Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Viaţă după viaţă


Kate Atkinson, traducere de Irina Negrea

07.12.2016
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kate Atkinson
Viaţă după viaţă
Editura ART, 2016

Traducere din limba engleză de Irina Negrea



*****
Intro

Kate Atkinson (n. 1951) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare britanice din zilele noastre. După studiile de specialitate în literatură britanică şi doctoratul în literatură americană, Atkinson a început să scrie proză scurtă şi să colaboreze cu diverse reviste dedicate femeilor. În 1995, primul său roman, Behind the Scenes of the Museum (În culisele muzeului), i-a adus premiul Whitbread (sau Costa Book, după cum a fost redenumit). După romanele Human Croquet (Viaţa ca un joc de crochet) şi Emotionally Wierd, colecţia de povestiri Not the End of the World şi piesa Abandonment, scriitoarea a început odată cu Case Histories (Istorii de caz) o serie de romane avându-l drept personaj central pe detectivul particular Jackson Brodie. Acestea au fost adaptate pentru televiziune într-un serial produs de BBC.

Life After Life (Viaţă după viaţă), cea mai ambiţioasă carte a sa, atât din punct de vedere al stilului cât şi al mizei, este considerat şi cel mai izbutit roman al scriitoarei. Succesul acesteia a făcut-o pe Atkinson să continue povestea în cel mai recent roman al său, A God in Ruins (2014), dintr-o nouă perspectivă. Viaţă după viaţă a câştigat Premiul Costa.
*
Cu toţii experimentăm, în cele mai ciudate momente, acel sentiment pe care îl numim déjà-vu. Pentru Ursula Todd, însă, déjà-vu-urile sunt semne ale unei vieţi trăite la nesfârşit. Cum ar fi dacă ai putea să-ţi iei viaţa de la capăt, din nou şi din nou?
Cu adevărat remarcabilă este abilitatea scriitoarei de a evoca trecutul zbuciumat al Europei secolului XX, de a construi saga unei familii ataşante şi de a ne face să reflectăm la cum istoriile mici, personale, intervin în cursul marii Istorii.

"Atkinson e o scriitoare excepţională - iar aceasta este cea mai ambiţioasă şi captivantă lucrare a sa de până acum - pentru că scrie cu o delicateţe emoţională şi o înţelegere care transcend caracterul experimental şi ludicul. Viaţă după viaţă ne oferă o eroină a cărei structură fictivă este permanent vizibilă, a cărei condiţie artificială nu poate fi pusă la îndoială; o eroină pe care o simţim totuşi dureros şi teribil de reală."  (The Guardian)

"Viaţă după viaţă ne dă acea emoţie specifică momentului când un romancier deja foarte iubit face un salt hotărâtor spre următorul nivel [...] Este o carte rară pe care vrei s-o iei de la capăt, în spiritul Ursulei, de îndată ce ai terminat-o."  (The Times)

Ca o vulpe în vizuină
Septembrie 1923

- Şi înseamnă că acum nu te mai vezi deloc cu doctoral Kellet? a întrebat Izzie, deschizând capacul cu arc al tabacherei emailate şi etalând un şir ordonat de ţigarete negre ruseşti. Ţigărică? a întins ea tabachera, oferind o ţigară.

Izzie li se adresa tuturor de parcă ar fi fost de vârsta ei. O atitudine deopotrivă seducătoare şi comodă.
- Am treisprezece ani, a spus Ursula.

Ceea ce din câte vedea ea era răspunsul pentru ambele întrebări.
- În ziua de azi, se estimează că la treisprezece ani eşti deja om matur. Şi viaţa poate fi foarte scurtă, să ştii, a adăugat Izzie, scoţând din poşetă un ţigaret lung de fildeş şi abanos.

Se uita în jur, căutând din priviri un chelner care să-i ofere un foc.
- Îmi cam lipsesc micile tale vizite la Londra. Îmi plăcea să te conduc pe Harley Street şi pe urmă la Savoy, la un ceai. Era un răsfăţ pentru amândouă.
- Nu am mai fost la doctorul Kellet de peste un an, a zis Ursula. Nu mai sunt considerată bolnavă.
- Bravo ţie. Despre mine, pe de altă parte, la famille consideră că sunt incurabilă. Tu, bineînţeles, ca o jeune fille bien élevéé[i] ce eşti, nu vei şti niciodată cum e să fii ţapul ispăşitor pentru păcatele celorlalţi.
- Oh, nu ştiu ce să zic. Cred că am idee, cumva.

Era sâmbătă la ora prânzului şi se aflau la Simpson's.
"Relaxare de doamne", a spus Izzie, aplecată deasupra unor felii mari de vită în sânge, decupate de pe os sub ochii lor. Mama lui Millie, doamna Shawcross, era vegetariană, iar Ursula îşi imagina groaza acesteia la vederea imensei hălci de carne. Hugh spunea că doamna Shawcross (Roberta) era "o boemă", doamna Glover zicea că era zurlie.

Izzie s-a aplecat spre tânărul ospătar care venise în fugă să îi aprindă ţigara.
- Mulţumesc, dragă, a murmurat ea, uitându-se lung în ochii lui, cu o privire care l-a făcut să roşească brusc, ca friptura în sânge din farfuria ei. Le rosbif, i-a spus ea Ursulei, dispensându-se de serviciile chelnerului, cu o mişcare indiferentă din mână.

Întotdeauna îşi presăra conversaţia cu cuvinte franţuzeşti ("Am stat un timp la Paris, când eram mai tânără. Şi, desigur, în război...").
- Tu ştii franţuzeşte?
- Păi, facem franceză la şcoală, a spus Ursula. Dar asta nu înseamnă că ştiu să vorbesc limba.
- Eşti o domnişorică nostimă, ştiai asta?!

Izzie a tras lung din ţigaret şi apoi şi-a ţuguiat buzele (uimitor de) roşii şi desenate ca arcul lui Cupidon, pregătindu-se parcă să cânte la trompetă, ca pe urmă să sufle afară un abur de fum gros. Câţiva bărbaţi aşezaţi în apropiere au întors capul să se holbeze la ea fascinaţi. Izzie a clipit complice din ochi spre Ursula.
- Pun pariu că primele cuvinte franţuzeşti pe care le-ai învăţat au fost déjà-vu. Mititica de tine. Poate te-au scăpat în cap când erai bebeluş. Pe mine, precis. Gata, hai să băgăm la ghiozdan, sunt lihnită de foame, tu, nu? Se presupune că ar trebui să ţin cură de slăbire, dar aşa sunt eu, şi cu asta basta, a conchis Izzie, tăind entuziasmată din friptură.

Asta însemna că starea ei se ameliorase; mai devreme pe peron, în gara Marylebone, unde venise s-o aştepte pe Ursula, Izzie era verde la faţă, declarând că îi era "un pic greaţă", din cauză că mâncase stridii şi băuse rom ("niciodată o combinaţie fericită"), după o noapte "de pomină" la un club de pe Jermyn Street. Acum se părea că uitase de stridii şi înfuleca de parcă ar fi fost hămesită, deşi susţinea, ca de obicei, că "avea grijă la siluetă". Susţinea, de asemenea, că era "complet falită", deşi era mână spartă cu banii. "La ce bun să mai trăieşti dacă nu te poţi distra un pic?", era ea de părere. ("Viaţa ei e toată numai o distracţie, din câte văd eu", bombănea Hugh.)

Distracţiile - însoţite concomitent de regaluri şi răsfăţuri - erau necesare, pretindea Izzie, pentru a îndulci amăreala faptului că acum "intrase în rândurile clasei muncitoare" şi trebuia să "bată de zor" la maşina de scris ca să-şi câştige existenţa. "Doamne Sfinte, ai crede că trudeşte la o carieră de piatră", a zis Sylvie furioasă, după un rar şi destul de belicos dejun în familie la Poiana Vulpii. După ce Izzie a plecat, Sylvie a trântit farfuriile de porţelan Worcester pictate cu fructe, în timp ce o ajuta pe Bridget să le strângă, şi a zis: "Tot ce ştie ea să facă e să debiteze tâmpenii, ceea ce face de altfel de când a învăţat să vorbească."
"Sunt moştenire de familie", a murmurat Hugh, salvând porţelanul de Worcester.

Izzie reuşise să obţină o slujbă ("Dumnezeu ştie cum", zicea Hugh) la un ziar, unde scria la o rubric săptămânală - Aventurile unei fete bătrâne în ziua de azi - despre ce însemna să fii "celibatar".
- Toată lumea ştie că, pur şi simplu, n-au mai rămas destui bărbaţi, ca să-ţi găseşti cu cine să ieşi în oraş, bunăoară, a zis ea, rupând dintr-o chiflă, la masa de sufragerie în stil Regency Revival din Poiana Vulpii.
- (Tu nu pari să ai probleme la capitolul bărbaţi, a bombănit Hugh.)
- Bieţii băieţi, au murit toţi, a continuat Izzie, ignorându-l şi trântind untul pe chiflă ca mortarul, fără nici un fel de respect pentru truda vacii. Nu se poate face nimic, însă, trebuie să ne vedem de viaţă cum putem mai bine şi fără ei. Femeia modernă este constrânsă să se descurce de una singură, fără să aştepte vreun ajutor din partea soţului şi a familiei. Este nevoită să înveţe să fie independentă, din punct de vedere emoţional, financiar şi, cel mai important, independentă în cuget.
- (Rahat. Tot Hugh.)
- Bărbaţii nu au fost singurii nevoiţi să se sacrifice în Marele Război.
- (Da, dar ei au murit, iar tu nu, asta-i diferenţa. Sylvie, de data asta. Glacială.)
- Bineînţeles - a zis Izzie, atentă la doamna Glover care apăruse lângă cotul ei, ţinând un castron cu supă Brown Windsor -, să nu uităm că femeile din clasele de jos au ştiut dintotdeauna ce înseamnă munca.

Doamna Glover i-a aruncat o privire fioroasă, încleştând degetele pe polonicul de supă. ("Supă Brown Windsor, ce delicioasă e, doamnă Glover. Ce pui în ea ca să îi dai gustul ăsta? Zău?! Ce interesant.")
- Ne îndreptăm spre o societate fără clase, desigur, o remarcă vizându-l pe Hugh, dar care s-a soldat cu un pufnet zeflemitor din partea doamnei Glover, nicidecum îmbunată.
- Ce, eşti bolşevică săptămâna asta? a întrebat Hugh.
- Toţi suntem bolşevici acum, a spus Izzie cu dezinvoltură.
- Asta-i culmea, la masa mea! a exclamat Hugh şi a râs.
- Cât e de proastă, a zis Sylvie, după ce Izzie plecase într-un final la gară. Şi e prea fardată! Parcă ar juca pe scenă. Sigur, în mintea ei e mereu pe scenă. Îşi este sie înseşi un teatru.
- Părul, a spus Hugh, pe un ton de regret.

Era de la sine înţeles că Izzie adoptase moda tunsorii scurte înainte de toate cunoştinţele lor. Hugh le interzisese răspicat femeilor din familie să se tundă. Aproape imediat după ce pronunţase acest edict paternal, Pamela, de felul ei deloc rebelă, se dusese în oraş cu Winnie Shawcross, de unde amândouă se întorseseră tunse şi ciopârţite la păr. ("E mai simplu pentru sport", a fost explicaţia raţională a Pamelei.) Pamela îşi păstrase cele două cozi împletite frumos, greu de spus dacă în chip de relicve sau trofee. "Revoltă în front, eh?" a spus Hugh. Cum de felul lor nu erau certăreţi, conversaţia a luat sfârşit aşa. Cozile împletite sălăşluiau acum în sertarul în care Pamela îşi ţinea lenjeria de corp, undeva într-un colţ. "Nu se ştie niciodată când s-ar putea să folosească la ceva", zicea ea. Nimeni din familie nu reuşea să-şi imagineze cam ce-ar fi putut să fie acel "ceva".

Părerile Sylviei despre Izzie vizau şi lucruri mai profunde decât părul sau machiajul. Sylvie nu o iertase niciodată pe Izzie pentru copilaş. Ar fi avut treisprezece ani acum, de-o vârstă cu Ursula.
- Un mic Fritz sau Hans, zicea ea. Sângele copiilor mei curge prin venele lui. Dar, desigur, singurul lucru care o interesează pe Izzie este Izzie.
- Oricum, nu poate fi chiar atât de superficială, a zis Hugh. Presupun că a văzut lucruri oribile în război.

De parcă el n-ar fi văzut.

Sylvie a scuturat din cap, ca şi cum ar fi avut o aureolă de ţânţari în jurul părului ei frumos. Era destul de invidioasă pe Izzie pentru partea cu războiul, chiar şi în ciuda grozăviei lui.
- Tot o proastă rămâne, a zis ea. Iar Hugh a râs, spunând:
- Da, aşa e.

Rubrica lui Izzie din ziar părea în cea mai mare parte doar un fel de jurnal al vieţii ei frenetice, presărat cu diverse comentarii sociale. Săptămâna dinainte fusese "Cât de sus pot să urc?" şi era despre "scurtarea tivului în cazul femeilor emancipate", însă consta mai mult în sfaturile lui Izzie pentru a avea glezne frumoase, ca să poţi fi în pas cu cerinţele modei. "Stai pe vârful picioarelor, cu spatele, pe treapta de jos a unei scări, şi laşi călcâiele spre podea, peste marginea treptei." Pamela a exersat toată săptămâna pe scara de la pod şi a declarat că nu vedea nici o ameliorare.

Deşi n-ar fi vrut, Hugh se simţea obligat, totuşi, să cumpere ziarul lui Izzie în fiecare vineri şi să-l citească în tren, până acasă, "doar ca să ţină sub observaţie ce spunea ea acolo" (ca apoi să se debaraseze de obiectul ofensator, azvârlindu-l pe masa din hol, de unde Pamela avea posibilitatea să îl recupereze). Lui Hugh îi era groază mai ales că Izzie ar putea scrie despre el, şi nu-l liniştea decât gândul că semna cu pseudonimul Delphine Fox, care era "cel mai tâmpit nume" pe care Sylvie îl auzise vreodată.
- Păi, Delphine este al doilea nume al ei, de la naşa de botez. Iar Todd, în engleza veche, însemna "vulpe", prin urmare presupun că există cumva o logică în numele ales. Şi nu spun asta ca să-i iau apărarea, a explicat Hugh.
- Dar e numele meu, apare pe certificatul meu de naştere, a zis Izzie, cu un aer jignit, când a fost atacată în faţa carafei de aperitiv înainte de masă. Şi vine de la Delphi, ştii, oracolul, aşa că mi se potriveşte destul de bine, aş putea spune.
- (Hm, se crede şi oracol acum! a pufnit Sylvie. Păi, dacă ea e oracol, atunci sunt şi eu marea preoteasă a lui Tutankhamon.)

Izzie, în persoana Delphinei, pomenise deja nu o dată de "cei doi nepoţi ai mei". ("Teribil de năzdrăvani amândoi!"), dar nu dăduse nici un nume. "Deocamdată", spunea Hugh, sumbru. Născocise câteva "anecdote amuzante" despre aceşti nepoţi evident fictivi. Maurice avea optsprezece ani ("Puştii zglobii" ai lui Izzie aveau nouă şi, respectiv, unsprezece ani), fiind plecat în continuare mai tot timpul la o şcoală cu internat, aşa că de mulţi ani nu se întâmplase, probabil, să stea în compania lui Izzie mai mult de zece minute, eventual, adunate cu totul. Cât despre Teddy, el căuta să evite situaţiile care ar fi putut evolua în anecdote.
- Cine sunt băieţii ăştia? cerea socoteala Sylvie, în faţa interpretării surprinzător de capricioase date de doamna Glover reţetei de sole Véronique[ii]. Avea lângă ea pe masă ziarul împăturit şi bătea acum cu degetul arătător în rubrica lui Izzie, de parcă ar fi fost contaminată cu microbi. Să deducem că personajele acestea sunt inspirate cumva de Maurice şi Teddy?
"Dar cum rămâne cu Jimmy?" i-a zis Teddy lui Izzie. "De ce nu scrii despre el?"

Jimmy, fercheş într-o vestă bleu tricotată, îşi îndesa în gură cu lingura piure de cartofi şi nu părea să se sinchisească de faptul că persoana lui era omisă din literatură. El era un copil al păcii, războiul menit să pună capăt tuturor războaielor fusese purtat pentru Jimmy, de fapt. Totuşi, din nou, Sylvie susţinea că fusese luată prin surprindere de cel mai recent adaos al familiei ("Patru mi se păruseră cumva un set complet"). Cândva, Sylvie nu avusese nici o idee de cum apăreau copiii, acum părea nesigură de felul cum i-ai putea opri să apară. ("Jimmy e ca o idee la care te-ai gândit mai târziu", a zis Sylvie. "Eu unul nu m-am gândit prea mult", a zis Hugh şi amândoi au râs, iar Sylvie a zis "Zău, aşa, Hugh".)

Apariţia lui Jimmy în viaţa lor avusese efectul de a o face pe Ursula să se simtă ca şi cum ar fi fost îndepărtată din sânul familiei, ca un obiect împins la marginea unei mese supraîncărcate. Un cuc, o auzise ea pe Sylvie spunându-i lui Hugh. Ursula e ca un cuc stingher. Dar cum să fii un cuc în propriul tău cuib? "Tu eşti mama mea adevărată, nu-i aşa?" a întrebat-o ea pe Sylvie şi Sylvie a râs, răspunzând: "Incontestabil, draga mea." "E aia ciudată din familie", i-a zis ea doctorului Kellet. "Mda, întotdeauna trebuie să existe şi unul mai ciudat", a spus el.


- Să nu te prind că scrii despre copiii mei, Isobel, i-a spus hotărâtă Sylvie lui Izzie.
- Dar sunt imaginari, pentru numele lui Dumnezeu, Sylvie.
- Să nu te prind că scrii nici măcar despre copiii mei imaginari, a zis ea, ridicând faţa de masă şi uitându-se dedesubt, pe podea. Ce faci cu picioarele alea? i-a zis ea ţâfnoasă Pamelei, care şedea vizavi de ea.
- Îmi rotesc gleznele, a spus Pamela, indiferentă la iritarea Sylviei.

Pamela era de-a dreptul îndrăzneaţă de la o vreme, dar şi destul de raţională, o combinaţie ce părea menită să o agaseze pe Sylvie. ("Semeni aşa de mult cu taică-tău", îi spusese ea Pamelei chiar în acea dimineaţă, pornind de la un fleac. "Dar de ce ar trebui ca asta să fie un lucru rău?" a ripostat Pamela.) Pamela a şters o dâră de piure lipicios de pe obrăjorii trandafirii ai lui Jimmy şi a spus:
- În sensul acelor de ceasornic, pe urmă invers acelor de ceasornic. Aşa poţi să faci glezne frumoase, potrivit lui tanti Izzie.
- Izzie nu e o persoană de la care cineva cu bun-simţ să poată prelua vreun sfat. ("Poftim?" a zis Izzie.) Ca să nu mai spun că eşti prea micuţă ca să te preocupe să ai glezne frumoase.
- Hm, a pufnit Pamela. Sunt aproape de aceeaşi vârstă pe care o aveai tu când te-ai măritat cu tăticul.
- Oh, splendid, a zis Hugh, răsufând uşurat să o vadă pe doamna Glover aşteptând în pragul uşii, ca să-şi facă o intrare măreaţă cu un Riz impératrice[iii]. Fantoma lui Escoffier[iv] e în spatele dumitale astăzi, doamnă Glover. La care doamna Glover nu s-a putut abţine să nu arunce o privire peste umăr.


- Oh, splendid, a zis Izzie. "Budinca ministrului". La Simpson's poţi fi sigur că găseşti întotdeauna mâncare de copii mici. Ştii, noi am avut acasă o adevărată creşă, ocupa tot etajul de sus al casei.
- În Hampstead? În casa bunicii?
- Exact, acolo. Eu eram cea mai mică. La fel ca Jimmy, la voi.

Şi Izzie s-a pleoştit un pic, ca şi cum şi-ar fi amintit un gând trist de care uitase de mult. Pana de struţ de pe pălăria ei tremura compătimitoare. Izzie s-a înviorat când a văzut sosiera de argint cu cremă de ouă.
- Deci nu mai ai senzaţiile acelea ciudate? Cu déjà-vu şi aşa mai departe?
- Cine, eu? a spus Ursula. Nu. Câteodată. Nu prea des, presupun. Asta a fost cândva, ştii. Acum, mi-a trecut. Cumva, în fine.

Oare? Nu putea fi sigură niciodată. Amintirile ei erau ca o cascadă de ecouri. Cascadele au ecouri? Poate că nu. Încercase (şi în mare parte nu reuşise) să înveţe să dea dovadă de precizie în folosirea cuvintelor, aşa cum o îndrumase doctorul Kellet. Ce dor îi era de ora aceea petrecută confortabil (tête-à-tête, spunea el. Iar franceză.) marţea după-amiaza. Zece ani avea când s-a dus prima oară la el, şi era bucuroasă să scape de atmosfera din Poiana Vulpii, în compania unei persoane care îşi concentra toată atenţia asupra ei, şi doar asupra ei. Sylvie, sau cel mai adesea Bridget, o suiau pe Ursula în tren, iar la celălalt capăt era aşteptată de Izzie, deşi atât Sylvie, cât şi Hugh aveau dubii că Izzie prezenta suficientă încredere încât să-i dai pe mână un copil. ("În general, scopul scuză mijloacele din câte am observat eu", i-a spus Izzie lui Hugh. "Personal vorbind, eu dacă aş avea un copil de zece ani nu cred că m-aş încumeta, să îi dau voie să călătorească neînsoţit fără vreo strângere de inimă." "Dar tu chiar ai un copil de zece ani", i-a atras atenţia Hugh. Micuţul Fritz. "N-am putea încerca să-l găsim?" a întrebat Sylvie. "Ar fi ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân", a spus Hugh. "Nemţălăii sunt cu duiumul.")


- Mi-a fost dor de tine, a spus Izzie. Şi de-asta te-am întrebat dacă n-ai putea veni să stai cu mine o zi. Sinceră să fiu, m-am mirat că Sylvie a fost de acord. A existat întotdeauna un fel de froideur[v] să-i zicem, între mine şi mama ta. Eu, bineînţeles, sunt considerată nebună şi rea şi e un pericol să ai de-a face cu mine. Oricum, m-am gândit să te diferenţiez de turmă, cum s-ar spune. Îmi aminteşti un pic de mine însămi. (Să fie oare un lucru bun? se întreba Ursula.) Am putea fi prietene apropiate, ce părere ai? Pamela e puţin cam anostă, a continuat Izzie. Cu atâta tenis şi ciclism, nici nu-i de mirare că are glezne aşa groase. Très sportive, sunt sigură, dar totuşi. Şi prea multe ştiinţe exacte! E searbăd totul, nimic distractiv. Şi băieţii sunt, în fine... băieţi, dar tu eşti interesantă, Ursula. Toate lucrurile fistichii din capul tău, despre cum cunoşti dinainte viitorul. Eşti o micuţă clarvăzătoare, să ştii. Poate ar trebui să te dăm la o caravană de ţigani, să-ţi luăm o sferă de cristal, cărţi de tarot. Marinarul fenician înecat, şi chestii de genul ăsta. Nu poţi vedea ceva şi în viitorul meu?
- Nu.

- Reîncarnare, îi spusese doctorul Kellet. Ai auzit de asta?

Ursula, în vârstă de zece ani, a scuturat din cap. Auzise de foarte puţine lucruri. Doctorul Kellet avea un apartament frumos pe Harley Street. Camera în care a poftit-o pe Ursula avea pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în lambriuri din stejar auriu, un covor gros cu model roşu şi albastru, precum şi două fotolii mari din piele, de o parte şi de cealaltă a unui şemineu în care ardea vioi un foc de cărbuni. Doctorul Kellet purta un costum de haine din tweed Harris, cu o vestă din care atârna lanţul de aur masiv al unui ceas de buzunar. Mirosea a cuişoare şi a tutun de pipă, iar ochii îi scânteiau jucăuş, de parcă s-ar fi pregătit să prăjească nişte chifle delicioase sau să-I citească o poveste frumoasă, dar în schimb el i-a surâs radios Ursulei şi i-a spus:
- Am auzit că ai vrut s-o omori pe slujnică?

(Oh, vasăzică de-asta m-au adus aici, s-a gândit Ursula.)

A servit-o cu ceai, pe care l-a pregătit într-o chestie numită samovar, în colţul camerei. "Deşi nu sunt rus, nici pe departe, eu sunt din Maidstone, am vizitat Sankt Petersburg înainte de Revoluţie." Era ca Izzie, în sensul că te trata ca pe un om mare, sau cel puţin aşa lăsa impresia, dar aici se termina asemănarea dintre ei. Ceaiul era negru, amar şi putea fi băut doar cu tone de zahăr şi cu ajutorul conţinutului cutiei de biscuiţi Huntley & Palmers Marie, aşezată între ei pe o măsuţă.

Făcuse pregătirea de specialitate la Viena ("unde altundeva?"), dar îşi urmase propriul drum, spunea el. Nu era discipolul nimănui, zicea el, deşi "studiase la picioarele tuturor profesorilor. Trebuie să ridici nasul şi să ţinteşti înainte", spunea el. "Să dai din coate ca să răzbeşti prin haosul gândurilor noastre. Să uneşti sinele dezbinat." Ursula nu avea habar despre ce vorbea.
- Slujnica? I-ai dat brânci pe scări în jos?

Părea o întrebare foarte directă pentru cineva care îndemna "să ridici nasul" şi "să dai din coate" în viaţă.
- A fost un accident.

Pentru ea Bridget nu era "slujnica", ci Bridget, pur şi simplu. Iar asta fusese acum o grămadă de timp.
- Mama ta e îngrijorată din cauza ta.
"Vreau doar să fii fericită, scumpete", i-a spus Sylvie, după ce fixase întrevederea cu doctorul Kellet. "Dar nu sunt fericită?" a întrebat nedumerită Ursula. "Tu ce crezi?"

Ursula nu ştia. Nu era sigură că putea găsi un etalon cu care să măsoare fericirea sau nefericirea. Avea amintiri obscure despre stări de beatitudine, despre senzaţia că se prăbuşea în întuneric, însă acestea aparţineau acelei lumi de umbre şi vise care era veşnic prezentă şi, totuşi, aproape imposibil de definit cu claritate. "Ca şi cum ar exista o altă lume?" a întrebat-o doctorul Kellet. "Da. Dar este în acelaşi timp chiar lumea asta."
("Ştiu că mai spune lucruri fistichii, dar psihiatru?" i-a zis Hugh Sylviei, încruntându-se. "E doar un copil. Nu este anormală." "Bineînţeles că nu. Îi trebuie doar nişte mici retuşuri, ca să se facă bine.")


- Şi, hei, abracadabra, te-ai făcut bine! Ce minunat, a zis Izzie. Era un tip ciudat, aşa-i, doctorul ăla de creiere? Vrei să gustăm din platoul cu brânzeturi - bucata aia de Stilton pute atât de rău, încât pare să se pregătească s-o ia din loc de bunăvoie -, sau vrei să ridicăm ancora şi să mergem la mine?
- Simt că plesnesc, a zis Ursula.
- Şi eu la fel. Bun, atunci ridicăm ancora. Să cer eu nota de plata?


[i] O domnişoară bine-crescută (în franceză, în text).
[ii] File de calcan cu sos alb.
[iii] Desert franţuzesc tradiţional (orez cu lapte aromat, fructe confiate, cremă bavareză şi sos de zmeură).
[iv] Auguste Escoffier (1846-1935), celebru bucătar şi gastronom francez.
[v] Răceală, nepăsare, rezervă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer