Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O lectură din Thomas Mann


Alexandru-Radu Săvulescu

13.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cum de s-a ajuns atât de repede la lovituri, nu ştiu. De altfel, nu-mi imaginasem niciodată viaţa de cuplu ca pe o confruntare. Dar modul ameninţător în care Sandra începuse să ţipe la mine la scurt timp după nuntă nu prevestea nimic bun. Mă făcea în acelaşi timp "fascist şi comunist", "curvar şi labagiu" (aruncând tot felul de alte insulte ciudate, pe care nu mi le mai amintesc - ar fi trebuit să le notez ca să nu le uit, dar n-am făcut-o). La început n-am ştiut dacă să râd, să plâng, sau să mă prefac că n-aud. Totul era atât de teatral, atât de ciudat! Când începea să ţipe la mine nu se mai putea opri, vorbea din ce în ce mai tare, mai repede, mai ascuţit. Tonul ei atingea acute care-mi zgâriau urechea, şi de care n-aş fi crezut-o capabilă. Erau sunete nemaiauzite, care-mi făceau pielea de găină, care mă chinuiau de parcă mi-ar fi plimbat un ciob de sticlă prin creier. În tot acest timp faţa i se congestiona, sprâncenele i se arcuiau într-un v ameninţător, pleoapele i se apropiau, ţuguindu-şi ochii şi aruncând priviri de foc, ca dintr-o bazooka, buzele i se albeau, formând un rictus straniu, iar venele de pe gât i se umflau de mai mai să-i plesnească. Nu mai văzusem pe nimeni care să se transforme atât de brusc şi de profund. Pe de o parte mă întrebam dacă nu cumva joacă teatru ca să atingă cine ştie ce scop ascuns, pe de altă parte nu puteam să nu observ că parcă nu mai era ea, parcă era posedată de un demon care o desfigura, o urâţea, o făcea de nerecunoscut.

În timp ce mă insulta şi mă înghesuia, rânjea dispreţuitor, încercând să mă provoace. Faptul că nu-i răspundeam, că mă dădeam la o parte din calea ei atunci când se apropia ameninţător de mine, o enerva în loc să o calmeze. Eu însă chiar nu ştiam ce-aş fi putut să-i spun. Cum să răspunzi la astfel de acuzaţii absurde? Plus că trebuia s-o fac cumva să înceteze, fiindcă mi se părea grav să mă facă "fascist" (ţipa în gura mare, ca să audă toţi vecinii până la etajul al zecelea, inclusiv procurorul Republicii, pensionar, de la parter), temându-mă că mai târziu s-ar putea să mă caute Securitatea, dar, slavă Domnului, asta nu s-a întâmplat.

Prima lovitură pe care mi-a dat-o a fost cu Doctor Faustus. Ce roman! Îmi fusese recomandat de Karina, care spunea că Thomas Mann este unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, alături de Proust şi Dostoievski - probabil una din puţinele judecăţi de valoare făcute de cea de-a treia soţie a lui Tata cu care pot fi (cel puţin) în parte de acord (deşi dacă mă gândesc bine, pentru mine tot Homer, Shakespeare şi Cervantes ar fi primii pe listă, dar, în fine, preferinţele sunt nu numai personale, ci şi în continuă schimbare). Din când în când, seara târziu, mă mai delectam cu câteva pagini, înainte de culcare. Într-o zi stăteam la planşeta de lucru, cu faţa la perete şi spatele înspre cameră, citind din Doctor Faustus. Sandra bodogănea ceva în spatele meu. Nu mai ştiu motivul pentru care era supărată, dar, oricare ar fi fost, eu îl consideram o prostie care nu merita atenţie şi mă aşteptam ca Sandra să se liniştească singură. Ea însă, când şi-a dat seama că n-am de gând să-i răspund, s-a enervat atât de tare încât nu s-a mai putut stăpâni. Mi-a smuls cartea din mâini. Am aşteptat să mi-o dea înapoi. Ea în schimb mi-a tras câteva lovituri cu cotorul în cap, cu furie nestăpânită, până ce a scăpat cartea pe jos, cu coperta şi câteva pagini rupte. Am întors capul pe jumătate zâmbitor (încă sub impresia textului), pe jumătate mirat (era prima dată când eram lovit de o femeie, şi cred că trecuseră mulţi ani de când primisem ultima palmă într-o ceartă de băieţi, la liceu, aşa încât nici nu cred că mai ţineam minte ce înseamnă să fii lovit). Sandra m-a privit în ochi, după care a reînceput să mă lovească, cu pumnii de această dată. Primeam fără să mă apăr lovitură după lovitură, nu ştiam ce să fac, era pentru prima dată când agresivitatea ei se manifesta fizic asupra mea, mai spărsese unele lucruri demonstrativ, în faţa mea, dar de lovit nu mă lovise încă niciodată.

De atunci, violenţa fizică avea să devină o constantă a vieţii noastre în comun, spun a noastre, pentru că după o vreme, poate o jumătate de an, poate mai mult, am ripostat şi eu ("Ai avut o răbdare îngerească", spune unchiul meu Jean, "eu aş fi ripostat din prima zi"). N-am crezut că voi lovi vreodată o femeie, de altfel n-am lovit pe nimeni niciodată, dar după nenumărate palme şi pumni, a venit şi ziua în care atunci când m-a lovit i-am dat şi eu, supărat, o palmă pe loc, fără să mă gândesc. Uimirea ei a fost aşa de mare, încât a rămas câteva clipe nemişcată. Apoi a început să-mi toarne pumni în faţă, cu faţa schimonosită de o ură ininteligibilă. M-am întors cu spatele la ea şi am plecat. Ani de zile, invariabil, disputele fizice s-au terminat cu plecarea mea de acasă, în speranţa că se va calma. "Laşule, fugi, de ce nu stai să vorbeşti cu mine", urla ea desfigurată, cărându-mi lovituri în cap şi pe unde mai nimerea, în timp ce eu ieşeam din casă. Încercam să închid normal uşa, dar aproape niciodată nu reuşeam, pentru că Sandra credea că e de datoria ei să o trântească zgomotos în urma mea. Chiar dacă reuşeam eu s-o închid, ea o deschidea la loc, după care o trântea cât putea de tare, uneori de mai multe ori, până cădea cel puţin o bucată de tencuială şi zbura capacul de la vizor. Când mă întorceam, după o oră sau două, timp în care ea se liniştea, primul lucru pe care trebuia să-l fac era să curăţ mizeria din jurul uşii de la intrare.

Violenţele dintre noi n-au încetat decât atunci când i-am spus că m-am hotărât să divorţez. A fost la fel de surprinsă ca atunci când i-am ripostat prima dată.

(Bucureşti, decembrie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer