06.12.2016
O conduc acasă. Intrăm o clipă în mica ei bucătărie de bloc comunist, pe care-o mai şi împarte cu o altă colegă, apoi mă pregătesc să plec. Îmi dă o ramură de busuioc. Îmi amintesc că am citit în Magicianul lui Fowles ceva despre asta - un obicei din Grecia, a cărui simbolistică (dacă există) am uitat-o.

Dar cu Ada e întotdeauna greu de ştiut la ce să te aştepţi. Într-o zi, discutând vrute şi nevrute, mă trezesc că-mi spune: "Într-o altă viaţă, aş vrea să fiu curvă de lux". Nu ştiu cum să reacţionez, aşa că tac încercând să înţeleg ce-a vrut să spună.

Îmi povesteşte cu pasiune despre piesele de teatru pe care le ascultă la radio. Când mergem însă la teatru, pleacă imediat după reprezentaţie, fără să mai apucăm să schimbăm nici un cuvânt.

Mă întreabă dacă vreau să văd un spectacol de dans contemporan, fără să-mi spună mai mult. Mergem la Odeon, unde, în sala Studio, vedem o reprezentaţie surprinzătoare, o trupă de olandezi, băieţi şi fete, care încet-încet se dezbracă, dansând goi restul spectacolului! Impresia pe care mi-o fac e puternică, cu atât mai mult cu cât nu primisem nici un avertisment de la Ada. Nu apucăm să vorbim nimic la ieşirea de la spectacol, îşi ia din nou la revedere brusc, şi-mi întoarce spatele fără nici o altă explicaţie.

Invitaţie acasă, la mama ei, la ţară. Ultima parte a drumului e rea, plină de gropi. Un asfalt mai rău decât un drum de pământ. Conduc cu grijă. "De ce nu mergi mai repede, toţi te depăşesc?" Văd şi eu, dar tot nu pot să intru în plin în gropi, ca ceilalţi. Îmi arată unele din locurile pe unde se juca ea copil fiind. E frumos, văi şi dealuri, facem o tură cu bicicletele, mergem apoi şi la câmp să culegem nişte legume. Îmi povesteşte câte ceva despre tatăl ei, inginer agronom. Mare iubitor al sexului frumos, nu rezista tentaţiei atunci când i se oferea ocazia, lucru care o necăjea nespus pe soţia lui. Acum nu mai este.

Facem şi puţină plajă înainte de plecare. Îi ating talpa cu talpa mea. Îşi trage piciorul înapoi. În tot acest timp mama ei roboteşte în grădină, în casă, în bucătărie, în grajdul vacii, în coteţul păsărilor... Ne prepară de mâncare, iar Adei îi face nişte pachete pe care să le ia cu ea la Bucureşti. E incredibil cât de multe poate face o femeie singură. De fapt, o văduvă cu doi copii, dintre care niciunul nu prea stă pe-acasă.

Sfârşit de săptămână, toamna. Mergem din nou la ea la ţară, la făcutul ţuicii. Mă duc cu interes, n-am mai văzut niciodată aşa ceva. Ada îşi ajută mama, toarnă borhot în cazanul artizanal, face focul cu coceni de porumb. Mai dau şi eu o mână de ajutor când nu fotografiez. Ţuica începe să curgă, la început cu picătura, apoi de-adevăratelea. Fruntea, care e toxică, e dată deoparte, la fel cum se va face şi cu coada, când distilarea se sfârşeşte. Totul e artizanal, făcut din ochi. Curând apar şi vecinii şi rudele. Unul dintre verii Adei, venit să testeze noua ţuică, nu mai pierde timpul punându-şi în păhăruţ, bea direct din ulcică. După ce bea (aproape) ca pe apă două ulcele, se ridică cu greu de pe scaun. Se ţine de gard ca să stea drept. Îmi dau seama că e ameţit, şi-l întreb: "Aveţi mult de mers până acasă, pot să vă ajut?" "Nici o grijă, sunt cu maşina, trebuie doar să mă ajute cineva să mă urc la volan, pe urmă nu mai am treabă, mă descurc". Cel mai frumos moment vine pe înserate, când focul de sub cazan s-a domolit, căpătând o culoare caldă, roşiatică, care ne luminează blând feţele.

Intrăm obosiţi în casă. Mie mi s-a rezervat camera Adei. Ea va dormi în bucătărie cu mama ei. Dar până atunci vine la mine în pat, în pijama, să stăm de vorbă. Îmi recită nişte poezii, după care ascultăm o piesă de teatru la radio. Stăm aşa până după miezul nopţii, ca doi vechi prieteni. Când pleacă la culcare, mă întreb ce caut eu de fapt acolo.

Proiectul nostru s-a terminat. Nu ne mai vedem la birou, dar ieşim într-o seară la o plăcintă şi un milkshake la Violeta's Vintage Kitchen, bistroul nostru preferat. Îmi face mare plăcere să mai stăm de vorbă. Starea de bine continuă până a doua zi dimineaţă, când mă scol relaxat şi binedispus. Îi scriu câteva cuvinte de mulţumire, la care-mi răspunde: "Să nu-mi mai trimiţi mesaje personale."

Peste alte câteva zile, mă caută ea: "Amintirile mă răscolesc". Îmi trimite şi câteva fotografii. Mă întreb la ce se gândeşte.

Îmi spune că i-a invitat pe Victor şi pe Olaf la ţară. Peste puţin timp aflu că se mărită cu Victor, şi că va pleca în Spania.

De când am început să dansez tango, mi-am dat seama că nimic nu poate fi mai dramatic decât să fii în contratimp cu partenera.

(sfârşit)
(Bucureşti, noiembrie 2016)

0 comentarii

Publicitate

Sus