Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lumea întreagă şi două portocale


Teodora Gheorghe

09.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De cȃteva zile se petreceau lucruri ciudate ȋn Bucureşti. Patiserul a fost primul care a observat că norii se ȋnclină ȋntr-o parte şi se strȃng unul ȋntr-altul, părȃnd să alunece ȋntr-o gaură din cer. Mai curios e că dispăruse fȃntȃna de la Universitate şi nu se auzise nimic pe la ştiri.
- Nu ȋi doare pe ei de cultură, mormăia bosumflat ȋn faţa unei halbe de bere şi a unei porţii dolofane de mici. Numai crime şi politică.
Amicii lui se amuzau mereu pe seama tovarăşului lor de orgii culinare.
- Eşti un filosof nedescoperit, frăţioare, ȋl ȋnghiontea cu subȋnţeles cȃte unul din ei.
- Dacă vă spun că e ceva necurat la mijloc, medita el scărpinȃndu-şi bărbia. Cum să dispară o fȃntȃnă aşa, fără urmă?

Patiserul nu era singurul care plonjase ȋn cazanul cu ȋntrebări incomode. Printre locuitorii capitalei s-au iscat zvonuri nenumărate, jonglȃnd cu explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, de la interese ascunse ale diferitelor tabere politice şi pȃnă la profanatori de embleme culturale. Fiecare venea cu un răspuns, cu o ȋncercare de a suplini lipsa de interes a autorităţilor şi dubioasa neimplicare a jurnaliştilor, acaparaţi de vizita celui mai ȋnalt om din lume, un indian din Goa. Acesta urma să se cazeze la Hotel Intercontinental şi ceruse ȋn mod expres să i se găurească tavanul camerei pentru a nu se apleca. Abia cȃnd s-a evaporat hotelul presa a făcut implozie, arzȃnd ȋn mii de cuvinte şocante: "Tragedie! Extratereştrii lovesc din nou!" "Cel mai ȋnalt om şi-a amȃnat vizita, dezamăgit de neseriozitatea romȃnilor." "Primarul plănuieşte ȋn secret construirea unei anexe a Teatrului Naţional care să se ocupe cu traficul de urşi koala!"

Lili şi prietenul ei Dan au ridicat din umeri ȋn momentul ȋn care un ambalaj de napolitană s-a ȋnălţat, ȋntr-un vȃrtej izbucnit din senin. Ȋn mod normal, acest lucru nu ar fi trezit interesul celor doi adolescenţi, dar ȋn ziua aceea lui Lili i se zbătuse ochiul stȃng, semn că ceva rău avea să se ȋntȃmple. Ori un vȃrtej-fantomă nu e chiar o ocurenţă banală. Lui Dan i-a adus aminte de un film pe care ȋl văzuse mai demult, cu o tornadă care lua pe sus case, copaci şi animale. Poate episodul de adineauri nu era decȃt un avertisment, ca atunci cȃnd vocea de la teatru ȋi anunţă pe spectatori să-şi ȋnchidă telefoanele mobile. Incidentul cu hotelul i-a pus pe gȃnduri. Dacă e posibil să se dizolve peste noapte o clădire de 77 de metri, atunci şi cafeneaua Doly s-ar putea desprinde din temelii, purtȃndu-i ȋntr-un tărȃm bizar unde creaturi cu ochi gelatinoşi le iau măsurile ca la croitorie. Marea ghicitoare Aurora a anunţat că va veni apocalipsa. Asta ȋi trecea prin cap fetei, ȋn timp ce-şi studia cu atenţie unghiile roz.
- E nasol rău.
- Da, să ştii că e.
Ȋn realitate, gȃndurile lor erau concentrate ȋn propoziţii simple şi eficiente.
- Crezi că o să urmăm şi noi? a ȋntrebat Dan, cu ochii pironiţi pe micul ecran unde nişte păsări nervoase, mici şi rotofeie, se catapultau ȋnspre capete verzi de porcuşori.
- Eu sper că nu. N-aş vrea să fure ăştia şi magazinele de la Unirii. Voiam demult să-mi iau nişte colanţi mişto.
- Sau casele...
- Cum? n-a priceput Lili, dezlipindu-şi privirea de la o cuticulă neuniformă.
- Dacă ȋncep să ne ia şi casele?
- Aoleu, nu! Nu mai glumi cu chestii din astea.

Ȋn apartamentul cu numărul 44 domnea o linişte macabră. Atmosfera din familia Bacovia se asemăna, printr-o coincidenţă aproape amuzantă, cu poemele poetului simbolist al cărui nume ȋl purtau cu greutatea plumbului. Domnul Bacovia era un bătrȃnel cu ochelari fumurii şi mers apăsat. Cȃnd păşea, părea că se afundă ȋn covor ca ȋnghiţit de un nisip mişcător. Ȋi plăcea să se documenteze asupra fenomenelor paranormale, pasiune pe care soţia o găsea absurdă. Bătrȃnul era convins că dispariţia clădirii şi a fȃntȃnii se datora unui vortex produs în univers ȋntr-o conjunctură nefastă. Două găuri negre se ȋntȃlniseră, neştiind care pe care să ȋnghită.
- Lupta pentru supremaţia abisală a declanşat o dezordine generalizată ȋn cadrul sistemului nostru solar. S-a creat un fenomen fără precedent. Vortexul generat de coliziunea asta nenaturală şi-a propus să stăpȃnească orice ȋi stă ȋn cale: planete, asteroizi, comete... Gravitaţia n-o să ne mai ajute.
- De unde-ai mai scos-o şi pe asta? mormăia doamna Bacovia, ȋncȃntată de noua coafură a Thaliei. Ȋn episodul ăsta, Juan avea să ȋi spună că mama ei a complotat ȋmpotriva fericirii lor.
- Nu trebuie să subestimăm niciodată forţele invizibile. S-au făcut studii, sunt oameni de ştiinţă care admit veridicitatea fenomenelor aparent inexplicabile. Iar nu mă asculţi. Abia aştept să-ţi ia televizorul. Să vezi atunci balamuc. Ce scop o să mai ai ȋn viaţă?
Dialogul s-a cufundat ȋn tăcere. Bătrȃnii convieţuiau ȋn virtutea unui acord mutual şi subȋnţeles: se ignorau reciproc, atȃta timp cȃt fiecare ȋşi respecta atribuţiile gospodăreşti. Cum era de datoria domnului Bacovia să ducă gunoiul, s-a ridicat din fotoliu cu un scȃrţȃit răzbunător, mestecȃndu-şi argumentele pȃnă la bucătărie. A ȋnchis uşa nervos. Ȋn urma lui, un vȃnticel molcom a mȃngȃiat balamalele şi a cochetat cu zăvorul, apoi s-a retras.

Pentru Agata, studentă la biologie şi colecţionară de cărţi de joc vechi, stranietatea evenimentelor din ultima vreme era rezultatul poluării mediului. Oamenii ȋşi băteau joc de natură şi natura se răzbuna, aspirȃnd undeva ȋn subsolul pămȃntului elementele de valoare materială de la baza societăţii. Plantele ascultă muzică, o simt, le pătrunde prin clorofilă ca un ser magic şi le ajută să crească, să viseze. Agata o ştia, dar păstra secretul pentru ea, fidelă unei mizantropii care o ţinea departe de interacţiunea cu masele de neghiobi. Orice tentativă de a-şi expune teoria unei urechi alta decȃt a cocker-ului ei era condamnată eşecului.

Ȋn ziua cȃnd au dat la ştiri dispariţia hotelului Intercontinental stătea picior peste picior pe taburet, sorbind dintr-o ceaşcă de ceai negru cu lapte. Nu obişnuia să aprindă televizorul din camera ei pentru că ȋl considera o invenţie puerilă şi o sursă de aplatizare a spiritului. Ȋnsă ceva a ȋndemnat-o să facă o excepţie. Orhideea ei, pȃnă atunci cȃt se poate de inodoră, a răspȃndit un miros vag. Pentru că floarea se afla ȋn apropierea aparatului, curiozitatea a fost interpretată drept un semnal că telecomanda prăfuită de sub pat se cere utilizată pentru un scop nobil. A apăsat tremurător butonul On şi vestea bizareriei din centrul capitalei i s-a strecurat ȋn minte ca o fantomă neliniştită. E clar, natura ne pedepseşte. Agata a ȋnchis fereastra pentru că i s-a făcut dintr-o dată răcoare.

Toţi intuiau că se ȋntȃmplă ceva. Toţi căutau să priceapă unde au greşit, cum s-a produs acea ruptură ȋn fȃşia zilei de 3 mai (detaliu semnificativ pentru astrologi, dar teribil de neinteresant pentru restul lumii). Unii mai sceptici, alţii sugrumaţi de teama unei apocalipse iminente, bucureştenii au molipsit şi celelalte oraşe din ţară cu freamătul lor. Privită de sus, Romȃnia semăna cu un peşte care se zbătea ȋntr-o apă stătută. Nu bănuiau ȋnsă că incidentul cu hotelul era doar ȋnceputul unui lung şir de dispariţii misterioase şi ȋnspăimȃntătoare.

Au părăsit peisajul urban, pe rȃnd, terase, maşini, blocuri şi oamenii din ele, portofele (ȋn sfȃrşit hoţii au fost absolviţi de orice vină şi ȋn curȃnd au ȋnceput să piară şi ei), capace de canal, magazine de pantofi, haine, ochelari şi posesorii lor, cȃini, pisici, canapelele ocupate de patrupede, lacuri, parcuri şi chiar străzi ȋntregi. Curajoşii rămaşi se ȋnfăţişau ȋn locurile publice pentru a anunţa că şi ȋn Iaşi, Braşov, Piteşti sau Oradea dispar şcoli, spitale cu tot cu bolnavii lor, biblioteci (ceea ce a dus la sinuciderea multor intelectuali) sau căi ferate.

"Boala omului invizibil", cum au numit-o, i-a contagiat rapid pe bulgari, unguri şi moldoveni care s-au pomenit fără litoral, bănci, păduri, soţi, soţii, copii. Ȋn unele cazuri, acesta a fost un motiv de sărbătoare, dar s-a estompat odată cu dispariţia subită a bucuroşilor. De fiecare dată cȃnd forţa necunoscută ȋşi cerea sacrificiul, se pornea o mică furtună locală. Agata, patiserul şi prietenii lui, Dan şi Lili, familia Bacovia - toţi au intrat ȋn neant. Existenţa lor a fost consemnată ȋntr-o serie de reportaje-şoc unite sub titlul "Oameni obişnuiţi care s-au prăpădit ȋn condiţii neobişnuite."

Pe străzile capitalei, traficul s-a fluidizat ȋn mod miraculos ȋn doar cȃteva zile. Maşini nu prea mai erau, iar cele supravieţuitoare adăposteau şoferi care ȋngȃnau rugăciuni menite să-i poarte ȋn siguranţă pȃnă la serviciu - asta dacă mai aveau unde ajunge. Din disperare, oamenii s-au pierdut cu firea şi s-au certat, ȋnjurat, bătut, ȋnjunghiat şi ȋnşelat pe unde au apucat.

Ȋn haosul stȃrnit, nimeni nu a observat că un boschetar scrijelea cu propriile unghii un mesaj important pe pereţii unei case părăsite de pe Lipscani: EU SUNT DE VINĂ PENTRU TOT. EU SUNT ZEUL VOSTRU CARE ȊNGHITE LUMEA. Abia ȋntr-un tȃrziu, un ospătar de la o fostă terasă şi-a descleştat degetele din jurul gȃtului amantei sale şi a văzut, consternat, cum boschetarul ȋşi făcea buzele pȃlnie şi aspira pur şi simplu un afiş cu Bon Jovi. Şi-a scos mobilul din buzunar şi a sunat la 112. I-a răspuns o voce şoptită:
- Spuneţi vă rog... sau cȃntaţi, dansaţi, tot dracu ăla e. Oricum o să murim cu toţii.
Ospătarul a ȋncercat din nou, perseverent. Ȋn fond, ȋn mȃinile lui stătea soarta lumii. I-a răspuns o altă voce, răguşită:
- Care este urgenţa dumneavoastră? Spuneţi repede, să nu vă ia d...!
- E pe Lipscani un cerşetor care soarbe tot...
- Poftim?
- A scris pe un zid că el e responsabil pentru nebunia asta şi l-am văzut cu ochii mei. O fi vreun alien, ceva. Ce naiba, domne, trimiteţi nişte gealaţi să-l ȋnşface şi să-l ȋnchidă, că e pericol public. Ce aveţi de pierdut crezȃnd un nebun ca mine? Şi-aşa s-ar putea să nu mai fie nimeni pe-aici ȋn cȃteva ore.
- Ok, vă cred.

Boschetarul s-a aşezat ȋn genunchi, obosit, de parcă şi-ar fi aşteptat sentinţa. A oftat de cȃteva ori, baricadȃndu-şi irişii stinşi ȋn spatele pleoapelor. Două minute mai tȃrziu, un convoi de maşini de poliţie, pompieri şi descarcerare au asaltat cele două străduţe rămase din centrul vechi al capitalei. Un stol de mascaţi s-a năpustit asupra boschetarului şi l-a imobilizat. Ȋntreaga scenă aducea cu atacul păsărilor ucigaşe din filmul lui Hitchcock. Şase păsări negre ȋşi ȋnfigeau ghearele ȋn trupul plăpȃnd al bărbatului zdrenţăros. Poliţiştii şi-au scos armele pe care le-au folosit pentru aplicarea unor corecturi fizice drastice. Un pompier a pornit furtunul cu apă, stropindu-l pe făptaş - ca să fie siguri. Apoi l-au săltat ȋntr-o dubă, ȋn aplauzele oamenilor cu hainele ȋnsȃngerate de la teribila bătălie de mai ȋnainte. L-au condus ȋntr-un loc umed şi rece, unde l-au ȋncătuşat, ȋn timp ce un reprezentant al legii i-a citit drepturile cu o voce de tenor. Spera că astfel le va cȃştiga admiraţia superiorilor.

Curioşii s-au adunat ȋn faţa ȋnchisorii, scandȃnd tot felul de lozinci mai mult sau mai puţin coerente. Din cȃnd ȋn cȃnd, profesorii de romȃnă strȃmbau din nas la descoperirea unei greşeli grave de gramatică. Unii au reuşit să pătrundă ȋn incintă cu bȃte, iar copiii lor au atacat cu pistoale cu apă şi cornete de hȃrtie. Erau mulţi cei care visau să obţină o scutire de la apocalipsă. Alţii erau de părere că omul arestat era nevinovat şi venise să-i izbăvească de urgie. Fanaticii religioşi ȋşi tatuaseră deja portretul lui pe piept şi pe braţe. Indiferent din care tabără făceau parte, toţi se simţeau invadaţi de o frică tenebroasă. O prevestire nefavorabilă plutea deasupra capetelor răvăşite de gȃnduri scăpate demult de sub control.

Interogatoriul s-a desfăşurat la lumina albăstrie a unui bec de neon. L-au aşezat pe un scaun care imita design-ul celor ȋn care se aşază condamnaţii la moarte. Sergent Tănase considera că reprezintă o strategie bună de intimidare.
- Ştii unde te afli?
Boschetarul a deschis ochii ȋncet, de parcă se năştea din nou. Sergentul a repetat ȋntrebarea, nervos.
- Eu ştiu, dar se pare că voi aţi uitat unde vă aflaţi.
- Şi unde, mă rog, ne aflăm? i-a zȃmbit sarcastic Tănase, frămȃntȃnd un briceag ȋntre degete.
- Ȋn universul creat de mine.
- Cine eşti tu?
- Sunt un zeu ca toţi ceilalţi. Poţi să-mi spui Dumnezeu dacă ţi-e mai comod aşa.
- Adică eu sunt prost? Nu mi-aş da seama că mă aflu faţă ȋn faţă cu divinitatea supremă?

Boschetarul a oftat cu năduf, apoi, dintr-o suflare, a ȋnghiţit uniforma sergentului. Figura autoritară s-a pleoştit pentru cȃteva secunde. Arăta ca o zebră despuiată de preţioasele dungi de către un leopard furios. Totuşi, un val de responsabilitate l-a reanimat, pompȃnd viaţă ȋn buzele livide, menite să stoarcă informaţii de la infractor. L-a ascultat uimit pe omuleţul nebărbierit, probabil, de la facerea lumii.
- Voi pămȃntenii aveţi mereu nevoie de confirmări. Şi cȃnd le primiţi tot nu vă e de ajuns. V-am oferit cel mai frumos dar cu putinţă: liberul arbitru. Şi voi ce-aţi făcut cu el? Aţi distrus, aţi ucis, aţi cotropit, v-aţi trădat semenii. V-am dat nenumărate şanse să o luaţi pe calea cea dreaptă, dar le-aţi aruncat la coş. Nu m-aţi recunoscut nici măcar cȃnd am coborȃt printre voi umanizȃndu-mă doar de dragul vostru; cȃnd v-am cȃntat dintr-un colţ de stradă cu un covrig sleit ȋn mȃnă. Am obosit... poate am ȋmbătrȃnit, nu ştiu. Cert e că m-am hotărȃt să-mi retrag toată creaţia.
- Cum?! Nu se poate! Exclus!

Zece ofiţeri şi un recepţionist l-au legat fedeleş pe creatorul universului, astupȃndu-i orificiul prin care se scurseseră nemilos atȃtea suflete. La Palatul Parlamentului s-a convocat de urgenţă o şedinţă la care au participat cele mai ilustre figuri politice şi un preot. S-a decis apelarea la tactici arhiinteligente de persuasiune. Zeul sau demonul trebuia convins să verse la loc ce ȋnghiţise, de la piaţa Obor şi pȃnă la ultimul cofetar.
Primul desemnat să se ocupe de misiunea extrem de importantă şi secretă a fost Oleg, actual actor şi fost angajat devotat al Securităţii. Storcea informaţii de la oricine. Se zvonea că reuşise să-i dezlege limba unui călugăr tibetan aflat sub jurămȃntul tăcerii şi ȋl determinase pe un magnat grec să-şi doneze jumătate din avere unei acţiuni caritabile.

Deţinutul Z, cum l-au numit pe boschetar, a fost mutat ȋntr-o cameră obscură, cu tavan jos, despărţită de altă ȋncăpere printr-un perete transparent. I-au dezlegat mȃinile şi i-au pus ȋn faţă o hȃrtie şi un pix. N-a ȋncercat ȋn niciun fel să se zbată din strȃnsori. N-a săvȃrşit nicio minune. Atitudinea lui amintea de sacrificiul unui sfȃnt din vechime.
Oleg şi-a scos ochelarii negri, a tuşit reţinut şi s-a aşezat pe podea ȋn poziţie de yoga.
- Permiteţi-mi să-mi cer iertare ȋn numele colegilor mei. Tratamentul la care v-au supus este pur şi simplu inuman.
Z. a scrijelit cȃteva cuvinte pe coala neȋncepută. Oleg le-a intonat poetic, ca la cenaclurile literare:
- "Nu puteau să mă trateze altfel. Nu sunt om."
Oleg şi-a ȋmpreunat mȃinile, adăugȃnd umil:
- Desigur, desigur. Şi tocmai pentru că sunteţi mult deasupra celor pămȃnteşti eroarea lor este de neiertat. (I-a sărutat tălpile murdare): Aveţi perfectă dreptate să vă doriţi să renunţaţi la creaţia care v-a dezamăgit. (Extrem de ȋndurerat): Pȃnă şi eu fantazez uneori să-mi duc unicul copil pe vȃrful unui munte şi să-l las acolo o noapte... pentru că mi-a produs mȃhnirea uriaşă de a-mi spune că ar vrea să mă vadă mort ȋntr-o izbucnire de moment. (Se ia cu mȃinile de cap): E sȃnge din sȃngele meu şi totuşi mă fulgeră astfel de gȃnduri despre el... (Cu lacrimi ȋn ochi): Dar asta nu ȋnseamnă că nu-l iubesc! (Şi mai patetic): Aşa cum şi Dumnezeu ȋşi iubeşte fiii şi fiicele. Oricȃt de mult s-ar ȋndepărta de la drumul credinţei, el este ȋndeajuns de ȋnţelept pentru a zări ȋn fiecare bulgărele de lumină care a fost la ȋnceput, esenţa pură nealterată peste care s-au depus straturile de slăbiciune omenească. E atȃt de uşor să fii tentat de mărul roşu, zemos, strălucitor cocoţat pe cel mai ȋnalt ram al pomului. Asta nu e o scuză, bineȋnţeles, ȋnsă omul este o fiinţă desăvȃrşită la origine. (Şi-a smuls cămaşa): Şi de ce n-ar fi astfel, din moment ce a fost plămădit din coasta divinităţii? Binele ȋnvinge ȋntotdeauna, dar uneori, ca să ȋnvingă, trebuie să fie testat. Dumnezeu a iertat mereu pentru că este blȃnd şi bun, pentru că este ȋntruchiparea iubirii supreme, pentru că...
Z. desenează ceva pe foaie. Oleg citeşte:
- "Nu mă face să regret că am creat actorii."
Oleg s-a ridicat, rănit ȋn orgoliu. Şi-a dezumflat pieptul şi a ȋmbrăcat, demn, cămaşa. Şi-a ascuns lacrimile adevărate dincolo de ochelarii negri de soare şi a părăsit camera obscură. I-a făcut un semn discret unui bărbat ȋnfiorător aşezat pe un fotoliu roşu, picior peste picior.

I se spunea Marlon şi era foarte popular ȋn Sicilia. Italia plecase urechea la situaţia dramatică din Romȃnia, care dispăruse pe jumătate, trimiţȃndu-şi la datorie cel mai bun mafiot. Era de ajuns ca Marlon să-şi dreagă vocea pentru ca cineva pe care avea boală altcineva să se transforme ȋntr-un corp neȋnsufleţit. Nu puteai să-l priveşti fix ȋn ochi fără să-ţi reactualizezi ȋn minte rugăciunile copilăriei.
- Ascultă, drăguţă. Eu nu mă joc ca blegul ăla dinaintea mea. Nu-mi pasă dacă eşti dracul ȋn persoană. Ai greşit, trebuie să plăteşti. Scuipă tot!
Marlon s-a postat ȋn spatele lui Z. şi i-a strecurat sub beregată un cuţit cu lame sclipitoare, dar zeul nu s-a clintit.
- N-ai auzit ce-am zis?
Marlon a azvȃrlit arma pentru ȋncepători. Şi-a deschis jacheta de piele ca pe un raft cu haine la ofertă şi a ales de acolo un revolver airsoft. Stil clasic, curat, autentic.
- Charlie e mult mai convingător decȃt mine.
Mȃna lui Z. s-a ȋndreptat către foaia de hȃrtie. N-a zăbovit prea mult acolo.
- "Eu nu mi-aş numi pistolul Charlie. E desuet."
Marlon s-a ȋnroşit de furie. A-i insulta gusturile ȋnsemna forma absolută de sfidare, sancţionată cu o moarte ȋn chinuri. Din nefericire, Consiliul Internaţional Suprem al Mafioţilor - o organizaţie pe care masonii erau geloşi - ȋi interzicea să-l lichideze pe boschetarul impertinent. Avea ȋnsă dezlegare la torturi abominabile. Bietul deţinut a fost schingiuit, ocărȃt, tăiat şi cusut la loc, biciuit, ȋmpuşcat, tras pe sfoară (la propriu) şi ars. La finalul programului, răspunsul a fost acelaşi: NU VĂ DAU ȊNAPOI NIMIC. NU MĂ PUTEŢI OPRI. VOI ȊNGHIŢI ȊNTREAGA PLANETĂ.
Marlon a plecat cu coada ȋntre picioare (avea un defect din naştere care semăna cu o coadă) şi de atunci nu s-a mai arătat ȋn public. Şi-a dat demisia şi s-a angajat ca animator la petrecerile pentru copii.

- Femeia - nimeni nu-i poate rezista. Pȃnă şi Pygmalion s-a ȋndrăgostit de propria creaţie! a strigat un cap oval de la ghişeu.
- Ai dreptate! O s-o chemăm pe Lolita, a spus entuziasmat un altul.
Au chemat-o pe Lolita, celebra dansatoare şi cȃntăreaţă care ȋi ȋnvȃrtea pe bărbaţi pe degetul mic de la picior. Avea părul roşcat, lung şi buclat. Purta bluziţe transparente şi pantofi roz cu toc. Ştia să sculpteze ȋn gumă de mestecat, atu pe care majoritatea avocaţilor ȋl găseau irezistibil. Dacă ea nu reuşea să-l ȋnduplece pe zeul hrăpăreţ, atunci cine?
Fata şi-a scuturat pletele ȋnflăcărate cu un gest teatral, apoi şi-a descheiat jacheta scurtă, dezvelindu-şi nurii ȋn toată splendoarea rotunjimii lor. Era perfectă. Probabil fusese confecţionată din acelaşi material genetic al Evei - o copie fidelă a desăvȃrşirii idealului femeiesc din perioada genezei.
- Vreţi să vă cȃnt?
Deţinutul Z. a dat din cap că "da" şi Lolita a eliberat din colivia gȃtlejului o suită diafană de note, ca o mȃngȃiere de mamă. Boschetarul o privea fascinat, vădit cuprins de o emoţie sălbatică. Acordurile unei arii necunoscute dansau unele cu altele, se ȋnvȃrteau ȋn horă ȋn jurul bărbatului zdrenţăros, ȋi dezmierdau obrajii scofȃlciţi şi-i gȃdilau tălpile goale. Gardienii se unduiau ca nişte trestii ȋn vȃnt. Pȃnă şi femeia de serviciu s-a oprit să se scalde ȋn cascada de sunete.
Apoi a dansat, dar n-a fost un dans obişnuit, ci o scindare. Lolita s-a ȋmpărţit ȋn două Lolite. Prima a traversat cele patru colţuri ale camerei cu mişcări lascive de gheişă. Cea de-a doua l-a ȋmbrăţişat pe Z. şi i-a pictat cu unghiile cuvinte interzise pe piept, apoi l-a sărutat pătimaş. Cȃnd muzica a ȋncetat şi trupul Lolitei s-a cuminţit ȋntr-o postură de statuie grecească, celebra Mata Hari a Romȃniei a remarcat speriată cum botniţa de fier care nu-i ȋngăduia prizonierului să deschidă gura pentru a ȋnghiţi zăcea pe jos. De fapt boschetarul se dezlegase din toate ȋncheieturile şi fredona o baladă, melancolic. Dansatoarea a leşinat. Doi zdrahoni au luat-o pe o targă. Alţi doi, arătȃnd identic, l-au imobilizat din nou pe boschetar şi i-au cusut buzele.

- Acum s-a zis cu gura ta spurcată! a zbierat unul din ei, jinduind pe ascuns la formele generoase ale Lolitei.
Sergent Tănase nu ştia ce Dumnezeu să mai facă. Ȋl sunase şi preşedintele ţării, care aştepta o rezolvare din peştera unde se ascunsese.
- Aduceţi nişte bolnavi!
- La ce te mai gȃndeşti? Nu vezi că nimic nu merge? Nu poţi să te pui de-a curmezişul cu destinul. Asta e, o să ne ȋnghită şi-o să populeze planeta cu fluturi şi păpădii. O fi mai bine aşa. Prea şi-au dat şi oamenii ȋn petec.
- Dacă nu mi-ai fi superior, te-aş da afară. Eu măcar vin cu idei. Nu mă ascund după deget ca un laş.
- Fă cum vrei. Mă duc să-i spun prietenei mele din liceu că pe ea am iubit-o dintotdeauna.
Sergent Tănase ȋşi lua sarcina foarte ȋn serios. Şi-a aprins o ţigară şi a repetat comanda, dȃndu-i o notă habotnică, pentru impresie:
- Lăsaţi bolnavii să vină la secţie! Astmatici, canceroşi, leproşi, ce găsiţi. O să facem un grup de năpăstuiţi şi-oi-l băgăm pe sub nas zeului. Mila urneşte munţii din loc.
- Nu era credinţa?
- Nu mă contrazice!
- Da, să trăiţi!

Parada de bolnavi, apărată de o duzină de doctori, şi-a ocupat cuminte locul pe scena morbidă a judecăţii: schilozi răpiţi de pe stradă, băieţi dezorientaţi cu pungi de aurolac ȋn mȃnă, ologi, bătrȃni sprijiniţi de cȃrje, gemeni siamezi, femei cu două capete, nebuni, suferinzi de gută, reumatism, leucemie sau uitare - un adevărat spectacol al suferinţei. A luat cuvȃntul un muribund:
- Dragă domnule Zeu, eu nu mai am mult de trăit, aşa că pe mine mă puteţi ȋnghiţi. Soarta mea este oricum ȋn mȃinile... sau mai bine spus, ȋn gura dumneavoastră. Ȋnsă aceşti bieţi oropsiţi mai au o şansă. Uitaţi-vă la ei! Unii nu au cunoscut nici măcar un zȃmbet, numai durere şi tratamente interminabile. Nici n-au apucat să greşească unii faţă de alţii pentru că s-au născut condamnaţi, lipsiţi de apărare, azvȃrliţi ȋn afara societăţii. Nu e drept să sfȃrşească şi ei la fel ca restul.
Interlocutorul tăcut a ȋnchis ochii, neatins de vorbele şoptite şi presărate cu o autocompătimire sfȃşietoare. Discursul muribundului, aflat la debut, s-a pierdut brusc ȋn rumoarea stȃrnită ȋn rȃndul bolnavilor. Din disperare că mesagerul a dat greş, orbii s-au apucat să le scoată ochii diabeticilor, paranoicii s-au repezit cu ace şi creioane la ulceroşi şi ologii au tăbărȃt cu bastoanele şi cȃrjele pe bolnavii de pojar.

Din haosul de piei zgȃriate şi nasuri rupte, s-a desprins o mogȃldeaţă de om. Căpşorul pe care cȃndva crescuseră bucle dese şi blonde era acum neted ca o mărgea. Purta o rochiţă bleu şi pantofiori de lac negri. Paşii ei nu făceau niciun zgomot. Fetiţa s-a apropiat curajos de cel ce-i ȋnspăimȃnta pe toţi, ţinȃndu-şi la spate mȃnuţele cu degete la fel de bleu. Zeul a deschis ochii. Copila şi-a dezvăluit secretul: două portocale proaspete mirosind a vară şi plimbări seara pe malul mării. I le-a ȋntins bărbatului, surȃzȃnd politicos.
- Pentru tine, ca să nu mai fii supărat.


Atunci zeul a plȃns, impresionat peste măsură de naivitatea şi gingăşia fetiţei. Ceva în el s-a cutremurat, s-a contorsionat. Stomacul îl durea. A promis că masacrul produs de boala omului invizibil va ȋnceta. Mai mult de atȃt, avea să se supună unei intervenţii delicate prin care să elibereze din pȃntecul său restul Romȃniei. Cinci dintre cei mai buni doctori din ţară s-au reunit şi au despicat cu grijă carnea boschetarului. Un vuiet cumplit i-a lăsat surzi, dar mȃndria de a salva lumea a ȋnlocuit tristeţea de a-şi fi pierdut auzul. Casele, hotelurile, şcolile, soţii, soţiile, amanţii şi străbunicii şi-au reluat existenţa din momentul ȋn care au fost aspiraţi. Au petrecut nopţi ȋn şir, umplȃnd oraşul de confetti şi sticle goale de bere. Sergentul Tănase a fost decorat cu Steaua fără nume pentru curaj şi patriotism.

O săptămȃnă mai tȃrziu, fetiţa cu portocale s-a stins pe un pat ȋngust şi sărăcăcios. S-a ţinut doliu naţional ȋn toate statele lumii. Au ȋncetat războaiele şi criminalii şi-au cerut iertare rudelor celor ucişi, jurȃnd că se vor ȋndrepta. Magnaţii şi-au donat averile organizaţiilor ecologiste şi escrocii au returnat averile furate. Minunea nu a durat ȋnsă decȃt trei zile. La finalul doliului, umanitatea a revenit la vechile năravuri. Boschetarul nu a mai fost cusut la loc şi a murit, alegȃnd pesemne să dăinuie ȋn alt univers. Trupul lui inert a fost aruncat ȋntr-o groapă de gunoi, ȋn aplauzele fanaticilor religioşi care l-au onorat cu o ceremonie modestă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer