Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cursa


Bogdan Burileanu

17.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aşteptase ziua aceasta cu sufletul la gură. Era prima ei cursă. Emoţii, spaimă. Şi o irepresibilă senzaţie de jenă. Ştia că nu are de ce - şi, totuşi... În fond, trebuia să treacă, odată şi odată, peste această barieră. Să iasă în lume, să se depăşească pe sine. Să se întreacă cu ceilalţi. Mă rog.... ceilalţi, asemenea ei. Dar nu... de fapt, se temea de momentul când urma să se roage de domnul acela să-i rezolve problema. Spre ruşinea ei, acesta fusese argumentul principal cu care o convinsese inspectorul Herman. Cel cu mobilizarea, care răspundea de asociaţia lor. Un domn amabil, elegant... şi foarte insistent. A încurajat-o, i-a spus că trebuie să încerce. Că nu are nimic de pierdut. Ea, care visase în copilărie laurii olimpici... se vedea o a doua Nadie. Niciodată nu e prea târziu... bla, bla. Domnul inspector ştia cuvinte frumoase, i le presăra cu măiestrie. O ameţise. Acceptase.

Când a trezit-o furtuna, în zori, fusese convinsă că totul se va anula. Cerul bubuia bezmetic. Rafalele de vânt se învârtoşau cu cele de ploaie; potopul pusese stăpânire pe oraş. Cine şi unde să mai alerge? În bucătărie, maică-sa făcuse cafeaua şi îi aranja două sandviciuri cu branză. Sticla cu apă o aştepta, ca o santinelă, lângă rucsacul pregătit de cu seară. Şi doar îi spusese că nu ia nimic la ea. Domnul inspector o anunţase că vor primi hamburgeri de la McDonald's şi apă, din partea organizatorilor. Plus multe alte premii.
- Lasă, că îi ştiu eu pe ăştia. Sau, mă rog, poate nu ajungi... poate se termină până la tine. Măcar să aduci tu înapoi ce ţi-am pus eu aici.
Aşa fusese toată viaţa ei: prevăzătoare şi pesimistă. Sau invers, mai întâi pesimistă.
- Tu neapărat trebuie să ajungi între primii trei, dacă vrei să se uite ăla la tine. Altfel...
"Ăla" era directorul de la telefoane. Pe el îl vâna. În mâna lui stătea tot oful lor. Pe care ea trebuia să îl rezolve.
- Offff, mamă... şi dumneata, acum...

Avea, însă, dreptate. De data asta. Beneficiau de gratuitate la linia telefonică, cu condiţia să prezinte în fiecare an, până la 1 martie, certificatul medical. Ei bine... făcuseră ce făcuseră şi depăşiseră termenul. Iarnă lungă... nu putea să rişte o deplasare pe gheaţă şi polei. Apoi apăruse necazul cu bunicul. Nu terminaseră bine şi... i se stricase "limuzina". Alte adeverinţe... credit... comandă... livrare. Ajunseseră la sfârşitul lui mai. Le-a trezit din uitare prima factură - 3 milioane şi jumătate! Cât o pensie de invaliditate. Şi mai urmau alte unsprezece luni, pe regim normal de abonament. Jale. Memoriul depus la ghişeu primise răspuns negativ: legea nu prevedea derogări. Maică-sa, care evoca mereu spiritul german de ordine şi corectitudine, ar fi avut motiv să fie încântată - dar nu era. Soluţia audienţei la şeful filialei locale rămânea singura salvare. Doar că ăstuia i se dusese vestea cât de rigid şi principial era. Şi nu ştiau pe nimeni care să îl cunoască... să le pună o vorbă bună, să le ajute în vreun fel. Erau într-un dezastru, ce mai... total.

Când domnul inspector, responsabil cu participarea la cursă, le arătase afişul, tot maică-sa întrezărise soluţia: societatea de telefonie era sponsor principal al evenimentului. Sigur că da, le-a asigurat funcţionarul sportiv, tânărul şi energicul director va fi acolo. Va înmâna el însuşi premiile şi diplomele! Nu mai rămânea decât să fie acolo şi să primească ceva... măcar o diplomă.
- Îi mulţumeşti frumos şi îi dai hârtia noastră. Nu se poate să te refuze! Şacal să fii, şi tot te înduioşezi.
- Dar, mamă... dacă nu....
Nici nu voia să audă. Să lase ruşinea şi alte mofturi la o parte, să îndrăznească! Să lupte. Să se autodepăşească. Doar aşa o învăţase frumoasa doamnă Aspasia Curdeş la cursul de olimpism, nu?

Când a ajuns în Piaţa Mare, continua să plouă. Îndesat şi rece. Într-un colţ, o mulţime de tineri gălăgioşi, nerăbdători, stăteau la coadă pentru înscrierea la cursă. Îşi spuneau numele, vârsta, şi primeau tricourile de concurs. Frumoase, galbene, cu sigla sponsorului pe piept. Cu tricolorul pe spate... cum visase şi ea, atâta timp. Întotdeauna îi venise bine galbenul. S-a aşezat, cuminte, aşteptând să-i vină rândul. O streaşină din preajmă, probabil spartă, arunca jetul de apă chiar pe umărul ei stâng. Nu încăpea lângă zid, locul era prea strâmt pentru ea.

Unul dintre băieţii din preajmă i-a întins o umbrelă pliantă, din care ieşea o spiţă rebelă. L-a refuzat cu un zâmbet stingher şi s-a îndreptat spre "ai ei". Se învăţase cu amabilităţile celor din jur. Le aprecia, fără să le agreeze. Nu avea nevoie de solicitudinea altora. Ar fi vrut să fie considerată ca toţi ceilalţi... şi atât. Ăsta da, ideal în viaţă.

Pe scena din centrul pieţei se făceau pregătiri febrile. Un maldăr de premii, pachete strălucitoare mutate de colo până colo şi aranjate cu dichis, îşi căutau locurile cele mai vizibile. Taraful de muzică populară duduia de zor, iar zidurile clădirilor care împrejmuiau incinta îşi făceau, conştiincios, datoria, preluând sunetele şi amplificându-le. Solista - o buburuză de fetiţă, abia ce răsărea dintre siluetele masive ale acordeonistului şi a celui cu contrabasul - zuruia o melodie săltăreaţă. Antrenată, Dodoluca s-a trezit că preia ritmul. Of, Doamne, cum ar mai fi jucat ea, dacă...

Omul ei, domnul Herman, se agita de zor, fiind peste tot şi... cam nicăieri. La start, la scenă... lângă ambulanţă. Acum tocmai fusese oprit, câţiva paşi mai încolo, de un slujbaş al Catedralei catolice. Ce-o fi având crosul cu biserica? Din gesticulaţia bogată, acesta părea a-l ruga pe oficial să facă ceva cu muzica... era prea tare şi tulbura sfânta liturghie. De după colţul dinspre muzeu, parcă într-adins programat, îşi făcuse apariţia un alai de nuntă. De sub umbrelele jumulite de vânt, costume la patru ace, rochii vaporoase, de vară... Dodolucăi i se scurg ochii după mire şi mireasă - frumoşi, eleganţi şi vizibil emoţionaţi. Porneau într-o altfel de cursă, dragii de ei. Să le ajute Dumnezeu, să aibă noroc. Căci, fără noroc...

Un gigafon roşu, mânuit energic de către unul dintre organizatori, răstoarnă peste bătrâna piaţă recomandările medicale, rostite pe ton de comandă de către un medic dispneic, cu o voce autoritar-tabagică: să nu forţeze nimeni peste puteri, să nu rişte, să se menţină cât mai aproape de bordura trotuarului. Şi încheie cu formula clasică: "Important e să participi!". Ultimele cuvinte se pierd în vacarmul general. Clopotele par a se fi luat la întrecere cu taraful şi cu anunţurile. Inspectorul "ei" se agită în continuare. Rămâne tot amabil, iar Dodoluca se jenează, ca proasta, urmărind semnele grăbite pe care i le-a făcut cu degetele: arătătorul spre şeful de la telefoane, urmat de cel mare ridicat în sus, semn că totul e în regulă cu problema ei.

Cursa a fost grea şi s-a sfârşit prost. Cum nu se poate mai prost. Îl văzuse pe bătrân căzând la pământ, cu puţin înainte de a ajunge în dreptul lui. Privea de pe margine şi, într-o clipită, se năruise. S-a oprit lângă el. A încercat să-l ajute... nici ea nu ştia cum. Omul horcăia şi avea în ochii larg deschişi o spaimă sticloasă. Părea că încearcă să se agaţe de cer. Dodoluca a scos sticla cu apă şi l-a stropit. Apoi au venit sanitarii şi au împins-o de acolo. Era treaba lor. S-a pus din nou în mişcare, dar îi dispăruse şi vlaga, şi ambiţia, şi curajul. Nu a sosit decât a patra, din şase participanţi la categoria unde fusese înscrisă. Nu-i era ruşine. Făcuse tot ce i-a stat în puteri. Ei, şi...? Pesemne că nu-i era ei dat să triumfe. Prea îşi dorise mult atunci, când era cea mai mică mare speranţă a gimnasticii, să strălucească deasupra tuturor, să câştige medalii, să fie aclamată. Uite că nu ajunge să vrei, să ai talent, să te străduieşti. Mai trebuie încă ceva... e limpede.

Vestea despre bătrânul care murise, încă înainte de a fi suit în ambulanţă, începuse să se răspândească, insidios, printre cei aflaţi în piaţă. Cel mai panicat de tragicul eveniment se arăta tot inspectorul Herman: dacă va fi tras la răspundere, sancţionat? Ziariştii deja se agitau, scormonind printre tabelele de înscriere, vorbind precipitat la telefoane, dând amănunte şi croşetând zvonurile. Inspectorul, retras după un gărduţ metalic, tocmai se certa cu o doamnă. Roşu la faţă, reclama faptul că nu se respectase legea, care cerea fiecărui practicant de sport să aibă certificat medical care să îi ateste starea de sănătate. Ea, Dodoluca, avea un asemenea act. Era aptă!

Nuntaşii au ieşit din catedrală şi, acum, se scălămbăie în faţa fotografilor şi a cameramanilor ataşaţi evenimentului lor. Când şi-au isprăvit numărul festiv şi au dat să plece pe unde veniseră, au constatat că accesul era închis. Tocmai era urcat în ambulanţă brancardul acoperit cu un cearceaf. Brrr!...

Lucrurile s-au relaxat odată cu vestea - adusă de o ziaristă grasă, care gâfâia din toate pliurile - că mortul nu fusese participant, ci doar un spectator oarecare la cursă. Asta le-ar fi putut spune şi ea, dar n-o întrebase nimeni. În doar câteva clipe, domnul Herman arată proaspăt înviat - un zâmbet uşurat, aproape victorios, i se instalase sub nas. A trecut la fel (dar totuşi în alt fel) de grăbit pe lângă ea, fără să-i arunce nici o privire. Mai bine aşa... Important, fluturând un maldăr de tabele şi un altul de diplome, omul se îndrepta către scena din mijlocul pieţei, doldora de obiecte ce urmau să fie împărţite celor situaţi pe primele locuri şi altor câteva sute de participanţi la o tombolă. Sponsori potenţi economic, somităţi ale pieţei, îşi clamau la megafon, prin intermediul unui moderator gureş, performanţele economice şi dărnicia. Undeva, lângă scenă, campioana olimpică semnează autografe. Dodoluca aflase, tot de la domnul inspector, de prezenţa ei la eveniment - era una dintre atracţiile anunţate. I-ar fi plăcut să fie văzută şi, eventual, felicitată de către această fată deschisă, caldă, cu privirea limpede şi pe care o simte puternică sub fragilitatea ei aparentă. Lumea o ştia mai mult dintr-un spot publicitar prezentat la TV şi care aici, la ea acasă, îi adusese tot atâta notorietate cât medalia de aur pe care o cucerise la Olimpiadă.

Într-un fel, era mulţumită că nu va primi nici un premiu din mâna generosului sponsor pentru care acceptase să participe la cursă. Gata, scăpase. Se gândea cu groază cum îi va întinde jalba, ce va zice tipul... Şi ce ar fi putut crede despre ea ceilalţi colegi, care nu aveau cum să nu observe manevra. Aşa, îi rămâne doar trandafirul alb pe care i l-a aruncat în poală un alt domn aflat pe margine, foarte aproape de linia de sosire. De ce o fi ales-o tocmai pe ea? Numai Dumnezeu ştie. Dar trandafirul ăsta, pe care îl ţine acum la piept, şi peste care s-a aşezat, timid, prima rază de soare, reprezintă acum tot ce poate fi mai frumos pe lumea asta. Stă resemnată în scaunul ei cu rotile - echipamentul celor de la categoria "persoane cu dizabilităţi locomotorii" , ţine un carneţel în mâna cu trandafirul şi aşteaptă cuminte să ajungă lângă ea campioana olimpică, cu gândul că va primi un autograf.

(din volumul de proză scurtă Hard Risk, Editura LiterNet, 2011)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer