Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ca de Crăciun: pomul, porcul, Celălalt (de la Radio)


Bogdan Ghiu

25.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
  • Ţăranul român, oricît de sărac ar fi, nu concepe ca la Sărbătoarea Crăciunului să nu aibă la masa lui carne de porc, măcar cît de puţină. De aceea, cea mai mare binefacere pe care o poate face cineva la această zi este ca din puţinul ce-l are să dea şi la cei lipsiţi o bucată de carne de porc.
 
"Iată o săptămînă în care nu-mi mai este îngăduit să-mi aleg subiectul. Nu există mai multe actualităţi. Este una singură: Crăciunul, care se apropie."
 
Aşa se exprima, la 20 decembrie 1932, la Radio, scriitorul şi jurnalistul Tudor Teodorescu-Branişte.
 
"Crăciunul! Ce impresionantă altoire transformatoare a păgînismului! Ce mare cucerire a sufletului în întindere, în profunzime şi în durată! Saturnalia devenite Natalis Christi!", spunea, tot la Radio, dar în 1947, despre Crăciun, marele folclorist Tache Papahagi. Şi continua: "Poporul sau popoarele, lumea ce nu a rupt complet şi definitiv cu tradiţia-i seculară, dacă nu milenară, nu o pot cuceri, stăpîni, apropia şi conduce sufleteşte prin dispoziţii şi ordine de administraţii birocratice - fie ele chiar sufocante în tiranica lor barbarie -, ci prin convingeri adînci, ilustrate de fapte de bună credinţă şi ţîşnite din reale identificări în tot şi toate ale sufletului celui ce conduce cu sufletul celor ce sînt conduşi. În această privinţă, Crăciunul e, poate, cea mai caracteristică sărbătoare în care se oglindeşte altoiul creştinismului într-un trunchi al păgînismului (...). În acest altoi, cea mai mare parte a fondului păgîn a rezistat. Mai mult: deseori, chiar forma lui nu a suferit din partea creştinismului decît simple coloraturi. (...) Folclorul Crăciunului e foarte bogat mai cu seamă la daco-romani. De această sărbătoare se leagă şi o variată serie de manifestări etnografice. (...) În legătură cu naşterea lui Isus, e cunoscută următoarea legendă, care circulă şi în versuri, şi pe care aici o rezumăm: Frumoasa fată Maria e complet izolată într-un turn. Tatăl ei, aflînd că e însărcinată, o alungă din casă. Caii trăsurii se opresc la casa unui om numit Crăciun, care, în seara aceea, avea oaspeţi la masă. Aci, Maria naşte în iesle, ajutată fiind de soţia lui Crăciun. Crăciun taie mîinile soţiei sale, pentru că aceasta, fără să se spele, servi pe oaspeţi cu mîinile pline de sîngele provenit de la naşterea lui Isus. Dar Fecioara Maria a binecuvîntat-o, punîndu-i la loc mîini de aur".
 
"O sărbătoare minunată", mai spunea, în articolul deja citat din 1932, Tudor Teodorescu-Branişte. "E drept că şi-a pierdut o parte din poezia de odinioară", remarca marele ziarist, dar în el se păstrează "toată marea forţă a tradiţiei, a acelei tradiţii în care amintirile copilăriei se îmbină cu moştenirile bătrînilor, a acelei tradiţii care constituie singura poezie a vieţii, unicul refugiu în faţa tristeţii de fiecare zi."
 
Ce mai înseamnă pentru noi, azi, Crăciunul? Cum mai trăim noi această sărbătoare? Ce semnificaţii îi mai atribuim?
 
Iarna, de Crăciun, pare că este sărbătoarea copiilor. Dar nu este aşa. Este sărbătoarea părinţilor. Căci abia atunci (adică acum), aceştia pot să-şi arate, în cel mai autentic mod cu putinţă, puterea. De Crăciun, părinţii sînt cel mai în putere. De Crăciun sîntem în puterea cea mare şi adevărată a părinţilor noştri, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Părinţii renasc de Crăciun, oriunde s-ar afla şi orice ar fi.
 
Grăbindu-ne cu cuvintele, am putea spune că sărbătorile Crăciunului, întregul cortegiu, întregul alai, arhipelagul, constelaţia scînteietoare a sărbătorilor care se ţin, care gravitează în jurul Crăciunului asemeni luminiţelor (atîţia şi atîţia sori!), betelii (atîtea şi atîtea Căi Lactee!), steluţelor (atîtea şi atîtea priviri neaşteptate, nebănuite!), globurilor (atîtea şi atîtea planete!), lumînărelelor (atîtea şi atîtea pasiuni drept-arzătoare!) şi figurinelor (atîtea şi atîtea fiinţe necunoscute!) din pomul acestuia, sfinţii care pulsează acum şi anul care abia acum, după ce-şi va fi revărsat sacul cu sărbători (pentru cît mai mulţi oameni!), poate să treacă, să se încheie, abia acum, după ce-şi va fi împlinit datoria de sacralitate (sacul cu sacru!) şi după ce va fi fost, astfel, consumat în lumină şi ca lumină (ardere fără incendiu şi fără scrum), dacă ne-am grăbi, aşadar, cu cuvintele (aşa cum, în restul anului, ne grăbim cu semenii noştri), am putea spune că sărbătorile iernii, Crăciunul în primul rînd, ca axă a acestora, reprezintă un mister. Un mister care rezistă, în ciuda a tot şi a toate, în ciuda istoriei şi a vieţilor aşa cum (nu) ne pricepem să ni le facem.
 
Am greşi însă dacă am spune despre Crăciun că este un mister, că rezistă pentru că este un mister "de nepătruns". Nu: Crăciunul e un miracol. Nimic misterios, negru, insondabil, afund, "profund" chiar, întunecat, deci "misterios" în ceea ce priveşte Crăciunul.
 
Crăciunul nu se adînceşte şi nu se cască: e doar afirmaţie care adună, care rînduieşte, care nu uită pe nimeni. Pomul de Crăciun, bradul, este însăşi veşnicia vieţii: stăm în el, prinşi subţire, invizibil, minuscul de ramurile sale, şi redevenim ceea ce uităm, în restul anului, că sîntem: o familie. O unică familie, niciodată prea mare, în care dintotdeauna va fi loc pentru cei trecuţi şi pentru cei viitori, o familie cu mame şi taţi, cum se cuvine, puternici, şi cu copii fericiţi, uimiţi, încîntaţi.
 
De Crăciun, întreaga lume, trecută, prezentă şi viitoare, redevine ceea ce n-a încetat niciodată - deşi uită tot timpul - să fie: Sfînta Familie a umanităţii atît de rar reunite. Oricît de "dezorganizate" vor fi fiind sau vor fi familiile de oameni ale prezentului şi viitorului, întotdeauna va exista familie, adică - sec, formal, "filosofic" spus - "legătură socială organizată în jurul procreării", deci o "transistoricitate a legăturii familiale", o "legătură familială în jurul copilului", a Pruncului (cum spune marele gînditor francez Jacques Derrida). Crăciunul este celebrarea familiei şi re-înfiinţarea noastră ca familie în jurul miracolului "bazic", de nestins, al vieţii: naşterea. De Crăciun, universul se reîntoarce şi gravitează în jurul naşterii. Lumina atotcuprinzătoare, ne-explozivă şi fără umbre a pomului verde-aprins de Crăciun, care fixează şi îngheaţă tenebrele Afară, reaşază universul ca familie unică, reafirmînd lumina vieţii.
 
Sîntem de mult, cei mai mulţi dintre noi - sau vom deveni - băieţi mari. Dar de Crăciun, iată ce m-am gîndit: să ne ajutăm mamele şi taţii să fie din nou aceiaşi puternici, aceleaşi fiinţe miraculoase care fac, impecabil, energic, discret, să poată Crăciunul să vină.
De Crăciun, oricît de puternici şi de "tari" am fi, oricît de "bogaţi" sau oricît de "săraci" (noţiuni, vai, fatal-sociale, dar doar sociale!), haideţi, ca "oameni mari" ce sîntem, să le facem părinţilor noştri, fără ca aceştia să-şi dea poate, vreo clipă, seama, darul cel mai frumos, singurul, de fapt, pe care l-am putea, cu adevărat, face: să-i facem să fie din nou puternici şi dădători de viaţă şi de bucurie. Să ne re-naştem părinţii! Discret, din umbra verde şi vie a pomului de Crăciun, copiii noştri să fie copiii părinţilor noştri: căci nu noi, ci ei ştiu cu adevărat să fie părinţi şi copii. Să refacem marea, sfînta familie a părinţilor şi copiilor veşnici. Dacă nu pentru asta sîntem puternici, ca să dăm putere, dacă nu pentru asta luptăm zi de zi, pentru un Crăciun al lumii, atunci degeaba am crescut, degeaba ne-am "maturizat", degeaba ne "zbatem" zi după zi, peste an. Să lăsăm Crăciunul să vină în lume! Să ne facem părinţii puternici şi tari, şi copiii fericiţi!
 
Dar iată ce spunea la 18 decembrie 1932, la radioul naţional, singurul existent pe atunci, un anume P. Ionescu:
 
"Cea mai mare dintre sărbătorile din timpul iernii şi care are o covîrşitoare înrîurire asupra tuturor celorlalte, este Crăciunul, sărbătoarea belşugului şi în care întreaga creştinătate sărbătoreşte Naşterea Mîntuitorului, a Mesiei, prezisă cu multe veacuri înainte de profeţi (...). Felul de petrecere precum şi obiceiurile ce se ţin de sărbătorile Crăciunului, înţelegîndu-se prin ele toate cele 12 zile de la Crăciun pînă la Bobotează, sînt în mare parte moştenire de la strămoşii noştri romani, care, păgîni fiind, prăznuiau tot cam în aceste zile o sărbătoare numită Saturnalia, dată în cinstea zeului Saturn şi care era menită să proslăvească timpurile de fericire de altădată, cînd dreptatea şi egalitatea conduceau lumea şi cînd cea mai largă abundenţă se revărsa asupra tuturora. Lumea în aceste zile o ducea într-o petrecere de dimineaţa pînă seara, cîntece şi strigăte de bucurie se auzeau din toate casele, străzile erau pline de lume care chiuia şi juca. Saturnaliile erau sărbătoarea prieteniei şi a împăcăciunii dintre oameni. Toată lumea era deopotrivă, fie bogaţi, fie săraci. Robii, sau, cum li se mai zicea pe atunci, sclavii, la această sărbătoare păgînească nu numai că şedeau la masă cu stăpînii lor, dar le luau locul şi, îmbrăcaţi cu o rochie cusută şi împodobită cu mătase precum şi cu o togă albă, le dădeau ordine aspre, le porunceau cu străşnicie să-i servească şi în sfîrşit îşi permiteau orice îndrăzneală fără a li se face cea mai mică observaţie".
 
Sărbătoarea este, deci, şi petrecere. Şi orice sărbătoare este o sărbătoare a nebunilor, cînd nebuniei i se acordă, în mod terapeutic, un drept temporar de cetate. Chefuri, beţii, chiote, joc...
 
În toiul acestor sărbători deşucheate, care încă îşi mai fac şi azi simţită, inconştient, prezenţa în sărbătorile noastre, "ceea ce făcea desfătarea cea mai mare erau", continuă P. Ionescu, "mesele nesfîrşite, întinse de dimineaţa pînă seara, banchete care se ţineau lanţ, unde se mînca şi se bea din abundenţă. Mîncarea de căpetenie o forma carnea de porc şi jertfa porcului la această sărbătoare păgînească era nelipsită. (...) Se mînca din belşug la aceste praznice, cîrnaţi de porc, de unde zicătoarea: «Crăciunul e sătul, iar Paştele e fudul». Tăierea porcului se făcea după anumite reguli, ca o adevărată jertfă, că aşa cerea obiceiul, după cum se obişnuieşte şi astăzi la noi. (...) Nu trebuie să ne mire această moştenire", comenta acelaşi P. Ionescu, "deoarece unele sărbători păgîne, între care este şi aceasta, erau aşa de înrădăcinate, încît, odată cu creştinarea, păgînii au căutat să le ţină mai departe şi aveau şi de ce: prea erau frumoase şi prea le aduceau bucurie şi dragoste de viaţă. Biserica, de voie de nevoie, a trebuit să le admită, deşi a dat lupte de veacuri şi cînd a văzut că nu le poate stîrpi, a căutat să le înfrăţească cu cele creştine."
 
"Crăciunul este socotit de români şi drept sărbătoare închinată morţilor", continua acelaşi P. Ionescu, "de aceea îl şi numesc ei moş (...). Din porcul de Crăciun, oamenii în vîrstă nu gustă pînă nu dau de pomană, ceea ce înseamnă că porcul constituie o jertfă o jertfă în cinstea morţilor, fapt care se constată şi la strămoşii noştri păgîni care sacrificau un porc zeului casei. (...) Ţăranul român, oricît de sărac ar fi, nu concepe ca la Sărbătoarea Crăciunului să nu aibă la masa lui carne de porc, măcar cît de puţină. De aceea, cea mai mare binefacere pe care o poate face cineva la această zi este ca din puţinul ce-l are să dea şi la cei lipsiţi o bucată de carne de porc. Care din noi sîntem cu adevărat creştini, n-avem decît să mergem în aceste sfinte zile prin uliţele satelor sau mahalalele oraşelor şi avem să găsim suflete înăbuşite, care rabdă în tăcere toate lipsurile acestor vremi de cumplite suferinţe. Ei sînt fraţi de ai noştri pe care o nobleţe de rasă îi opreşte să ceară. Ajutaţi-i ori cu ce, numai astfel dovedim că sîntem creştini."
 
Totuşi, tot la radioul naţional, dar la 17 decembrie 1933, în cadrul emisiunii "Ora satului - Cunoştinţe folositoare", doctorul Constantin D. Samson din Paşcani ţinea să vorbească poporului despre "Sănătatea la sărbătorile Crăciunului". El atrăgea, astfel, atenţia, că, după ce "avem, mai întîi, a ne răfui cu porcul şi cu plăcintele", "vă sfătuiesc, oameni buni, băgaţi de seamă cum mîncaţi. Băgaţi de seamă mai ales la copii să mănînce cu încetul, să mestece bine, să-şi mai amintească şi de mămăliguţă sau pîine şi să nu înfulece numai carnea goală. (...) Carnea de porc e grea la mistuit; iar cînd e mîncată şi multă dintr-o dată şi cu lăcomie ["mai cu seamă după post"], cade greu - omului i se apleacă şi s-au văzut din asta boli grele, ori chiar moarte în cîteva ceasuri. Ştiu bine că v-aţi acrit de murături din post şi măcar de zilele Crăciunului nu aţi mai vrea să vedeţi murături pe masă... Dar eu vă sfătuiesc totdeauna să mîncaţi carnea de porc şi cu murături dimpreună. Aşa se mistuie mai bine şi prieşte la stomac. (...) Mai vin necazuri, mai rele decît boala, la zilele acestea de sărbători, din multe feluri de păcate omeneşti.
 
Iată, de pildă, beţia. Un pahar de vin la o masă bună şi la o zi mare, se cuvine să nu lipsească din nici o casă de creştin. Dar nu vă duceţi la cîrciumă beţi, oameni buni! Se cuvine ca măcar de aceste mari sărbători creştineşti să nu le petrecem în casa diavolului! (...) Isprăvind toate aceste sfaturi frăţeşti, doresc din inimă la toată lumea să le fie de priinţă şi să aibă parte de sărbători fericite!"
 
Sărbători fericit(împărtăşit)e! 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer