Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sindromul Brâncuşi


Bogdan Ghiu

11.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Toată lumea - şi cînd spun "toată lumea" chiar e vorba, literal, de toată lumea, de foarte mulţi oameni din întreaga lume, de o opinie unanimă, la nivel cu adevărat mondial - toată lumea, deci, consideră că filmul românesc (nu mă va convinge nimeni niciodată să cedez spunînd, articulat, "cinemaul", această indicaţie de adevărată corectitudine stilistică mi se pare odioasă şi nejustificată, deci o resping) este deja un fenomen sustenabil, care depăşeşte simplele "valuri", care deci continuă să confirme multi-generaţional, constituind deja un orizont de aşteptare deseori confirmat: "ia să vedem ce a mai produs cinematograful românesc?" Şi produce.

Or, exact în aceste condiţii de notorietate mondială, în Bucureşti şi în toate oraşele ţării (despre sate nici nu mai poate fi vorba, acolo e pustiire, ardere de tot) au dispărut cu totul sălile, cinematografele independente, altele decît multiplexurile strict comerciale din malluri. Filmul românesc pare, deci, condamnat să rămînă un produs strict de export: mult mai uşor poţi vedea un film românesc la Paris sau Londra decît la Bucureşti. Căci chiar şi la Bucureşti, dacă nu te grăbeşti bulucindu-te cu lumea bună ca pe vremuri la Cinematecă (filmele româneşti noi sînt deja, în România, ca de cinematecă) să vezi un nou film românesc imediat ce iese, deja în a doua săptămînă nu mai ai unde să-l vezi şi trebuie să te resemnezei să apară dvd-ul sau să te intersectezi cu el prin Occident.

Stau şi mă întreb de ce n-ar fi oare posibil, de ce nu se impune ca o evidenţă simplă, banală, ca atunci cînd, ţară nu atît săracă, cît sărăcită şi, mai ales periferică nu doar spaţial, geografic (sau importantă doar geostrategic, adică doar pentru alţii, nu pentru noi înşine, ca etern "tampon" de margine de imperiu disputat, tocmai, din direcţii contrare de imperii: ţară-linie de front), cît mai ales cultural, altfel spus de-culturalizată sau ne-culturalizată, de ce nu avem pur şi simplu reflexul ca, atunci cînd ceva din cuprinsul vieţii noastre colective devine "relevant" de la sine, prin propria lui dinamică şi în virtutea unor circumstanţe norocoase, favorizante, im-predictibile, la nivel mondial, acel ceva-fenomen mondial să facă automat obiectul unei politici interne favorizante. De exemplu, în cazul filmului românesc, subvenţionarea publică, din bugete centrale şi locale, a unor săli de cinematograf altele decît cele din malluri: cinematografe de oraş, nu de suburbie. Şi conlucrarea cu Ministerul Educaţiei pentru crearea şi "fixarea" gustului pentru filmul românesc ca produs cultural eminamente european (cultivarea valorilor europene prin intermediul filmului românesc şi graţie marelui noroc de a-l avea, de a fi contemporan cu creatorii acestui fenomen). Sper ca noua Lege a Cinematografiei, pe care încă nu o cunosc, să prevadă aşa ceva.

Nu înţeleg cum e posibil ca atunci cînd, din România, ceva - orice - devine obiect de atenţie supra-naţională să nu se activeze automat, by default, politici publice pentru favorizarea respectivului fenomen.

Cum ar fi filmul. Cum ar fi tenisul, graţie, acum, Simonei Halep. Cum ar fi fotbalul, prin utilizarea, nu boicotarea "generaţiei de aur". Cum ar fi (fost) gimnastica sau chiar handbalul masculin, unde cîndva am fost asemenea Braziliei la fotbal.

Vrem un Nobel pentru literatură? Păi atunci atît autorităţile centrale, cît (poate mai ales) cele locale ar trebui să subvenţioneze chirii pentru librării în centrul oraşelor şi lectura la şcoală.

Pur şi simplu: cînd ceva românesc începe prin a fi confirmat, adică prin a ieşi din complezenţa mediocrităţii interne, şi devine prin propriile lui forţe important la nivel internaţional, automat el trebuie fie pus pe o listă preferenţială politic şi la nivel intern, naţional.

Măcar să învăţăm să culegem roadele, dacă nu ştim şi nu ne pasă să le cultivăm noi înşine. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • De necrezut!
    Virginia Burduja, 15.12.2016, 19:13

    Asta-i trista situaţie în România tuturor întâmplărilor încă neîntâmplate încă, aveţi perfectă dreptate. Am vrut doar să adaug un incredibil "amănunt" : în judeţul Teleorman nu mai există nicio librărie! Dar bibliotecă ? Să cercetăm ca să ne dăm seama pentru a mia oară în ce ţară trăim. Care ar fi soluţia evadării din menghinea ceţii tot mai întunecată şi mai rea în care ne-am lăsat azvârliţi? Nu ştiu! Nu ştiu şi disperarea-i mare.


Spacer Spacer