dat papucii jos, i s-a măsurat înălţimea, asistentele drăguţe i-au verificat burtica de bube, şi după ce totul a fost în regulă, toţi elevii au fost rugaţi să se aşeze într-un scaun din mijlocul unei camere cu uşă din metal, de lângă cabinet. A trebuit să o facă pe rând şi când fiecare copil intra înăuntru, se închidea uşa şi un mormăit se auzea pe gaura cheii. A venit şi rândul băieţelului: A intrat şi i-au fost legate membrele de scaun, "Să nu te gâdile şi să te zbaţi. Nu trebuie să te sperie, nu te mâncăm." au spus doamnele asistente. Zis şi făcut. Cu un cleştişor s-au apropiat de scalp de parcă ar fi vrut să-i facă un nou breton şi... mormăit.

Copiii au ieşit fără ochi din cameră. Domnul diriginte a devenit mult mai drăguţ acum. "Acum sunteţi pregătiţi să învăţaţi", le-a spus el cu o voce blândă. La fel şi cărţile: au devenit mult mai interesante. Au înţeles în sfârşit de ce oamenii mari erau oameni mari. Drumurile lor nu se mai opreau nicăieri prin parc şi nu se mai lungeau cu străduţe care păreau interesante, fiindcă acum exista riscul de împiedicare. Au început să se limiteze la cel mai direct drum de acasă până la şcoală şi invers, fără pauze şi pierderi de timp. Copiii nu se mai întâlneau fiindcă nu se mai recunoşteau între ei. De atâtea ori băiatul şi fata care se pupau odată pe obraji au trecut unul pe lângă altul pe holurile şcolii fără să ştie unul de celălalt. Furnicuţele au început să fie strivite de paşi grăbiţi. Liniştea de la mesele din familie a devenit din ce în ce mai normală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer