Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ada (2)


Alexandru-Radu Săvulescu

29.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ada mi s-a părut complet transfigurată când m-a dus la apartamentul din blocul turn (unde stătea temporar, de fapt nici n-am înţeles bine cum ajunsese să stea acolo). Gazdă primitoare. Mi-a arătat două filme pe laptop. A fost scânteietoare, i-am simţit căldura umană iradiind. Mă simţeam aşa de bine încât mi s-a părut firesc să încerc să-mi pun braţul în jurul ei. S-a ferit, nu m-a lăsat să mă apropii de ea, ceea ce mi-a stricat sentimentul de bună dispoziţie. Deşi poate că doar în imaginaţia mea, mi s-a părut că din acel moment ceva s-a schimbat în felul ei de a fi, n-a mai fost la fel de relaxată, n-am mai fost binevenit. Am căutat o scuză, şi am plecat. Încă o dată am ratat apropierea totală faţă de o prietenă.

*
Până la urmă prietenia cu Ada a fost frumoasă pentru că a fost scurtă. Eram prea diferiţi, n-ar fi funcţionat à long terme.
Sunt curios dacă Ada mi-ar răspunde (şi ce mi-ar răspunde?) dacă aş întreba-o de ce a ţinut cu tot dinadinsul să pună o distanţă între mine şi ea?
În relaţiile cu femeile întotdeauna se pare că mi-am dorit imposibilul, pe care nu l-am realizat decât în imaginaţie.

*
Apropo de dilemele "telurice" - dacă voi fi vreodată capabil să-mi scriu romanul, mă întreb dacă episodul Ada n-ar trebui să fie un capitol separat (o schiţă?).
Oricum, există elemente recurente, la care voi reveni mereu, fără să vreau.
Capitolul Ada este însă foarte distinct, foarte bine demarcat.
Ar fi o schiţă despre imposibila prietenie dintre un băiat şi o fată. Băiatul, crescut la oraş de bunici, este marcat de o copilărie lipsită de mamă, apoi de o căsătorie agitată. Fata, crescută la ţară, ajunge la rândul ei dezorientată la vârsta maturităţii, are nevoie de ajutor, dar e în acelaşi timp hotărâtă să-l ţină pe băiat la distanţă, să-şi caute norocul în altă parte.

*
Cred că Ada şi-a dat seama că am făcut câteva tentative de apropiere, dar nu mi-a răspuns. Interesant e că, involuntar, ea însăşi a făcut de câteva ori, înaintea mea, gesturi de apropiere fizică (cum ar fi trasul de mânecă sau lovitul şoldurilor în ritmul muzicii), pe care n-am ştiut cum să le interpretez, aşa că nu i-am răspuns.
Olaf, şeful echipei noastre, un scandinav cu care ne petrecem (prea) mult timp împreună la birou, remarcă la rândul lui: "între voi doi există o relaţie specială".
Ada: "o să-mi găsesc un bărbat cu bani, poliţist sau om de afaceri, ca să am o maşină scumpă, o casă mare şi să nu mai am grija zilei de mâine". Astfel de vorbe mi se par o ofensă la adresa bunului simţ. Dar de fapt, ce anume mă deranjează la ele?

*
Vorbesc cu un prieten despre Tango, filmul lui Saura. Mă gândesc imediat la Flamenco al aceluiaşi, pe care Ada mi l-a dat să-l văd. I l-am returnat fără să mă uit decât la început, spunându-i că nu mi-a plăcut. Când l-am văzut, mai târziu, la cinema, la un festival, mi s-a părut excepţional. Chiar dacă e (poate) unicul film al lui Saura care n-are "poveste", iar muzica ţiganilor din Spania nu mă impresionează aşa cum o impresionează pe Ada.
Ada către mine, când îi reproduc un banc mai dur pe care tocmai l-am auzit: "parcă nu eşti tu când spui glumele astea, nu ţi se potrivesc". Îi dau dreptate.
Rar am avut o stare de spirit mai mizerabilă decât în ultima seară petrecută cu Ada. Felul cum s-a ferit de mine, felul cum mi-a spus că nu vrea să o ating, aproape că mi-a venit să plâng. Am simţit cum ceva vital se rupe în mine. Mi-am dat seama cât de mult înainte zburase închipuirea mea.
În diverse rânduri am fost gelos pe colegul nostru Victor, presupun că fără motiv. Deşi, dacă ar fi spun adevărul, el pare mai degrabă genul de bărbat pe care-l văd cu Ada - oare ar pleca cu el în Spania dacă ar cere-o-n căsătorie? Oare ea asta-şi doreşte? E poate totuşi doar imaginaţia mea care a luat-o iarăşi razna.
Lovitura dată de Ada a fost uşoară, dar a provocat un efect ireparabil. Îmi imaginez că n-ar fi deloc imposibil să ne mai întâlnim vreodată, poate chiar să facem dragoste (la beţie, cum spunea Ada, când nu mai ţii cont de ce faci, un lucru pe care ea recunoaşte că l-a făcut, eu însă nu), dar relaţia de încredere absolută spre care tindeam, senzaţia că m-aş putea abandona ei fără teamă, nu va mai exista niciodată. Întotdeauna îmi voi aminti cum am fost respins fără să fi cerut nimic.

*
Dar şi eu am ridicat bariere între mine şi Ada. Odată, când mi-a cerut bani cu împrumut, am refuzat-o, deşi aş fi putut încerca să-i dau mica sumă de care era vorba. Am refuzat-o şi atunci când m-a întrebat dacă poate să stea la mine câteva zile, până ce se termină zăpăceala din apartamentul unde stă (camera ei a fost "invadată" de mama şi surorile gazdei, din motive pe care nu le-am înţeles). Altă dată, am lăsat-o la autostradă când ne întorceam de la un drum la munte, să meargă singură pe jos cam un kilometru, în loc s-o duc până la locul unde-o aştepta fratele ei. Mici durităţi de care nu sunt mândru.
Dar are şi ea durităţile ei, adesea gratuite. Am întrebat-o, din politeţe, ce mai face bătrânul tată al gazdei ei, un om complet străin mie, dar despre care-mi vorbise la un moment dat cu compasiune. Mi-a răspuns că nu vrea să ştie nimic de el...

*
Contactul fizic pe care mi-l doream cu Ada are o puternică componentă emoţională, care îl transformă în ceva subtil şi cald, un fel de aură care se formează numai între doi oameni cu anumite compatibilităţi, lipsiţi de inhibiţii. Sau mai bine zis care nu se formează.

*
Ar trebui să scriu schiţa despre Ada cât mai sunt încă furios, înainte să încep să uit, sau să înceapă să nu-mi mai pese. Când însă? Sper să fiu în stare să-mi găsesc timp.

(va urma)

(Bucureşti, noiembrie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer