Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce nu avem drumuri?


Augustin Ioan

03.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vacanţa e propice lecturilor: ai mai mult timp liber; or, nu e mai de folos săbavă decât cetitul cărţilor, cum spunea cronicarul. Aşa se face că am scos din raftul enorm de necitite încă o carte grea, cea a lui Eugen Lozovan: Dacia sacră, Ed. Saeculum I.O., 2015 (conform Notei asupra ediţiei, prima versiune este din 1997, anul morţii savantului român). Stâlp al diasporei din 1950, a fost profesor o viaţă la Universitatea din Copenhaga; nu era deloc un admirator al lui Eliade, pe care îl critică subţire către Noica, într-o addenda unde sunt cuprinse epistolele acestuia către sine, dar şi o scrisoare a sa. Eliade s-a ascuns la Chicago, la irroquezi, crede savantul rămas în Europa. Dar, spre deosebire de acesta, a acceptat o vizită în România din tipul cărora fusese şi Eliade îmbiat să facă, întru tămâierea regimului Ceauşescu. Or, Lozovan îl acuză pe Eliade şi de pălăvrăgeală şi de logoree (pag.241), ceea ce este, poate, prea mult.

Culegerea de faţă, numită excesiv Dacia sacră, cuprinde un număr de studii scrise în ani diferiţi, după cum explică întocmitorul ediţiei, dl. I.Oprişan. Din motive strict profesionale, dacă tot n-am găsit tema spre care mă îndemna titlul, m-am oprit la un remarcabil fragment numit "Oraşe, câmpii şi drumuri în România Orientală" (pp.117-160, dintre care 28 de pagini de note şi referinţe). Metoda profesorului este o combinaţie de argumentare cu fapte lingvistice (etimologii, transliteraţii, referinţe schimbate în dinamica limbilor) şi istorice. Pe scurt, argumentul prezentat este dramatic: urbanitatea în Dacia este un fapt al cuceririi romane, fortificaţiile dacice, arhaice, putând cu greu susţine un argument civilizaţional care să le califice drept urbe; după retragerea aureliană şi invaziile barbare, populaţia de pe meleagurile acoperite astăzi de numele România s-au prăbuşit în barbarie sau, dacă nu, s-au retras în non-istoria supravieţuirii agrare. O dovedesc argumentele lingvistice, pe care nu le repet, pentru că rog cititorii să citească şi să cântărească ei înşişi textul. Dar sunt şi semne, ca să zic aşa, de speranţă: au supravieţuit, după căderea romanităţii orientale, căreia i-au aparţinut părţile dacice şi până la recucerirea unora dintre teritorii de către bizantini, drumurile longitudinale, de la Roma şi până în Orient, în vreme ce n-au fost de nici un folos cele transversale. Nu ştiu dacă aceste lucruri explică penuria de drumuri cumsecade (apropo, termenul ne vine de la bizantini) până în sfânta zi de azi, nici de ce construim, puţinul pe care îl facem, tot pe spina longitudinală a acestor drumuri romane şi mai deloc pe transversale. Credeţi că e un argument ilar? Apoi chiar la finele lui 2016 l-am auzit pe liderul PSD cum că se reactivează anticul drum al mătăsii, că trebuie să fim pe el şi că acesta ar trece - aşa-in-aţi fi ghicit niciodată? - prin Alexandria. Da, prin Alexandria de Teleorman, dintre toate Alixăndriile acestei lumi!

Apropo, profesorul Lozovan are şi un studiu cu privire la ce ar fi însemnat civilizaţia dacă Dromichetes nu ar fi fost aşa de demn, Alexandru cel Mare ar fi cucerit partea asta de lume, Hyperboreea, în loc să o ia spre Orient (ca şi, de altfel, menţionarea succesului Alixăndriei, a cărţii, la noi, tot prin greci, de bună seamă).

Două nostalgii post-urbane. Pe prima o exprimă chiar Lozovan: acest popor a continuat să numească pavimentum chiar pământul (terra) pe care îl lucra, în sărăcia sa lucie, în amintirea urbanităţii celei stinse, căreia îi aparţinuse. A doua este relaţia dintre monumentum şi mormânt (cuvântul românesc obţinut din primul, prin rotacism), despre care am glossat altundeva, pentru că, la noi, cimitirele ţin locul monumentelor altor civilizaţii dar, spre deosebire de funcţia memorială originară a monumentului roman, noi nu prea mai ţinem minte; apropo, profesorul Lozovan a fost cu deosebire zguduit nu doar de moartea mamei sale, la înmormântarea căreia nu a putut participa, în perioada comunistă, ci de dezmormântarea acesteia şi aruncarea osemintelor la o groapă comună, pentru edificarea (alt cuvânt latin de care ne-am bătut joc) unui baraj....
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer