“La dracu' cu lumea, la dracu' cu brockerii, la dracu' cu evreii. La dracu' cu Osama. La dracu' cu tot oraşul şi cu cei care locuiesc în el. La dracu cu...”.
Cinci minute de cuvinte pline de furie spuse pe un ton liniştit în compania unei muzici calme. Cinci minute în care un tânăr rosteşte de 30 de ori cuvântul “fuck”, rezumând frustrările unei întregi generaţii.
E secvenţa cheie din 25th hour, filmul lui Spike Lee în care Edward Norton are la dispoziţie o zi şi o noapte ca să se despartă de prieteni, tată, iubită şi să se pregătească pentru 7 ani de închisoare. 30 de înjurături, una după alta, rostite în faţa oglinzii, într-un montaj ameţitor.
Secvenţa în care te vei recunoaşte şi tu, cel care n-a avut niciodată probleme cu drogurile sau poliţia. Tu, cel care ai o slujbă bună dar suficient de stresantă pentru ca - măcar din când în când - să vrei să o laşi baltă. Tu, cel care ai mulţi prieteni, dar nu ai fost foarte des într-o situaţie cu adevărat extremă ca să afli pe câţi dintre ei te poţi baza. Tu, cel care simţi că timpul aleargă prea repede şi că ai nevoie de cel puţin 25 de ore zilnic ca să-ţi duci treaba la bun sfârşit. Tu, care comunici folosindu-te de cuvintele care pentru tine sunt “limbaj obişnuit”, iar pentru părinţi sunt vulgarităţi. Tu, cel care te revolţi în cărţi care par scrise de o generaţie de Palahniuk-i (n.m. Chuck Palahniuk e autorul romanului Fight club), cărţi întunecate, violente şi neliniştitoare în care-ţi spui temerile şi înjuri, înjuri, înjuri.
Astăzi îţi fac cunoştinţă cu un tânăr care seamănă teribil cu Monty (Norton), eroul din film. A fost arestat pentru posesie de droguri, iar când a ajuns la puşcărie era deja cunoscut de toţi cei din generaţia lui. ”Îmi place să fiu lider, în cartierul meu am învăţat să fac bani din orice.” spune cel care, ca şi Monty, s-a descurcat în viaţă, chiar dacă n-a avut decât un părinte şi acela mai mult plecat de acasă. “De când mă ştiu am stat în acelaşi cartier, am fost obişnuit să fiu înconjurat de fel de fel de oameni, infracţiunile mereu au făcut parte din cotidian”, mărturiseşte într-o scrisoare din închisoare băiatul acesta care, ajutat de un prieten, în 1997 a făcut celebră sintagma “băieţi de cartier” cântând despre ceea ce trăia zi de zi, ritmând versuri care au fost şi au rămas pline de înjurături, ca tirada eroului din film.
Astăzi scriu despre Sişu, cel care stă de un an şi jumătate în puşcărie, cel pentru care fiecare zi are cu mult peste 25 de ore. Împreună cu Puya are un album nou Foame de bani, lansat la pachet cu un scandal despre care nu se ştie (încă) dacă e fabricat sau real. (Se susţine că BUG Mafia deţine drepturile pentru numele trupei lor, La Familia, şi că ei nu mai pot folosi acest nume). Oricum ar fi, faptul că s-au folosit de acest “scandal” ca să ajungă la public, arată că ştiu exact cum să procedeze ca mesajul să le fie auzit.
Nu-l cunosc pe băiatul ăsta, nu îi ascult muzica, nu am acelaşi stil de viaţă ca al lui, dar cred că am ceva în comun cu el. Cum ai şi tu: vreau / vrem să răzbatem. Câteodată simţim că avem nevoie de cel puţin 25 de ore pe zi ca să reuşim şi căutăm prieteni care să ne ghideze.
Cu Monty (Edward Norton) te poţi întâlni luni seara la HBO (21.30), gândurile tovarăşilor lui din România le poţi asculta pe noul album Sişu& Puya, dar şi în romanele tinerilor prozatori lansaţi de Polirom. Printre ei, un adevărat palahniuk local, Ionuţ Chiva, a cărui carte - 69 - e un fel de Snuff Club.
Sunt trei întâlniri diferite cu gândurile unei generaţii care se luptă să răzbată şi înjură, înjură, înjură. “Dacă vrei să faci lumină, când e pentru tine noapte/ Educă-te singur, frate, citeşte-o carte” zic băieţii de la Paraziţii, tovarăşii lui Sişu & Puya, instigând la cultură. Ceea ce îţi doresc şi ţie, măcar pentru cea de-a 25a oră a zilei.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)