Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Poveştile Petrícicăi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Toamna pierdută a Mariei Perdita


Ioana Scoruş

11.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
În fiecare an, la 20 august nesmintit, în satul Petrícica, ridicat pe o colină apărută din senin lângă mare, venea toamna. Se simţea încă de dimineaţă mirosul ei în aerul sărat şi umed. Pe la orele 5 ale după amiezei senzaţia se transforma în certitudine, când văzduhul se iriza cu lumina aceea specială care învăluia totul, ocru-aurie, filtrată fiind de frunzele arămii ale toamnei, numai că în satul Petrícica nici vorbă de frunze arămii la 20 august nu doar pentru că nu le era timpul, ci şi pentru că nu existau copaci. De unde venea lumina aceea, nimeni nu ştia, cert e că aşa se întâmpla de fiecare dată.

În acel an, când toamna a venit fix la 15 august, sătenii au ştiut că ceva avea să se întâmple. Primul lucru pe care l-au făcut în acea dimineaţă a fost să controleze dacă preşul din faţa uşii era pus pe faţă şi fiecare constată, oftând uşurat, că seara la culcare îl lăsase cum trebuie. Apoi controlară oalele din cămară, dar şi acestea erau aşezate regulamentar, cu gura în sus. Se duseră apoi la coteţele porcilor, dar nici unul nu umbla cu paiul în gură, drept care se întâlniră cu toţii la crâşma din sat, unde încercară să desluşească misterul. Păreri erau multe, dar nu toate putea fi verificate. Cineva lansă ideea că probabil anul ăsta turiştii plecaseră mai devreme dar nu mai auziseră ca vreodată toamna să fi venit mai devreme din această cauză. Altcineva credea că e vorba de distrugerea stratului de ozon, mai accentuată în acel an din pricina maşinilor de lux ale guvernanţilor care se grăbiseră să-şi investească banii înainte de alegerile din iarnă, dar Bandito spuse că guvernanţii nu la mare îşi petreceau interminabilele concedii sau nu la marea din ţară, ci în străinătate, aşa că dacă despre stratul de ozon era vorba, atunci nu al nostru era subţiat, ci al celor unde guvernanţii de la noi mergeau în concedii. O altă ipoteză era aceea a centralelor nucleare de la ruşi cărora una, două le sărea capacul în aer, eliberând în atmosferă particule strălucitoare de atomi divizaţi care erau rapid transportaţi de fronturile atmosferice direct deasupra ţării noastre, că aşa era cu ruşii dintotdeauna, aveau ce aveau cu noi şi cu americanii. Nu se ştia de ce, dar se părea că numai Normandia era ocolită de atomii distruşi ai ruşilor, doar aşa se întâmplase şi când cu Cernobâlul. Nu puteau decât să aştepte ştirile de la orele17 de la radio, pentru că nimeni în satul Petrícica nu avea televizor. Dar nici pe ştiri nu se puteau baza pentru că ai noştri deseori treceau cu vederea evenimentele importante şi oricum era vorba despre un post de radio pirat, singurul pe care-l puteau prinde pe colina pe care era ridicat satul şi care transmitea de obicei ştiri legate de satele din apropiere. O ultimă părere emisă era aceea a unui complot american împotriva ruşilor, ceva experienţe cu rachete asemănătoare celor cu care, împuşcând norii, se produce ploaia. Dacă şi de data asta era vorba de nişte rachete care, lansate în direcţia noastră, făceau ca toamna să vină mai devreme şi dacă venea mai devreme la noi, venea şi la ruşi? Dar necazul ar fi picat pe noi, nu pe americani., pentru că ruşii pe noi ar fi dat vina, doar se vedea clar de unde vine toamna. Şi dacă aşa era, atunci anul ăsta era doar de încercare, urmând ca de la anul americanii să ne trimită toamna mai devreme, poate chiar din iunie, astfel încât nimic să nu se coacă pe ogoare, obligându-ne astfel să cumpărăm de la ei cele trebuincioase traiului. În sfârşit, o ultimă ipoteză era cea a lui Dumnezeu care a dormit prea mult, doar aşa se puteau explica temperaturile ucigătoare care fuseseră toată vara, brusc încheiată cu cinci zile mai devreme, dar asta nu era o ipoteză tare şi nu pentru că sătenii nu ar fi crezut suficient în Dumnezeu, ci pentru că de obicei El nu avea nici o legătură cu ei.

Se lăsase seara peste satul de pe colină şi, parcă, toamna se înteţea în timp ce bărbaţii satului nu ajunseră la nici o concluzie. Misterul rămânea rotund, sferic, întreg. Abia cu căderea nopţii observară că dinspre mare venea o lumină puternică pe care o puseră pe seama alcoolului consumat la crâşmă. Dar nu, lumina o observaseră şi femeile care stăteau adunate la un capăt de uliţă încă de la orele 12 ale prânzului lăsându-şi treburile baltă, copiii nemâncaţi şi micile grădini de roşii şi castraveţi neudate. Şi aşa nu ieşea mare lucru din roşiile alea, doar erau udate cu apă sărată de mare dar măcar grădinile alea zadarnice le dădeau o îndeletnicire celor care se plictiseau de atâta stat. Bărbaţii s-au întâlnit cu femeile în capul uliţei şi au plecat împreună spre malul mării, atât de neagră în seara aceea. Ceea ce văzură întrecea orice închipuire şi orice legendă. În ceaţa uşoară şi aerul rece al serii, din casa aflată prima în calea valurilor, ieşea o lumină de diamant măiastru şlefuit, rotit în soare. Se apropiară cu băgare de seamă, chiar cu teamă, în tăcere deplină. Ferestrele erau prea înalte ca să poată vedea înăuntru, drept care cel mai curajos bărbat al satului, acelaşi Bandito, îndrăzni şi păşi înăuntru după ce urcă cele trei trepte înalte, pe ultima fiind aşezat preşul, pe faţă. Nu se mai gândi că bătrâna Consuela îl va întâmpina cu acelaşi retevei cu care îl aştepta pregătită ori de câte ori venea s-o vadă pe frumoasa Maria Perdita, fiica făcută la bătrâneţe printr-o întâmplare nefericită, aşa cum credeau sătenii, dar minunată, aşa cum credea bătrâna. De altfel, singura întâmplare minunată din viaţa ei la care se gândea de 20 de ani zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Uşa casei se crăcănă cu un scârţâit teribil pe care, de emoţie, nimeni nu-l auzi, apoi o lumină orbitoare invadă privirea temătoare a lui Bandito. Rămase tâmpit în pragul casei pentru că ceea ce vedea nu putea pricepe. Şi nu putea pricepe pentru că, de fapt, nu vedea nimic. După lungi minute ieşi din casă năuc, neputând să le povestească nimic consătenilor. Într-o tăcere de înmormântare aşteptară, femei şi bărbaţi, zorile, cu lumina aceea ireală năvălind, cu constantă intensitate, prin uşa rămasă deschisă a casei bătrânei Consuela, cea care trecuse printr-o întâmplare pe cât de nefericită, pe atât de minunată. O dată cu zorile lumina păli cât de cât. Abia atunci înţeleapta satului, o femeie de 98 de ani care pe vremuri pescuise un nisetru de 120 de kg, urcă cu greu treptele înalte cu preşul pus pe faţă şi o zări pe unicul pat din încăpere pe Maria Perdita stând lungită, cu o aură aproape orbitoare în jurul capului, imagine care o obligă să-şi facă inconştient, de cinci ori, semnul crucii dar atât de uluită era încât şi-l făcu pe dos, noroc că nimeni nu văzu. Bătrâna Consuela părea smintită cum sta pe scaunul de lângă pat, privind şi ea aura din jurul capului Mariei Perdita. Înţeleapta satului se apropie cu grijă, fără teamă, doar văzuse atâtea la viaţa ei şi o pipăi pe Maria Perdita care devenise uluitor de frumoasă. Era vie, asta îi era clar. Respira, clipea şi părea a o recunoaşte.
- Bună dimineaţa, coană Maria Luiza, ce mai faceţi?, întrebă fata, cu acelaşi surâs pe buze cu care o cunoştea tot satul.
- Ce-ai, fată, eşti bolnavă?, întrebă Maria Luiza la rândul ei.
- Nicidecum, răspunse fata cu aura în jurul capului. Numai că trebuie să mă obişnuiesc cu asta pe cap, nu ştiu ce este dar văd că e o lumină dar nu te speria, nu face rău, m-am convins de ieri până azi.
- Consuelo, nu dai fata la şcoală nici anul ăsta?, întrebă înţeleapta Maria Luiza.
- N-o dau, fă, că bolânzeşte, răspunse bătrâna Consuela, nedezlipindu-şi ochii de la lumina de pe capul fetei.

Bătrâna înţeleaptă dusă mâna în jurul capului, pipăi aura şi se convinse că într-adevăr nu face rău apoi ieşi din casă şi îi anunţă pe sătenii care stătuseră nemişcaţi toată noaptea că totul e în regulă, pot veni să vadă, nimeni nu va păţi nimic. Şovăielnici, oamenii intrară unul câte unul, ca într-o procesiune pioasă desfăşurată în linişte şi mult se minunară fiecare. Bandito intră cel din urmă pentru că avea de gând să întârzie mai mult la patul Mariei Perdita pe care în taină o iubea.
- Ce s-a întâmplat, Maria?
- Nimic, Bandito, sunt tot eu, cea pe care o cunoşti numai că acum am o lumină care nu ştiu de unde a venit şi cum pot scăpa de ea dar nu sunt sigură că vreau să scap de ea.

Lui Bandito îi şi încolţi un gând în minte. În două zile vestea depăşise cu mult graniţele satului ridicat pe colina înaltă şi reporteri din toată lumea se înghesuiau la porţile în grabă construite ale satului. Bandito stătea aşezat pe un scaun vechi din lemn şi încasa de la fiecare străin taxa de intrare, echivalentul a 10 ouă de găină, cinci kg de roşii şi un litru de ţuică, având alături copiat pe o bucată de hârtie de ziar vechi de patru ani cursul actual de schimb al dolarului, euroului şi lirei sterline iar la picioare două pungi de plastic mari în care îndesa banii pe taxă numai că nimeni nu reuşea altceva decât să povestească, şi la televiziuni şi în articole de ziar, ceea ce văzuse pentru că nici o dovadă materială nu putea fi smulsă Mariei Perdita de vreme ce aura orbitoare din jurul capului nu se lăsa nici prinsă în fotografii, nici filmată. Hârtia fotografică nu se impresiona sau se impresiona atât de puternic încât, invariabil, fotografiile ieşeau complet albe, la fel şi peliculele pe care reporterii încercau să filmeze fata. Minunea ţinu cinci zile, timp în care Bandito strânse zece pungi mari din plastic pline cu dolari, euro şi lire sterline iar Maria Perdita nu se dădu jos din pat, ocupată fiind cu minunea şi vizitele primite şi cu fotografiile inutile. După cinci zile aura dispăru aşa cum venise, Bandito luă banii satului şi fugi cu ei în Spania, Maria Perdita muri de nemâncare iar bătrâna Consuela îşi petrecu mai departe zilele, întrebându-se dacă minunea prin care trecuse în urmă cu 20 de ani fusese sau nu reală. Bărbaţii satului ridicat pe colină continuară să se întâlnească zi de zi la crâşmă, întrebându-se la ce dată va veni toamna anul următor.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer