Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Maşina de idei / Pentru ăia mici


Alexandru Gorghe

03.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maşina de idei

Mă supără foarte tare becul. Nu mi se aprinde când vreau sau se aprinde tocmai atunci când ideea mi-a venit deja din întuneric; când ea începe să se dezbrace, el o sperie. Nu e politicos, deşi nu ştie că mă deranjează fiindcă nu i-am spus. Mă întreb de multe ori dacă are habar de mine şi dacă îi pasă că exist şi că îl aştept să vină. Dar într-un fel, trebuie să ştie, că altfel de ce s-ar aprinde? Circuitul lui e băgat adânc în peretele destinului şi cuprul e atât de bine izolat încât nu cred că s-ar aprinde de la vânt. Cineva cândva trebuie să-l aprindă de la un întrerupător. Şi sunt bine conştient că acel cineva nu sunt eu. Deci, prin urmare, constat că sunt privit. Şi asta mă face să mă gândesc...

De multe ori mă plâng de plictiseala propriei mele vieţi şi de multe ori singurul lucru care mă face să continui e pur şi simplu faptul că mă aflu aici. Dar nu pot concepe un om care ar vrea să fie de bunăvoie în pielea mea. Şi acelaşi lucru îl pot gândi despre oricine altcineva. Nu văd de ce şi cum un suflet ar putea vrea să renunţe la libertatea lui pentru a urmări clipită cu clipită o închisoare de carne. Sau poate e un Creator omniscient ce mă priveşte şi îmi apasă pe maneta întrerupătorului după planul lui divin, scris de când El era la grădiniţă şi singurii mei fraţi vii erau celule încâlcite pe funduri de oceane.

Şi poate, în acelaşi timp, aprinde becurile celorlalţi oameni. Şi mă întreb ce fel de simetrie şi ce fel de melodie iese din "POC"-urile de la butoanele aparatului de dat idei. Oare apăsate consecutive ar suna a ceva uman? Oare Dumnezeu nu ne dă la toţi idei tot timpul fiindcă prea multe note ar încărca portativul? Şi toată neliniştea noastră ne este dată de o simplă ordine firească ce îi dă sunet Universului. Dar cine este privilegiat să fie apăsat de mai multe ori? Al cărui întrerupător face parte din solo şi al cărui întrerupător dă linia bassului? Suntem născuţi cu notele noastre? Sau le formăm cu mâna noastră prin antrenarea creativităţii?

Cam multe întrebări la care doar El ar putea răspunde, dar ştiu că nu o va face fiindcă e prea ocupat cu manete şi circuite.

Furnicile care se uită la mine de pe podeaua bucătăriei, fără să mă conştientizeze, observă cu siguranţă când aprind sau sting lumina. Şi totuşi, nimeni din muşuroi nu îmi adresează întrebări. Poate asta suntem, nişte insecte negre pe podeaua lui Dumnezeu care mai prind idei când lui i se face foame şi vrea să mai vadă ce are prin frigider. O altă întrebare bună ar fi: "Dacă am şti că furnicilor le vin idei când becul de la bucătărie e aprins, l-am lăsa toată noaptea aşa?" Şi dacă da, atunci ce i-as putea spune tatălui meu când îl văd că ridică de pe masă plicul cu factura la lumină? "Nu trebuie să te îngrijorezi, furnicile s-au apucat de cântat, au descoperit cubismul şi azi dimineaţă le-am văzut noul alfabet."

Pentru ăia mici

Când vine iarna, ursuleţii de pluş se duc la hibernat aşa că bebeluşii sunt nevoiţi să se maturizeze şi începe să le crească barba. Dacă mama lor nu-i bărbiereşte bine, până la începutul primăverii părul creşte atât de mult şi e atât de încâlcit încât de el încep să se lipească fulgi de zăpadă. Cu cât stau mai mult să se joace pe afară, bărbile li se fac din ce în ce mai grele şi trag de bebeluşi până se cocoşează.

Până la sfârşitul iernii, copiii nu prea se mai pot mişca din loc, doar câţiva mai curajos îşi iau mototoalele de păr în palme şi pleacă în mici călătorii de doi / trei paşi lungime. Bine, după ceva timp mânuţele încep să tremure de la greutate şi nu mai pot apuca nici biberonul bine.

Când iarna se termină, barba le ocupă cam toată casa, aşa că mama îi scoate afară în soare. Dacă mai plouă, picături le cad pe piele, şi pielea se creponează în mici şănţuleţe care devin permanente când se coc la soarele din următoarea dimineaţă.

Tot cu primăvara se întorc şi ursuleţii care se minunează de ce văd, aşa că încep imediat să îi bărbierească pe bebeluşi. Dar fiindcă jucăriile sunt jucării şi nu bărbieri, le mai scapă mâna şi peste un ciuf din cap şi îi lasă pe ştirbi cu picăţele de chelie.

Aşa se fac bunicii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer