Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Anti-memoriile unei muze


Julia Kalman

04.01.2017
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Julia Kalman
Anti-memoriile unei muze
Editura Pandora M, 2016




*****
Intro

Julia Kalman şi-a petrecut ultimii zece ani în ateliere de creaţie plastică, unde a scris două romane şi jumătate. Boema a inspirat-o, a vindecat-o de blazare, iar artele i-au schimbat viaţa. Aşa a început scrierea Anti-memoriilor unei muze, un exerciţiu stilistic destul de manierist, care s-a transformat într-un joc literar, într-un experiment dureros, dar seducător. Acum lucrează la un volum de proză scurtă, la un nou roman şi la un proiect de traducere literară. Julia Kalman este membră a Clubului Scriitoarelor încă de la înfiinţarea acestuia.

"Se poate spune că, pentru Julia Kalman, fantasticul şi ascuţitul său spirit de observaţie se întemeiază pe o predilecţie spre ambiguitate, pe o tentaţie de a-şi exorciza imaginea creatoare. Nu este mai puţin adevărat că, după lectura acestei cărţi sclipitoare, inteligentă, eşti tentat să foloseşti mai multe sugestii decât oferă însuşi textul. Antimemoriile unei muze anunţă apariţia unui mare scriitor." (Denis Dinulescu)

"Julia Kalman păstrează în fiecare clipă un soi de detaşare ludică, necesară, dar nu se mutilează, nu se reduce pe sine, ba dimpotrivă, se afirmă, se amplifică, până când ajungi să nu-ţi mai dai seama cine priveşte pe cine, cine creează pe cine, cine domină pe cine: artistul, cel care aşază muza delicat pe planşetă şi îi pictează pielea în culori fine sau muza însăşi, care descrie totul cu atâta măiestrie." (Erika Ciuică)

"Julia Kalman face parte dintre acele spirite introvertite, erudite şi îndrăgostite de artă şi frumos, reuşind să-şi prezinte notaţiile existenţiale cu o mare acuitate şi detaşare şi din nişte perspective neaşteptate şi extrem de moderne. Pariul ei cu literatura este un câştig care mă face să-i aştept cărţile viitoare cu o foarte mare încredere." (Paul Vinicius)

MAKING OF

2007

În acel an am citit foarte mult şi tot atunci am început să scriu. E un an marcat de drama pierderii unuia dintre cei mai dragi prieteni ai lui Dan, care m-a impresionat încă din copilărie şi al cărui timbru vocal reprezintă pentru mine vocea conştiinţei. A plouat mult în vremea aceea, a plouat până când prăpastia s-a umplut şi apa m-a scos la lumină ca pe o piatră încă neşlefuită.

În luna decembrie a aceluiaşi an nu făceam mai nimic, adică doar un şpagat pe pernele unei sofale, cu capul în jos şi buclele blonde răscolite de unduirile unui birmanez jigărit, care vibra seducător din mustăţi. Ascultam Led Zepp, Deep Purple & Sopor Aeternus printre zbieretele felinei veşnic înfometate care vâna umbrele încolăcite prin cotloane. Camerele erau ticsite de antichităţi, cărţi şi jucării, pereţii lambrisaţi cu lucrări de artă, doar televizorul făcea opinie separată, dar dizenteria lui chiar nu mai conta după câteva pahare. Ore în şir priveam vrăjită înspre măsuţa de cafea din faţa mea, unde se găsea în devălmăşie tot ce mi-aş fi putut dori pe atunci: cupe cu fructe macerate în vodkă, o sticlă rotunjoară de vodkă sud-americană, cremă de ciocolată, cărţi frământate, cutia din lemn vechi care scuipa ţigări, ojă, biscuiţi cu brânză, o telecomandă, rebusuri din anii optzeci descoperite de Dan prin vreo debara şi, probabil, singurul vas de yena din casă cu specialitatea zilei: lasagna, ciulama sau praz cu orez.

Duceam o viaţă cât se poate de simplă şi reconfortantă pentru un introvertit: citeam, mâncam, beam şi fumam între două case, câteva ateliere şi galerii. Vorbăreaţă n-am fost niciodată, iar alcoolul mă amuţeşte şi mai mult, mă deprimă, dar cum timpul devenise deodată foarte îngăduitor cu mine, iar boemii mă copleşeau cu galanterii, trăiam înconjurată de artă ca într-un caleidoscop construit din şapte, şi nu din două sau trei oglinzi.
- Ăsta e stiloul tău de scriitoare, îmi spuse Dan într-o bună zi cu un zâmbet pervers care nu prevestea nimic bun.

Adio!

La început, noua mea preocupare a produs reacţii de duioasă acceptare, curând însă artiştii au devenit foarte bănuitori, temându-se că eram mai inteligentă decât păream, ba poate, chiar redactam rapoarte despre ei. Şi aşa mi-am pierdut aura de muză inocentă, mi-am stricat reputaţia de femeie ideală, iar dulcele meu farniente s-a sfârşit.

Notam tot ce auzeam: poveşti despre dame bine şi curve jegoase, averi, călătorii, personalităţi.

Cu timpul am devenit mai sceptică, iar acum n-aş mai crede că Dan a făcut amor o noapte întreagă în gerul iernii, în plin câmp, pe un pat de zăpadă, până l-au gonit ciorile excitate de răsărit.

Însă nu scriam aşa, pur şi simplu; exista un plan. Şi totuşi, frazele obositor de lungi erau mai curând transcripţii ale realităţii, dar, de bine, de rău, în vreun an de zile terminasem 300 de pagini A4 deocheate, care se sfârşeau cu un poem creştin. "Palma Christi" era titlul.

Ce lipsea?
- Scrii foarte bine, dar textul nu trece prin tine, un scriitor e un reflexiv exhibiţionist, tu rămâi o moralistă, bombănea Dan.

Şi aici avea dreptate.

De fapt, mă simţeam vinovată pentru trândăvia mea, pentru toate aventurile şi nebuniile fără rost şi căutam o motivaţie, un reper, o explicaţie sau o finalitate într-un spaţiu tradiţional.

Pe atunci renunţasem la fumat, dar aş fi devorat orice, oricât şi oricând, iar trufandale erau peste tot, năvăleau simetric prin oglinzile cristalinelor mele. Frumuseţea lor m-a orbit, apoi m-a înălţat, căutând să rezonez cu ea, am adoptat genul neutru, ceea ce e până la urmă o alegere personală, o negare a sexualităţii, un dispreţ total, atât faţă de instincte, cât şi faţă de constrângerile sociale. Şi aşa am renăscut răsfăţată de auroră într-o lume militantă. Sunt prin urmare un copil care adoră femeile şi admiră bărbaţii cu aceeaşi pasiune şi fără discriminare. Caut băiatul reprimat din femeie şi fata ascunsă în fiece bărbat, numai pe mine mă regăsesc în ei şi doar pe mine mă doresc.

Şi apoi?

La prima întâlnire scăpăraseră ceva scântei între mine şi Dan, dar n-aveam să ştiu de unde veneau. Scandaluri se iscau din nimic, ne împăcau fundiţele de cameră (nişte insecte, pe care le-am descoperit după trei zile de beţie, am avut şi eu una în sufragerie, care a dispărut după zugrăvit), în schimb prietenii lui şi familia mea sperau să ne separe. De ce? Pentru că el lucra prea mult, iar eu visam prea intens.

După câţiva ani de chin ne-am despărţit, iar asta ne-a unit pentru totdeauna. Eram dependentă de sfaturile lui, a devenit prietenul meu cel mai apropiat. Continuam să merg la atelier, printre bărbaţii ăia boemi, iar tensiunea dintre noi era aproape insuportabilă. El bea, bea, bea, iar din cel mai blând om se transforma în acuzator; în acele momente trebuia să mă văd cu ochii lui, cu douăzeci de ani mai bătrâni, şi să mor. Eram prea fierbinte, spunea el, şi poate chiar aşa eram, dar aveam în acele momente atâta nevoie de afecţiune, că m-aş fi îndrăgostit până şi de o coadă de mătură (dar nu de una oarecare, nu, am pus ochii pe fb pe o măturică din secară cu paiete pentru fete tinere).

Iubitul poate deveni prieten?

Era mai degrabă dementor, îi spuneam mentor, unchi, de fapt, a fost profesorul meu de la bun început. L-am exasperat citindu-i acelaşi text în alte şi alte variante, de care eram veşnic nemulţumită.

Atunci romanul a ajuns pe alte mâini, mai avizate.

Ce trebuia schimbat?

Începutul. Aveam nevoie de o situaţie şocantă pe prima pagină, frazele ample trebuiau scurtate, la fel şi numărul personajelor. Sfârşitul. Titlul. Atmosfera. Numele meu. De fapt, trebuia să scriu mai bine proză pentru copii, să las romanele pe mai târziu.

Oare?

Da, aţi avut dreptate. Trebuia să găsesc tonul potrivit. Nu reuşisem şi nu înţelegeam de ce. Acum ştiu, dintotdeauna am fost pasionată de dicţionare, enciclopedii, cărţi teoretice şi literatură veche, de acolo am învăţat româneşte, iar limbajul colocvial l-am deprins de-abia pe la treizeci de ani în atelierul lui Dan.

Anotimpul meu

Prima carte publicată mi-a adus vreo şapte kile în plus şi sânii cupă DD, bărbaţii mă agasau cu îmbrăţişări, niciodată n-am avut atâta succes la ei, doar ele cârâiau urâcioase. În acele momente de tensiune asociam reacţiile lor cu textul meu, peste timp am realizat că foarte puţini au avut cu adevărat răbdarea de a-l citi.

Şi atunci?

Trezisem în toţi dorinţa de a mă domina. Eram în bună măsură absentă, sufletul meu hoinărea peste coclauri virgine alături de buna mea prietenă wiccană, lăsând în urmă un copil-femeie, care strângea o păpuşă în braţe, iar evidenta mea vulnerabilitate a stârnit patimi incredibile. După o noapte horror cu un bărbat lipsit de feminitate, m-am răzvrătit împotriva tuturor şi am întrerupt lucrul la atelier.

Depresie sau revoltă?

Mai degrabă mortificare, nu vreau cu tot dinadinsul să-mi amintesc. Mâncam ceai îngheţat, înotam, eram una cu apa, doar ea mă atingea, m-a spălat de şaisprezece kile. Am avut cele mai blânde prietene alături, cărora nici nu le-am mărturisit aventura. Şi totuşi, toamna m-a găsit arămie şi energică. Primeam încă scrisori de intimidare şi telefoane anonime de la o femeie geloasă.

Ecapism

Între mine şi aşa-zişii mei prieteni boemi s-a ridicat un zid, peste care am călcat până am simţit un nou pământ sub picioare, o nouă realitate numai a mea. Îi admiram, îi iubeam şi-i uram încă din toată inima, regretam trăirile mele contradictorii intense, iar pentru a rezolva conflictele, m-am refugiat într-un spaţiu imaginar, şi aşa s-a născut varianta SF a romanului - "WATCH4".

Această a şasea variantă e foarte departe de primele transcripţii, textul suportând o îndepărtare foarte mare de realitate. Este un text alert şi straniu, după părerea mea, opune Oraşului Vechi, un Oraş Nou fictiv. Are o copertă, de care sunt şi acum foarte mândră.

Odată cu ea, pe trup mi-a crescut o răceală analitică. Mare minune că nu l-am publicat sub forma asta. Şi mare noroc.

Unde greşisem?

Totul părea perfect. Până în ziua în care am deschis o carte despre intimitatea secolului 19. Dragostea autoarei faţă de Oraşul Vechi m-a răvăşit. Deşi mă despărţeau două sute de ani de personajele acelei epoci, împărtăşeam aceleaşi valori şi speranţe cu personajele eseului sau poate scriitura m-a sedus în aşa măsură încât am ajuns să cred asta, nu ştiu.

Din întâmplare am descoperit într-o galerie de artă o poezie dedicată crailor Curţii Vechi. Tocmai această lume doream să o înfăţişez sau, mai bine zis, ceea ce a rămas din ea astăzi, dincolo de cortina nevăzută, care separă boema autentică de ghiolbănime & cocalari. Şi aşa m-am decis să refac textul, să scriu un roman cu inima.

O nouă capcană?

Da, romanul avea să mai aştepte, pentru că navigând pe net le-am cunoscut pe Dominique şi pe Anca, şi am căzut în capcana poeziei.

OMG, careva (nu ştiu cine) m-a sfătuit să mă masturbez în text, am făcut-o şi pe-asta în manieră necrofilă.

OMFG, am slăbit trei kile în trei zile tremurând din pricina omului ucis pe trecerea de pietoni, care-mi inspirase poezia şi pe care nu-l puteam uita, apoi m-am luptat vreo trei luni, să evadez din eutanasia prin metaforă.

Iată una dintre ele: Artistul / E / Un cameleon într-un caleidoscop, / Sau / Arde / Odată cu El.

De acord?

Din punctul meu de vedere e vorba despre mimesis, metamorphosis şi catharsis.

Nu-l asociez cu Satan, cu focul, pentru mine este un animal fascinant, pe care l-am descoperit cu adevărat de-abia acum.

Şi romanul?

"Cameleonul" mi se părea atunci un titlu foarte bun, fie şi numai pentru că s-a schimbat de atâtea ori. Am păstrat coperta. Personajele se vor preface şi ele, vor fi în bună măsură demitizate, demonul va coborî poate de pe piedestal, iar nebunului Oraşului Vechi îi voi spune altfel, eul se întoarce, cartea va fi scrisă din perspectiva Regretei.

Voi fi sau nu voi fi Regreta? Şi da şi nu.

Renunţ la tenta SF. Mi-e teamă de dispariţia intrigii. Nu ştiu cum mă voi despărţi de finalul, care a supravieţuit vreme de şase ani, simt nevoia unui high-end, dincolo de realitatea imediată, poate voi reuşi să ajung acolo, fără rai, fără iad şi fără XTC.

Recycle-bin

Poezeaua despre cameleon a ajuns la texte de atelier, în schimb au fost destul de OK alte două cu sex & vodkă, bine şi-aşa.

Creier, inimă şi sex

Am început să scriu cu mintea mea platinată, fusese tare plăcut, îmi flata orgoliul. Prietenii mă arătau cu degetul:
- N-ai inimă!

Eram vezi doamne interesată mereu de o idee, un proiect, un obiect, nu puneam suficient preţ pe sex & love.
- Herzilein, Herzi, îl iubeai pe bărbatul ăla, două luni l-ai chinuit cu lecţiile tale de engleză, cu accentul tău stupid german, nu ştiu cum a avut răbdare şi-apoi... gata, mă certă un prim-balerin.

Se cuvine să recunosc, nu mă pricep la dragoste, nu ştiu mare lucru despre bărbaţi, în schimb mă incită creierul lor, de care mă îndrăgostesc cu toată fiinţa mea sadică, lacomă de autodistrugere.

Am iubit rar, de la o vreme m-am dresat să mă opresc la timp.
- Scrie un love-story, îmi propuse tata.

Era bine intenţionat, dar, nu încape îndoială, simţirea mea e atrofiată, nediferenţiată, spre deosebire de a lui, am aflat despre asta de la Jung, în timp ce vânam stimuli subliminali în inconştientul colectiv.

Miezul poveştilor mele de dragoste se bazează pe admiraţie, e vorba despre brain & dream & morbid sensuality, apropierea şi despărţirea converg către final, uneori se desfăşoară doar în fantezie, iar realitatea imaginată se destramă atunci, oferindu-mi o perspectivă abruptă asupra prăpastiei din mine.

Concluzie

Cele 191 de pagini îşi vor da poalele peste cap, renunţ la balast, e foarte mult mâl din inconştientul sau subconştientul meu, tristă descoperire.

Şi atunci?

Am la dispoziţie o lună, de fapt trei săptămâni. Computerul e vechi, sfârâie, pocneşte, ochii mi se-nroşesc după şase ore de lucru, imprimanta a crăpat, sunt între numere, telefon n-am. Până termin, nu pun piciorul în ateliere, nu beau, de fapt n-am mai pus gura pe băutură de la revelionul cu Alain D, adică de mai bine de trei luni, şi oricum băieţii ăia superbi de-abia dacă m-au lăsat să mă ating de şampanie, măcar am dansat şi-am flirtat c-o balerină, am ciupit-o şi de fund. Era cam aţoasă, şi ce dacă?!

PS: Într-o lună doar am renunţat la câteva personaje şi am eliminat alte treizeci de pagini dezgustătoare, pe care nu mi-ar plăcea să le citesc nicăieri. Şi-ar găsi mai degrabă locul într-un jurnal, în al meu cu siguranţă nu, am psihanalizat textul pagină cu pagină, a fost un calvar, urmat de incredibila descoperire că-mi însuşisem patternuri scatologic-morbide din inconştientul colectiv. Multă vreme nici n-aş fi putut concepe cartea fără acele pasaje, care mă oripilau, vai, cât de sever m-am judecat pentru ele, cât de rău m-am învinovăţit toţi aceşti ani!
- Sunt un înger! mi-am zis acum două clipite, iar din acel moment am reînceput să cred în zeu.

2014

Se împlineau şapte ani de când începusem lucrul la romanul despre artişti.

De ce a durat atât?

Mai întâi, pentru că nici prin cap nu-mi trecuse că voi ajunge să finalizez ceva, fie şi o povestire. La început scriam din plăcerea de a înţelege mai bine ceea ce mi se întâmpla şi de a-i descifra pe oamenii atât de insoliţi pe care ajunsesem să-i cunosc. Capitolele legate de von B sunt din acea vreme, iar el rămâne personajul meu favorit.

Şi apoi, în cei şapte ani în care am trăit & scris în mediul artistic am plutit printre drame şi fantezii, care m-au inspirat. Am experimentat cu măsură tot ce mi s-a oferit, am avut şi scurte derapaje, dar m-am redresat de fiecare dată cu ajutorul prietenilor.

Aş fi putut termina mai repede, dacă eram medium sau clarvăzător sau dacă mi-aş fi propus asta încă de la bun început, deşi nu cred că ar fi avut aceeaşi consistenţă.

În preajma zilei mele de naştere am descoperit Clubul Scriitoarelor şi am cunoscut-o pe Erika.

A mai trecut o vară şi, într-o zi oarecare, am găsit semnul meu de carte preferat rupt în patru bucăţi. Cine ar fi putut distruge o iconiţă cu îngeraş? Poate chiar eu, într-un moment de absenţă. Dar nu am făcut acelaşi lucru cu manuscrisul. Am tăiat doar pasajele preţioase şi greoaie.

Iar când am ajuns la jumătate, am citit pe fb un status: "Dacă renunţi, renunţi, dacă nu renunţi eşti o scriitoare". E-hei atunci mi s-a făcut tare rău şi am fost cât pe-aci să dau totul dracului. Mai ales că simţeam că trebuia să schimb din nou titlul şi coperta.

Nu am renunţat, deşi tare aş fi vrut.

În această a şaptea versiune a romanului, povestea Regretei are un rol de liant. E o femeie puternică, aş vrea să fiu ca ea, dar n-aş vrea să mă aflu în pielea ei.

Demonul e înlocuit de Alfred - bunicul Regretei, care e construit din caracteristicile mai multor persoane.

Ce carte aţi cumpăra?

Ajungând în final m-am hotărât să fac un sondaj. Iată ce titluri posibile mi-au venit în minte:
1. O conservă la borkan
2. Blocul-turn
3. Artă la borkan
4. Şi (aşa) au sculptat în carnea mea
5. Sculptură în carne
6. Cutremur în Centrul Vechi
7. 2020 - Cutremur în Centrul Vechi
8. Şi aşa le-am furat muza
9. Cocktail de muze
10. Posedaţi de muză
11. ???

Şi eram tare curioasă ce titlu va fi votat.
Iar rezultatele au fost neaşteptate.

Femeile au ales: 3, 5.
Bărbaţii au preferat: 5, 9, 10.
Artiştii au votat: 1, 2, 5.
Varianta câştigătoare: 5, Sculptură în carne

2015

Recitind textul mi-am dat seama că titlul nu se mai potrivea textului, care se desfăşura ca un jurnal dezvoltat. Romanul se îndepărtase foarte mult de realitate, la fel şi personajele, iar asta cu toate că cele scrise reflectă în bună măsură atmosfera boemă & procesul de creaţie artistică.

PROLOG

Primul val m-a surprins chiar în faţa mozaicului, pe care l-am văzut fisurându-se, descompunându-se lent, pietricelele băteau step, un spectacol fascinant, mă uitam la el ca la un izvor, ca la un pârâu, ca la un şuvoi acvamarin, dar asta până când din spatele lui apăru o arătare cu faţa rănită.
- E cutremur, strigă şi se aruncă în gol de la prima fereastră.

Avea dreptate, totul se clătina, iar percepţiile mele prea crude căutau în zadar zidul plângerii să înfigă un cui.

Şi apoi vuietul ăla îngrozitor de hău deschis în adânc şi vaietul morţii, care anunţară al doilea val, când pianina îşi pierdu controlul, se izbea de pereţi dezacordată, de cum îi ajungea se prăbuşeau, a naibii pianină, mi-am zis plesnindu-mi obrajii, să-mi revin, dar podeaua mi se smulse de sub picioare, un panou desprins căzu peste mine şi gata.

Puţin mai târziu am împins uşa să ies, în hol împărăţea un fum gros, iute, erau doar cinci paşi până la casa scării, am nu mă rat zece şi încă de zece ori pe-atât, începusem să alerg de-a binelea.

Să fi fost oare doar o halucinaţie?

Nu, chiar fusese un cutremur. Continuam să alerg, la un moment dat am simţit un alt trup lângă al meu, apoi altul şi altul, viaţa din mine mă durea, eram în viaţă.
- În curând vom fi toţi morţi, urlă careva de parcă mi-ar fi auzit gândurile.

Bezna ne mesteca între angoase şi fobii, auzeam vocile lor ca în judecata de apoi, n-aş fi crezut să trăiesc una ca asta prea curând. M-am pomenit îmbrâncită, sutienul crăpă între sâni, tocul stâng scârţâi prelung din cui către ciorapii negri alunecaţi în căutarea unor buze adezive.

Atunci am închis ochii şi m-am ghemuit într-un colţ, inspirând adânc să-mi sufoc teama din stomac şi expirând aproape voluptuos, ritmic, fierbinte.

Cândva mi-am revenit şi l-am zărit în capătul celălalt al holului, în spatele unui birou. Era un bărbat cu oase mari, frunte înaltă şi părul alb retezat în dreptul umerilor. Ochii lui exoftalmici străluceau în bezna prăfoasă, albul acela argintiu bătând în albastru mă atrăgea aproape hipnotic. Aveam un sentiment de déja connu, îmi amintea atât de bine de bunicul Alfred, că aş fi vrut să alerg dintr-un suflet la el, să-l strâng în braţe şi să-l sărut aşa, fără niciun motiv, dar mă temeam să nu mă respingă. Dacă nici măcar bunicu' nu-mi suporta îmbrăţişările, cine ştie cum ar fi reacţionat un străin?! Aşa că am rămas unde eram. Şi oricum nu putea fi el, iar asta dintr-un motiv cât se poate de bun, şi anume pentru că era mort.
- Bună ziua, domnule. Ce mai faceţi? îl întrebai şi după un răgaz destul de lung şi-a întors privirea de peşte bentonic în direcţia mea, pupilele i se umflaseră înspăimântător, dar am aşteptat degeaba un răspuns.

Respira adânc şi calm. "Meditez. Iar un bărbat nu trebuie deranjat în timp ce meditează", aşa mi-ar fi replicat bunicul, iar eu m-am lăsat intimidată la simpla amintire a acestor vorbe spuse demult şi m-am prăbuşit din nou în mine, până ce domnul care semăna atât de bine cu el îmi întinse o foaie, un contract, ca să vezi, e peste tot birocraţia asta, până şi pe lumea ailaltă, mi-am zis, l-am semnat de trei ori şi am făcut un pas înapoi, apucând în treacăt un coupe-papier de fildeş de pe birou.

L-am scos din teacă, i-am mângâiat tăişul moale, era cald şi avea pete ruginii ca de sânge.
- Ai murit. Anii tăi omeneşti s-au sfârşit, îţi mai dau zece ani de căţea şi...

N-am auzit sfârşitul propoziţiei, de fapt nici începutul nu ştiu dacă a fost rostit vreodată cu adevărat, poate doar mi s-a părut, dar curând m-am pomenit cu o mână grea pe antebraţ, iar o alta mi-a smuls cuţitul. N-am habar de ce a reacţionat aşa, dar era clar că-i stârnisem mânia, deci nu mai aveam ce căuta acolo.

Câteva clipe mai târziu, lumina străzii m-a izbit în piept. Da, fusese cutremur. Afară era o mulţime agitată.
- Am văzut eu cadavrele! răcni portarul dându-şi importanţă.
- Vreun cunoscut?!
- Da. Nu. Nu ştiu. S-au prăbuşit etajele superioare.

Era vorba despre Blocul-turn care avea vreo douăzeci de etaje, iar cum prietenii mei lucrau la unu şi la trei, afirmaţia asta avusese darul să mă liniştească. Şi totuşi nu aflasem încă nimic sigur. Aye-aye aduse ultimele veşti, adăugând:
- Tăcere, dragilor, că străzile sunt împânzite de oameni grei şi femei uşoare.

1. CENTRUL VECHI

Locuiam în apropiere, la o jumătate de oră de mers pe jos de Centrul Vechi, într-o casă cu grădină care aparţinea părinţilor mei şi nu mi-aş fi putut imagina vreodată cum ar fi fost să stau la bloc. Ce mai casă! Ce mai familie!

Ai mei păreau oameni ca toţi oamenii, cu bune şi rele, spre deosebire de mine care am trăit mai mult în lumea cărţilor, aşa că s-au obişnuit să-mi spună copilu' lui Dumnezeu, de-am ajuns să cred că nu sunt a lor, iar distanţa dintre noi se adâncea de la un an la altul. De câte ori dădeam nas în nas cu tata, care n-avea prea multe asemănări cu bunicul Alfred, ba chiar se străduia să fie exact opusul lui, de parcă i se fixase în inimă & minte ruşinea aia, că fusese fiul unui liber-profesionist papistaş, tata aşadar zâmbea din noii lui dinţi, scrâşnind că-s o jigodie şi chiar aşa mă simţeam în faţa lui, eram un pierde-vară, că doar derbedeii ascultă rock şi leneşii simfonii.
- Un om normal are o viaţă organizată, un program prestabilit, îmi citi mama din revista ei preferată.
- Nu mă interesează, am replicat eu fără să fiu băgată în seamă.
- Ascultă la mine, continuă mama: nouăoreşicincizeciminutelucru, douăoreunsprezeceminuteentertaintment, oorădouăzecişicinciminutemenaj, oorăşizece minutesomndiurn, treizecişidouăminutemâncare, douăzecişi douăminuteinter net, cincispre zeceminuteconversaţiitelefonice, optminute...

A întrerupt-o tata care nu prea mai avea răbdare:
- Stai închisă în casă cu zilele, e un mister pentru mine, ce poate face un om atâta vreme între patru pereţi fără pat, televizor, maşină de spălat şi frigider!
- Citesc! am replicat.
- Asta nu e treabă serioasă, domnişoară! interveni mama.
- Îţi spun eu ce faci, se răsti tata: trăncăneşti cu orele la telefon şi asculţi muzica aia stupidă! urlă tata.
- Şi teatru radiofonic, am completat.
- Dacă insişti cu tâmpeniile tale, n-ajungi nicăieri! adăugă unul dintre ei.
- Ascultă, noi vrem să te ajutăm, interveni mama.
- Te mai ţinem cu o singură condiţie, adăugă tata pe un ton grav: un nepot!
- Asta nu se poate!
- Ai curajul să-l contrazici pe tatăl tău, să-ţi fie ruşine! zbieră mama.
- Las-o! De ce nu se poate? se miră tata.
- Nu ne-o punem!

Aici tata se înfurie de-a binelea şi se făcu roşu-roşu ca un rac fiert. Răcni:
- Adică Dan vine doar să te ţină de vorbă şi să ne mănânce banii?!
- Şi să vă facă curat când sunteţi plecaţi, am adăugat.

Mama sări ca arsă, enervându-se că mica noastră înţelegere fusese deconspirată. De parcă tata n-ar fi ştiut că le făceam ordine în casă la fiecare sfârşit de săptămână. N-am înţeles niciodată de ce tata nu putea să suporte adevărul şi de ce mama trebuia să îl mintă de fiecare dată. Juca rolul ăla de supraveghetoare cu ochi sticloşi, iar uneori aveam senzaţia că e soacra vieţii mele.
Mama: Ce insinuezi? Eşti obraznică, domnişoară! Cere-ţi iertare!

Oare bunicul Alfred m-ar fi înţeles mai bine? Stăteam ore-n şir întinsă pe saltea meditând la diferenţele dintre noi. Ştiam că nu aveau să mă preţuiască vreodată pentru ceea ce eram, aşteptau rezultate şi laudele altora. Între mine şi ei era o oală cu sarmale boiereşti, nu-mi trezesc poftă, le mistui de nevoie, cu o oarecare nostalgie. Cu aceeaşi bucurie minimalistă sfârtecam restul lumii, dar tocmai asta mă nefericea mai tare, pentru că deseori confundam sentimentele cu ataşamente şi dragostea cu dependenţa, adică aveam impresia că tocmai iubirea lipsea din relaţia noastră. De-abia mult mai târziu am realizat că intensitatea sentimentului de iubire nu are nicio legătură cu modul în care ştim, putem sau găsim de cuviinţă să-l manifestăm. Da, părinţii mei chiar mă iubeau, îi iubeam şi eu, ne regăseam însă doar la mesele de Paşte şi de Crăciun, iată, era nevoie de zeu să ne strângă laolaltă. Doar atunci îşi permiteau să-şi exprime dragostea necondiţionată, dar mă temeam de fiecare dată să nu fac vreo remarcă nepotrivită, să nu rostesc vreun cuvânt interzis. (Aş putea scrie o poveste de groază despre pedepsele pe care le-am primit de-a lungul anilor. Asta pentru că mama lua în considerare numai sensul propriu al cuvintelor, iar când nu îl cunoaştea nici pe acela, devenea şi mai agresivă. Dar nu e locul aici să relatez ce am păţit după un: "Îmi vine să mă dau cu capu' de toţi pereţii".)

În celelalte relaţii eram de cele mai multe ori foarte feminină, uneori scoteam corniţele de sub cochilie, iar atunci găinile din jurul meu se transformau în adevărate scorpii. Iar noi astea ne iubeam & ne uram, pentru că aparţineam tuturor. La fel şi Dan, care era prietenul universal, iubitul universal şi abia mai apoi iubitul meu.

Deşi toată lumea îşi imagina că eram o răsfăţată, nu era chiar aşa. Îmi câştigasem primii bani la doisprezece ani din dactilografiere, la şaisprezece traduceam deja dosare de divorţuri, partaje şi adopţii, la nouăsprezece începusem să predau limba germană, mi se păruse firesc, doar aşa se obişnuia în familia mea, munca fusese întotdeauna pe primul plan, mai apoi educaţia şi pe ultimul loc distracţia. La un moment dat mă săturasem să lucrez pentru alţii, după cum mulţi îşi abandonează serviciul bine plătit la o multinaţională şi optează pentru o ocupaţie artistică. Eu am ales farniente, dar până şi asta mă epuiza, din cauza rănilor cu care mă alesesem în urma unei încăierări. (Dar despre asta voi vorbi mai încolo.)

M-aş fi dus oriunde, numai să scap de senzaţia aia de sufocare de acasă, dar tot Centrul Vechi mă atrăgea mai mult ca un album de fotografii din copilărie descoperit într-un pod părăsit, doar acolo îmi puteam face de cap cu-adevărat şi aveam parte de cele mai rafinate plăceri rămânând banală şi într-o bună măsură cuminte. Şi aşa m-am refugiat în atelierul lui Dan, unde veneau atâtea personaje surprinzătoare, iar obiceiurile erau atât de ciudate, încât uitam de toată sâcâiala de acasă.

Ce mâncam? Ne-ndopam cu supă din carcase de pui, iar Dan se alegea întotdeauna cu târtiţa, din care cioplea bucăţele minuscule, savurate pe îndelete cu ochii închişi şi oftaturi dramatice, iată, careva ne aduse peşte uscat de care ne-am săturat repede pentru că, vai era ca un şorici vechi, pe care îl mestecam disperaţi, iar când se înmuia duhnea a femeie satisfăcută (e şi acum o pungă plină undeva, cândva vor fi galvanizaţi, transformaţi în sculpturi), ştiu, preferam slăninuţă, spanac sau covrigi, beam şi fumam de contrabandă. Circulam gratis şi aşa ne-am început colecţia de amenzi.

Dacă n-am fi chefuit din când în când, să ne mai aerisim minţile, am fi murit mai repede. Iar orgiile se umflau din nimic: alimente de cele mai multe ori expirate, băutură multă, multă şi desigur femei (ori mai bine zis o bucăţică second-hand la patru perechi de picioare, sau de ouă, habar n-am).

Bărbaţi erau întotdeauna în atelier, iar din confruntările şi confesiunile lor am aflat poate prea multe despre cursa aceea infernală din labirintul vieţii de cuplu.

Uneori visam cu ochii deschişi. La ce? Speram să-mi îndeplinească peştişorul de aur cele trei dorinţe puse la vârsta de opt ani, pe când îmi petreceam prima vacanţă de vară la Cernica, la buna mea prietenă, emigrată între timp în Elveţia. Ah, erau, sunt, atât de banale, că nici nu ştiu dacă merită să le pomenesc: să am copii, să scriu cărţi şi să-mi sfârşesc zilele într-o mănăstire. Bărbaţi nu fuseseră în plan, regii din poveşti mi se păruseră prea autoritari, luptătorii prea agresivi, mă interesaseră mai degrabă înţelepţii, maeştrii din povestirile orientale, exploratorii, inventatorii, nebunul şi dracul (pentru că semăna cu tata); dar, cu timpul, aveam să constat că lumea e plină de oameni obişnuiţi care îşi fac apariţia nechemaţi şi se ţin scai de tine. Iar părerea asta nu avea să se schimbe până la întâlnirea cu Dan, care ştia mai multe pilde decât un rabin şi mai multe poveşti decât Şeherezada.

Odată cu el, mă întorsesem în trecut, aveam o nouă familie - familia mea artistică, mulţi unchi, câteva mătuşi şi verişoare noi pentru care cultura nu era un subiect tabu, care nu înjurau bibliotecile înţesate de cărţi mucegăite, nedorite, de nevândut sau de necitit care riscau să ţi se prăvălească în cap, nu incriminau contemplaţia, arta şi creaţia, oameni pentru care timpul nu se măsura în pachete de remodelare corporală, haine de firmă şi croaziere de lux. În atelierul lui, bărbaţii puteau fi nonconformişti şi doar atât, iar femeile pisici, nimeni nu-ţi cerea să dovedeşti ceva, era suficient să exişti, să fii tu, nu trebuia să taci în faţa banilor, în faţa greşelilor gramaticale, logice & morale. Dar am continuat să tac, pentru că aşa am fost învăţată, să ascund ceea ce ştiu, ceea ce sunt.

Ei, iar când am intrat pentru prima dată în atelier, aveam o mapă la subraţ, cu un text pe care-l concepeam la comandă pentru colegii părinţilor, ceva despre viermii de mătase, încălzirea globală sau sobele ecologice cu bălegar, aşa că oamenii din atelier mi-au spus că-s de meserie scriitoare, iar asta mi s-a părut foarte caraghios. Eu, scriitoare?!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer