Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Icar


Alexandru Gorghe

24.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Te rog, nu din nou.
Icarus: - Nu trebuie să faci nimic, doar mă întrebi.
- Ce?
Icarus: - Uite, întreabă-mă de profesori.
- Bine... Ei, şi ce le spuneai profesorilor?
Icarus (cade pe gânduri): - "Plec de la şcoală fiindcă nu am destul timp să zbor." Asta obişnuiam să le spun profilor mei. Râdeau de mine şi probabil mă credeau un copil care scrie poezii că n-are ce altceva ai bun să facă cu viaţa lui, unu care încă mai tre' să se maturizeze. Asta până când am plecat şi, în sfârşit, m-au luat în serios. Mă rog, acuma nu mai ştiu dacă îşi aduc aminte de mine. Nu asta mă interesează, urc aici sus şi uit de restul. Mă simt, pot să zic... transparent. Parcă mi se împrăştie fiinţa peste oraş.
- De unde vine totul? Poate îţi vin în minte nişte rădăcini?
Icarus: - Sigur, când eram la grădiniţă aveam o educatoare care ne iubea mult. Ne spunea tot felu' de poveşti. Una mi-a rămas în cap, cea despre.... cel care şi-a făcut aripi de ceară şi pene şi a zburat prea aproape de soare aşa că aripile i s-au topit şi s-a izbit de pietre. Tot uit cum îl chema.
- Şi porumbeii?
Icarus: - Au apărut cam înainte să plec. Într-o zi tatăl meu m-a luat de mână să îmi arate ceva pe acoperiş de care tot vorbea el de ceva vreme. Spunea că o să-mi placă mult. M-a dus pe bloc şi mi-a arătat cuşca asta cu porumbei. Mi-a arătat-o de parcă era un mare secret care mă aştepta de sute de ani. De atunci cuşca a rămas la fel. Doar porumbeii s-au transformat în ciori, dar nu ştiu din ce cauză. Am mai urcat de două ori săptămâna aia şi ultima dată nu am mai coborât.
- Ai mai vorbit de atunci cu alţi oameni?
Icarus: - Nu prea. Doar primăvara mai urcă îndrăgostiţi pe aici să se uite la stele. Cei care nu mă observă, nu îmi vorbesc, şi nici eu nu îi deranjez. Cei care mă văd se sperie şi fug în jos pe scări. Îmi spun "Cicatrice".
- Bunicul dumneavoastră mai trăieşte?
Icarus: - După ce mi-a arătat cuşca a luat două păsări în mână şi s-a aruncat de pe bloc.
Pauză.
- Şi ce faceţi aici?
Icarus: - Zbor, evident.
- Îmi arăţi?
Icarus: - Sigur. De când mă ştiu sunt o persoană puţin mai... comodă aş putea spune. Nu îmi place să mă ridic de pe scaunul ăsta cu propriii mei muşchi. Tot ce fac e doar să întind mâna în cuşcă şi să iau o cioară, îi deschid cu o unghie pieptul şi cu o unghie îmi deschid mie pieptul. Iau o bucăţică din carnea mea şi o pun în pasăre. Smulg două fire de păr: unul din cap şi unul din barbă. Cu ăla din barbă mă cos pe mine, cu ăla din cap cos pasărea. O las să zboare şi mă uit cum mă cară în aer. Mă gâdilă. E singura dată când mă simt viu.
Pauză.
- Bine, am înţeles, da de ce m-ai chemat?
Icarus: - Să mă asculţi.
- Ţi-am mai spus că nu pot, sunt doar un porumbel.
(dialogul se ia de la capăt şi se tot reia până când cititorul se plictiseşte)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer